0756 822 806     psalmiicantati@gmail.com
Psalmii Cantati

  • Psalmii Cantati


    Psaltirea Pelerinilor[1]


    Introducere

    De Mary Huffman (Director, The Psalter Company)

    Aceștia sunt psalmii pe care credincioșii legământului cunoscuți sub numele de „Pelerinii” i-au iubit și i-au cântat. În acest an, 2021, la aniversarea a 400 de ani de la stabilirea Pelerinilor în America, una dintre cele mai bune căi de a reînvia spiritul lor în inimile noastre și de a duce mai departe moștenirea lor este aceea de a cânta exact aceiași psalmi pe care ei înșiși i-au avut și i-au prețuit. Aceștia sunt psalmii care i-au încurajat să iubească Legea lui Dumnezeu mai mult decât orice altă poruncă omenească. Aceștia sunt psalmii care i-au învățat să păstreze legământul cu Dumnezeu și unul cu altul. Aceștia sunt psalmii care le-au dat curajul să stea de partea adevărului și să se opună marilor erezii și compromisuri. Aceștia sunt psalmii care au format închinarea lor „conform simplității Evangheliei și fără amestecul invențiilor omenești”. Aceștia sunt psalmii care i-au însoțit prin multe ceasuri întunecate și disperate – în temnițe, la bordul lui Mayflower[2], în „momentul morții”, prin nenumărate și nespuse pericole, temeri, urgii și suferințe.  Aceștia sunt psalmii care le-au dat speranță. Aceștia sunt psalmii care le-au însoțit bucuriile. Aceștia sunt psalmii care au exprimat recunoștința lor la prima Sărbătoare a Recunoștinței. Aceștia sunt psalmii care i-au purtat prin momentele fericite și triste ale primilor ani de existență ai coloniei lor. Acești psalmi, într-un sens larg, au reflectat și au modelat caracterul Pelerinilor.





    Edward Winslow ne dă această prețioasă imagine a folosirii psalmilor de către Pelerini și a influenței acestora asupra lor în descrierea pe care o face plecării lor din orașul Leiden[3] în iulie 1620:

    „Cei care locuiau în Leiden au făcut o petrecere pentru noi, care plecam, la casa pastorului, aceasta fiind mai încăpătoare. Acolo ne-am înviorat, după ce am vărsat lacrimi, cântând psalmi, aducând laudă Domnului din toată inima, dar și cu glasurile noastre, mulți din congregația noastră fiind foarte pricepuți la muzică și, într-adevăr, a fost cea mai dulce cântare pe care o auziseră urechile mele vreodată.”

    Contextul istoric

    Când Pelerinii au părăsit Anglia și s-au mutat la Amsterdam în 1608, ei au întâlnit un predicator biblic, foarte bine pregătit și credincios, care făcea parte din biserica Separatiștilor[4] de aici. El se numea Henry Ainsworth, studiase la Cambridge și era un renumit profesor de ebraică. În 1612, Ainsworth și-a pus cunoștințele de ebraică la lucru „englezind” Psalmii Ebraici, după cum spunea el, și dându-le o formă poetică – cu rimă și ritm. Lucrarea sa originală a cuprins și redări în proză și „adnotări” (comentarii), care sunt la fel de valoroase, dar care depășesc scopul acestei republicări, care dorește să repună la dispoziția celor interesați Psalmii lui în versuri pentru a fi cântați.



    Prin traducerea Psaltirii lui, Ainsworth a vrut să aducă o îmbunătățire la ceea ce era considerat ca fiind „o exprimare neșlefuită și greoaie” în Psaltirea engleză care era atunci oficial aprobată de Biserica Angliei (Sternhold and Hopkins Psalter). Despre aceste expresii neșlefuite și greoaie, oamenii se plângeau că „nu știu ce înseamnă, nici nu le pot cânta cu înțelegere”. Aceasta era și plângerea Nonconformiștilor[5], exprimată prin cuvintele lui Cotton Mather câteva decenii mai târziu, că, în Psaltirea lui Sternhold și Hopkins, erau „prea multe scoateri, adăugiri și variații, care afectează nu numai textul, ci însuși sensul dat de psalmist, încât era o jignire pentru ei”. Versiunea lui Ainsworth, pe de altă parte, era clară și limpede – și foarte fidelă limbii ebraice –, iar Pelerinii, deși plecaseră deja din Leiden la data publicării ei, au adoptat-o imediat și în întregime. Această psaltire a fost privită cu deosebit respect și de alte congregații dizidente, după cum arată câteva dintre republicările ei ulterioare și distribuirea ei de pe teritoriul Angliei.

