De Eugen Tămaș*

Bibia ne învață că principala formă muzicală de a-L lăuda pe Dumnezeu și prin care biserica este zidită cel mai eficient este cântarea în comun (zis și 'cântarea congregațională'). Din perspectiva lui Dumnezeu, vocea bisericii este cel mai important instrument! Jertfa de laudă” pe care trebuie să i-o aducem este „rodul buzelor noastre care mărturisesc Numele Lui” (Evrei 13.5). Asta a făcut biserica din totdeauna.

Din păcate însă, Mișcarea de Închinare Contemporană din ultimii 60 de ani, promovată în (prea) multe biserici evanghelice ,a mutat accentul de pe congregație pe individ și pe un grup select, numit deseori „echipa de închinare”. Rareori se mai aude vocea bisericii. Uneori aceasta nici măcar nu este încurajată să cânte ci doar să asculte așa-zisa „trupă de închinare” sau solo-urile cântăreților iar în cazul bisericilor mai tradiționale, interpretări corale sau instrumentale (fanfară și orchestră). Alteori, chiar și atunci când biserica cântă, vocea ei nu se aude datorită instrumentației exagerate și a amplificării vocilor cântăreților de pe scenă.

O lecție din istorie

De fapt, această tendință nu este nouă (nu e nimic nou sub soare). Papa Grigorie cel Mare (540‑604) a introdus așa‑numitele „cântări gregoriene” în închinarea Bisericii din această perioadă. Acest stil muzical încântător (precum se vrea a fi muzica modernă) a fost destinat să amplifice dimensiunea supranaturală a serviciilor divine din catedrală, intensificând sentimentul ceresc în închinare. Pentru a asigura în continuare „caracterul ceresc” al laudelor din biserici, cântarea a început să fie preluată de coruri profesioniste antrenate în mănăstiri. Aceasta a fost o schimbare tragică în închinare deoarece ântarea i‑a fost luată cu totul adunării.

Reforma Protestantă a reușit să recupereze cântul congregational (vezi mai jos) așa cum îl vedem în Scripturi și în biserica primelor secole.   Dar chiar și în Bisericile Protestante de după Reformă cântul congregational s-a diminuat. Pe fondul analfabetismului muzical ridicat din multe biserici au apărut grupuri de muzicieni pricepuți, numiți cor, care aveau menirea să învețe biserica să cânte din nou. În cursul școlilor duminicale pentru adulți se prea teoria muzicii. Dar mai târziu aceste grupuri au pus un accent tot mai mare asupra performanței încât s-au separate de congregație și au format ceea ce azi numim “cor”. Întotdeauna a existat tendința de-a fura cântarea de pe buzele credincioșilor.

O altă problemă este că multe din cântările moderne nu sunt cantabile din punct de vedere congregațional (mai multe despre asta mai jos). Accentul cade pe interpretarea artistică și pe performanța muzicală. Înainte de-a introduce o cântare nouă, trebuie să ne întrebăm: este melodia destul de simplă pentru ca o congregație să o învețe după un timp relativ scurt de exersare? Observați că nu spunem că trebuie să fie într-atât de simplă, încât să poată fi învățată de prima dată. Dar nici n-ar trebui să fie într-atât de complicată sau dificilă (nu e întotdeauna același lucru), încât congregația să se tot poticnească după ani de zile de când tot o cântă.  Cred că este nedrept să se folosească asemenea lucrări muzicale care sunt superficiale (adică, ușoare, frivole, fără valoare, spre deosebire de cele cu greutate) sau pe care congregația să nu le poată înțelege cu ușurință. Muzica bisericească clară și inteligibilă trebuie să primeze. 

În această privință, un număr mare de melodii contemporane pe de-o parte, precum și anumite piese de muzică clasică pe de alta, nu trec testul. Unele dintre cântările biblice cunoscute sunt frumoase cântate de către soliști, dar, deoarece au ritmuri neregulate, nu sunt cântate la fel de bine de congregații. Multe melodii contemporane sunt murmurate, nu cântate. Ele nu încurajează un cânt viguros, cu glas puternic. Există melodii clasice care trebuie clasate ca excelente din punct de vedere muzical, dar care cer coruri bine pregătite pentru a le putea interpreta adecvat.

Psalmii și cântul congregațional

Reforma Protestantă a readus, în mod corect, cântul congregațional în viața bisericii, înlocuind corurile și soliștii profesioniști. Reformatorii s-au uitat la Psalmi unde au descoperit că toate poruncile cu privire la cântat sunt adresate întregului popor (22:23; 107:32; 149:1), nu unui individ sau a unui grup select. Îndemnul „Lăudați-L pe Domnul” este întotdeauna la plural. Chiar și atunci când psalmiștii descriu experiența lor personală contextul este întotdeauna „în adunarea sfinților” (22:25; 35:18; 40:9-10). David și ceilalți psalmiști au compus aceste cântări pentru a fi cântate de către tot poporul. Psalmii sunt cântările împăratului - în mod suprem a Împăratului Isus- dar pe care El ne invită să le cântăm alături de El, deoarece în Scriptură soarta poporului este mereu legată de soarta împăratului.

Din câte înțelegem din Vechiul și Noul Testament, cântarea congregațională (=cântarea în comun) nu este o opțiune de stil, după cum le place unora să creadă, ci principala formă de-a-L lăuda pe Dumnezeu prin cântare în închinarea publică și totodată forma prin care biserica este zidită cel mai bine! În Psalmi, cântarea este întotdeauna o experiență colectivă. Începând cu Psalmul 1 care vorbește despre „adunarea celor drepți” până la Psalmul 150 care îndeamnă ca „orice are suflare să-L laude pe Domnul”, toți psalmii sunt cântările poporului. Acest lucru este consecvent cu tiparul din întreaga Biblie. Începând cu prima cântare menționată în Scripturi (Exodul 15) până la cântările din Apocalipsa (Ap. 5; 14; 15), toate sunt cântate de poporul întreg.

Încă de la început vedem că Dumnezeu Și-a răscumpărat pentru Sine un popor care să-L slujească și care să I se închine (Ex. 3:12; 1 Petru 2:9). În Noul Testament porunca de-a cânta este adresată întregii congregații (Ef. 5:19 și Col. 3:16) și niciodată unui grup, cor sau unui individ.

Într-un articol devenit foarte popular, pastorul Mark Dever spune:
„Nicăieri în Noul Testament nu li se poruncește bisericilor locale să aibă o muzică pe „fundal” în timpul când biserica socializează sau când se strânge colecta. Deși cei răscumpărați vor forma un cor în veșnicie, practica prin care unii creștini ascultă în mod pasiv ceea ce un număr mai mic dintre ei (un grup) cântă (ex. cor, interpretări artistice și solo-uri) nu este nicăieri poruncită sau exemplificată în bisericile Noului Testament. Interpretarea muzicală instrumentală sau vocală individuală sau în grup nu e poruncită; dar cântul congregațional este poruncit. Astfel, noi ne întrebăm, în cazul în care avem o astfel de practică în cadrul serviciului, dacă aceasta contribuie la edificarea congregației, dacă edificarea respectivă merită timpul care e alocat pregătirii ei (repetițiile) și care e luat de la celelalte elemente ale serviciului atunci când această parte muzicală e prezentă? Noi acordăm o prioritate clară timpului pe care îl petrecem cântării în comun, congregațional, ținând cont de lucrurile care ne ajută să o îmbunătățim.”[1]

Edward Hiscox, un proeminent lucrător baptist din New York, din secolul al XIX-lea, a scris la un moment dat:  

   „Cântarea trebuie să fie congregațională; adică oamenii trebuie să cânte – toată adunarea trebuie să-L laude pe Dumnezeu prin cântare. Cântul este închinarea oamenilor. Anumite cântări cu caracter religios, lucrări corale și oratorii sunt mai degrabă pentru catedrală sau templu. Deși frumoase și sublime, ar trebui folosite doar ocazional în adunarea creștină. Ele inspiră închinarea în congregație, însă adunarea nu se închină prin ele într-o măsură prea mare. Specificul Evangheliei și al sanctuarului creștin cere în special cântarea comună, pe care congregația nu doar o va asculta și va fi încântată din punct de vedere devoțional, ci la care va participa cântând și exprimându-și devoțiunea.” (Baptist Church Directory, New York, 1859; p. 50)[2]

Beneficiile cântului congregațional

Aceasta este forma care evidențiază cel mai bine natura comunitară a bisericii (ne întâlnim ca să ne aducem aminte că nu suntem singuri în mărturisirea credinței; ne cântăm crezurile; ne cântăm unii altora). Cuvântul folosit pentru închinarea poporului în Noul Testament este liturghie (gr. leitourghia) care este format din doi termeni: laos (popor) + ergon (lucrare), deci „lucrarea poporului”. Prin urmare, închinarea trebuie să fie lucrarea întregului popor.