    Ascultă Psalmul 100 din Psaltirea Pelerinilor interpretat de Stephen și Mary Huffman, cei doi frați care au readus la viață această psaltire:



    Textul

    Cititorul atent al lui Ainsworth își dă seama că lucrarea acestuia nu este o încercare grăbită a unui amator de a-și exprima talentul poetic, așa cum ar putea părea la o privire fugitivă, ci este o lucrare – de nivel academic, riguroasă din punct de vedere biblic și poetică – alcătuită cu o minuțioasă măiestrie. Ainsworth ține cont de următorii factori complecși și îi utilizează cu măiestrie:
    • Caracterul complet al traducerii
    • Consecvența traducerii
    • Distincția între numele lui Dumnezeu
    • Păstrarea figurilor de stil ebraice
    • Interpretarea cu discernământ a Septuagintei
    • Metrul – pentru a potrivi metrul poeziei engleze, Ainsworth lungește, scurtează un cuvânt englez sau îl înlocuiește cu un sinonim
    • Rima – Ainsworth folosește rime ale poeziei engleze
    • Paralelismul poetic
    • Punctuația
    • Numerotarea versurilor






    Melodiile

    Deși sunt 48 de melodii în psaltirea lui Ainsworth, în realitate sunt doar 39, deoarece 9 dintre ele se repetă. La fel ca Luther înaintea lui, probabil că Ainsworth a dorit să includă doar un număr limitat de melodii, folosite pentru mai mulți psalmi, astfel încât acestea să nu fie un obstacol în sine, ci, mai degrabă, prin repetarea lor frecventă, să fie învățate repede și apoi să devină un ajutor, iar nu o piedică, în învățarea, cântarea și memorarea textelor. De asemenea, pentru a evita probabil monotonia, unii psalmii au alocate două, și într-un caz chiar trei, melodii – uneori de lungimi diferite. În această republicare, melodiile folosite de mai multe ori sunt tipărite cu fiecare psalm căruia îi sunt destinate, pentru o utilizare ușoară.

    Ascultă Psalmul 97:



    Armonia

    După cum a fost practica obișnuită în multe biserici influențate de Reformă în anii 1500 și 1600, Pelerinii și alte congregații separatiste engleze au cântat psalmii la unison, fără nicio armonizare pe voci.


    Practica închinării și a cântării

    Pratt[6] oferă o descriere detaliată a culturii muzicale a Pelerinilor în general și a modului cum s-a exprimat aceasta în cântul lor: „Cu privire la toate melodiile acestor vremuri trecute, noi nu ar trebui să uităm că pelerinii au trăit într-o atmosferă a muzicii destul de diferită de ceea ce se cunoaște azi în mod obișnuit. Melodiile erau de cele mai multe ori învățate după ureche și în urma auzirii unei interpretări vocale, nu cu ajutorul unei orgi, al unui clavecin sau al unui alt instrument similar. Ele erau gândite ca pure melodii, nu ca niște contururi ale expresiilor armonioase ale unei claviaturi. Și erau combinate cu cuvinte actuale, textul și melodia formând o unitate indisolubilă. Fără îndoială, de asemenea, pentru acești cântăreți de demult, pentru că ei erau cântăreți, fiecare interval melodic, fiecare gamă ca atare și fiecare modificare în accentul ritmic și mișcare aveau o semnificație cu un grad de intensitate care este rară astăzi în percepția publicului... Se poate presupune că, inițial, tempoul nu a fost  unul lent sau greoi, ci unul vioi și vesel, iar accentele erau bogate și exuberante...” Este dificil în acest secol modern să înțelegem pe deplin importanța pe care cântul congregațional a avut-o în gândirea și practica Pelerinilor.