Cântarea congregațională este forma care evidențiază cel mai bine natura participativă a bisericii (creștinii nu sunt spectatori ci co-mărturisitori); nu avem exemple de coruri, solo-uri vocale sau instrumentale, lideri (Isus este singurul Lider al închinării conform Noului Testament) sau cazuri în care unii cântă iar alții participă pasiv.

De asemenea, cântarea congregațională este forma care zidește biserica cel mai mult. Acesta este cel de-al 2-lea scop principal al serviciul divin (primul fiind glorificarea lui Dumnezeu). În 1 Cor. 14 apostolul Pavel repetă de șase ori faptul că zidirea bisericii trebuie să fie scopul cu care creștinii se adună în cadrul închinării publice (v. 3, 4, 5, 12, 17, 25-26). Or, cum se poate ca biserica să fie zidită dacă ea nu participă în mod activ? De fapt, în v. 25-26 apostolul Pavel face o legătură directă între cântarea bisericii congregaționale și zidirea ei.

Nu în ultimul rând, cântul congregațional este forma care reprezintă cel mai bine unitatea bisericii. Biserica este îndemnată ca „într-un gând şi cu un singur glas, să-L slăviţi pe Dumnezeul şi Tatăl Domnului nostru Isus Cristos” (Rom. 15:6). Cu un singur glas, o singură voce. Prin urmare, cel mai important instrument este vocea congregației! „Jertfa de laudă” pe care trebuie să i-o aducem este „rodul buzelor noastre care mărturisesc Numele Lui” (Evrei 13.5).

Acesta este exemplul pe care îl vedem și în Fapte 2:24 unde este descris primul serviciu divin al bisericii nou-testamentare. Citim că toți ucenicii „şi-au ridicat glasul” și au cântat  Psalmul 146:1 și Psalmul 2. Cântarea întregului popor trebuie să predomine, nu a unui grup/lider.

Cu atât mai mult în vremea în care trăim noi, această formă este  o contracarare deosebit de necesară împotriva individualismului din societate și a privatizării închinării promovat de fenomenul modern de închinare.Prin urmare, este o denaturare a acestei învățături ca în închinarea colectivă a bisericii să cânți solo-uri fără ca biserica să poată participa (ex. prin neafișarea versurilor pe ecran; să ai un singur grup care cântă (ex. echipa de închinare, corul) iar vocea congregației să nu se audă deloc sau prea puțin, în loc ca ea să domine; să cânți cântări care nu sunt cantabile congregațional, adică greu de cântat cu întreaga biserică,să pui accent pe instrumentația muzicală complexă, artistică și amplificată exagerat: să pui accent pe performanța muzicală: să distragi de la aspectul comunitar prin ambientul creat (accentul cade pe grupul din față și nu pe cei de lângă tine; stingerea luminilor încurajează privatizarea închinării; gesturile ieșite din comun ale cântăreților de pe scenă în loc ca grupul să aibă o prezență discretă) Toate acestea fac congregația să devină consumatori și spectatori în loc să se implice în actul închinării (chiar dacă nu se intenționează acest lucru în mod conștient).

Câteva sfaturi

Într-un articol foarte bun pe acest subiect, intitulat 9 Opțiuni pentru o lucrare muzicală sănătoasă, pastorul Mark Dever, popular pentru restaurarea cântului congregațional în biserica pe care o păstorește, oferă 9 sfaturi în acest sens. Le voi reda aici pe scurt, invitându-vă să citiți articolul pe larg aici: https://www.psalmiicantati.ro/9-optiuni-pentru-o-lucrare-muzicala-sanatoasa-in-biserica

1) LIDERII, EXEMPLU ȘI ÎNVĂȚĂTURĂ E important ca pastorii să cânte în mod vizibil. N-ar trebui să se detașeze cu răceală de serviciu, concentrându-se asupra predicilor, discutând cu altcineva, așteptând undeva „în afara scenei” etc. Există o zicală adevărată: după cum e pastorul, așa este și biserica. Pastorii trebuie să fie cei mai implicați în actul cântului. Ei au ocazia minunată de a conduce prin exemplul personal. Mai mult, e important ca liderii să aibă o vziune pe termen lung asupra cântului congregațional, să ofere învățătură în acest sens, să încerce să dobândească cunoștințe muzicale (a fost o vreme în trecut când pastorii aveau și pregătire muzicală)  sau să angajeze pe cineva care să o facă dar să aloce timp special pentru ca biserica să învețe, de exemplu, să citească o partitură muzicală. Se pot crea și ocazii specale în care doar să se cânte (seri de cânt al psalmilor sau imnurilor).

2) MATERIALELE TIPĂRITE O carte de cântări tipărită ajută mult la cântarea congregațională deoarece cei care știu citi partituri muzicale (cu puțină instruire, întreaga bsierică poate crește în asta) pot învăța cântările noi mai repede. Iar acest lucru îi ajută pe ceilalți să învețe melodia după ei. Mai mult, familiile pot folosi cartea mai târziu în timpul săptămânii la timpul de închinarea în familie sa cu alte ocazi, astfel muzica se întipărește și mai mult în viața bisericii.

3) VOCILE Alegeți psalmii, cântările și imnurile care au o armonie bună astfel încât congregația să o poată reda. La fel ca în privința capacității de a citi o partitură, tot așa cei mai mulți membri ai adunării s-ar putea să nu știe să cânte alto, tenor sau bas. Dar unii vor ști. Și alții vor învăța de la ei. Încercați să cântați prima strofă la unison pentru a-i ajuta pe toți cei care nu știu melodia. Apoi, la strofa a doua, aceia dintre voi care pot vor cânta pe voci. Aceasta oferă profunzime și bogăție sunetului cântării congregației care accentuează cuvintele.La fel de important este modul/ attudinea cu care se cântă. La cântările cu tonalități majore să se cânte cu bucurie, voioșie și jubilare, să se aleagă un tempo mai rapid etc La cântările în tonalități minore, chiar dacă se reduce tempo-ul, nu lăsați să se ajungă la a se tărăgăna cântarea.
,
4)  A CAPPELLA Măcar una dintre strofe și unul din refrenuri încercați să le cântați a cappella – fără niciun acompaniament instrumental. Un asemenea stil de cântare a fost mai obișnuit printre protestanți (vezi Spurgeon, Calvin, Puritanii, primele 9 secole ale Bisericii). Din observația personală în diferite contexte am observat că atunci când instrumentația (și vocile neamplificate) este minimă sau deloc, oamenii își vor asuma mai mult implicarea în actul cântului.

5) ACOMPANIAMENTUL Un acompaniament simplu e adesea cel mai potrivit pentru facilitarea cântului în comun. Prin „simplu” înțeleg aranjamente simple, volum modest și puține instrumente. Excelența muzicală pe care o dorim ar trebui să privească mai mult congregația decât instrumentiștii sau cântăreții vocali care conduc sau acompaniază cântul nostru. Noi dorim doar instrumente care să ne ajute să cântăm. Nu vrem ca ele să rivalizeze – și, în mod cert, nici să înlocuiască în vreun fel – cântul în comun al întregii adunări. Fie că e vorba de o formație cu instrumente electrice sau de o orgă, de un cor sau de un solist, aceste elemente sunt, în cel mai bun caz, condimentele care fac să iasă în evidență aroma cântării congregaționale. Ele n-ar trebui să fie niciodată mai puternice decât aceasta.

6) ARANJAREA LOCURILOR ȘI ARHITECTURA Încercați să faceți ajustările de spațiu necesare astfel încât privirile oamenilor să nu se concentreze de-a lungul unui culoar lung al unei săli dreptunghiulare spre amvonul și platforma de la capătul acesteia. Încercați mai degrabă să creați un cerc sau un semicerc. Oamenii să stea în așa fel încât, în mod vizibil, să își cânte unul altuia (vezi Ef. 5:19 și Col. 3:16). Dacă nu aveți o clădire care să permită aceasta în aceeași măsură, puteți să menționați cât de benefic este ca oamenii să se uite în jur și să-și cânte unul altuia, precum și Domnului, atunci când cântați.
Deseori, clădirile de biserici mai moderne seamănă mai mult a studiouri de televiziune, cu tehnici de reducere a sunetului folosite pentru a micșora zgomotul produs de adunare, în timp ce fac tot posibilul ca sunetul din față să poată fi auzit cu ușurință de oricine. Încercați să montați un tavan plat și să îndepărtați panourile acustice și mocheta care absorb sunetul.

Exemplificări












*Fragment extras din cartea din imagine, carte care poate fi achiziționată aici: https://www.psalmiicantati.ro/psalmii-si-inchinarea-contemporana

Bonhoeffer și cântul congregațional



Mark Dever despre cântul congregațional în Biserica Baptistă Capitol Hill din Washington DC