    Printre protestanții din vremea Pelerinilor, cântul congregațional a fost îndrăgit deoarece el era, în mod special, o parte vitală și prețioasă a închinării. Timp de secole, în Biserica Romano-Catolică, muzica fusese apanajul muzicienilor profesioniști în exclusivitate și doar recent se reîntorsese în mijlocul credincioșilor, unde îi era locul. Pelerinii, fiind „un popor al Cărții”, au aderat la ceea ce se numește „principiul regulator al închinării”, care afirmă că închinarea trebuie să includă: (1) numai ceea ce este poruncit de Dumnezeu în Cuvântul Lui, (2) tot ce este poruncit de Dumnezeu în Cuvântul Lui și (3) totul în simplitatea sa naturală, fără adăugiri sau înlăturări. Așa au căutat ei să procedeze în privința închinării lor și, în consecință, o mare parte a acesteia a fost alcătuită din cântarea a cappella, la unison și congregațională a psalmilor. William Bradford a tratat poziția Pelerinilor cu privire la închinare destul de detaliat în primele pagini ale lucrării lui intitulate Of Plymouth Plantation[7], descriind dezvoltarea ei de-a lungul istoriei. Noi spicuim din relatarea lui referitoare la perioada dintre mijlocul secolului al XVI-lea și zilele Reformei până în vremea Pelerinilor:   
            „Printre acești reformatori protestanți [...] s-a iscat un amarnic război al disputelor și persecuțiilor cu privire la practicile religoase, la cartea de rugăciuni și la alte astfel de materiale papale și anticreștine, plaga Angliei până în ziua de azi. Asemenea practici sunt ca înălțimile din Israel, împotriva cărora strigau profeții. Gruparea mai bună a reformatorilor a căutat să le dezrădăcineze și să le dea complet la o parte, în conformitate cu puritatea Evangheliei, în timp ce, cealaltă grupare, sub masca unor pretexte, a căutat la fel de neînduplecat să le mențină și să le apere, pentru propriul lor avantaj. [...]  



             O parte a reformatorilor s-a străduit să stabilească închinarea corectă față de Dumnezeu și disciplina lui Cristos în Biserică, conform cu simplitatea Evangheliei și fără amestecul invențiilor omenești, și au dorit ca aceasta să fie guvernată de legile Cuvântului lui Dumnezeu, care e împărțit de diferiți lucrători: pastori, învățători, prezbiteri etc., după Scripturi.   

            Cealaltă grupare – cea episcopală – sub multe pretexte, a încercat să mențină funcția episcopală după modelul papal – cu toate curțile, canoanele și ceremoniile ei, cu proprietățile, veniturile, subordonații și cu alte mijloace care să le mențină măreția anticreștină și care să le asigure puterea arogantă și tiranică cu care să-i persecute pe sărmanii slujitori ai lui Dumnezeu. [...]    

           Și această dispută nu a murit odată cu regina Maria. [...] La moartea ei, gruparea episcopală a protestanților s-a reîntors în Anglia sub milostiva regină Elisabeta, mulți dintre ei fiind preferați pentru conducerea eparhiilor și alte promovări, conform scopurilor și dorințelor lor, cu rezultatul că ura lor inveterată față de disciplina sfântă a lui Cristos în Biserica Sa, reprezentată de gruparea dizidentă, a continuat până în ziua de azi. [...] în cele din urmă au început să-i persecute pe toți reformatorii zeloși din țară dacă nu se supuneau rânduielilor lor, nu deveneau sclavii lor și ai gunoiului lor papal, lucru care nu are nicio bază în Cuvântul lui Dumnezeu, ci este o relicvă a acelui om al păcatului. [...]

        

         Dar să vin la subiectul acestei relatări. Atunci când, prin zelul unor predicatori evlavioși și cu binecuvântarea lui Dumnezeu asupra lucrărilor lor, mulți din Nordul Angliei și din alte părți au fost luminați de Cuvântul lui Dumnezeu și li s-au descoperit ignoranța și păcatele lor [...] ei și-au dat seama nu numai de faptul că aceste practici de bază erau incorecte, ci, de asemenea, și că puterea tirană a prelaților trebuie respinsă, din moment ce era contrară libertății Evangheliei și ar împovăra conștiința oamenilor și astfel ar profana închinarea față de Dumnezeu. [...]   

            Acei reformatori care au văzut răul din aceste lucruri și ale căror inimi Domnul le-a atins cu un zel ceresc pentru adevărul Lui au scuturat jugul acesta al sclaviei anticreștine și ca popor liber al Domnului s-au strâns împreună, prin legământ, formând o biserică, în părtășia Evangheliei, pentru a umbla în toate căile Lui, făcute cunoscute, sau care li se vor face cunoscute, potrivit celor mai bune strădanii ale lor, indiferent de preț, și cu ajutorul Domnului.” În lumina acestei închinări curate, simple, biblice, având doar puține elemente, dar prețioase și numai recent dobândite, Pratt descrie modul în care aceasta era privită și locul pe care cântul congregațional îl ocupa în cadrul ei:  



           „Închinarea publică, în calitatea ei de instituție, nu a fost numai respectată, ci iubită intens, din moment ce era manifestarea vizibilă a frăției spirituale a credincioșilor în prezența și în mintea lui Dumnezeu. A fost cunoscută ca un mijloc pozitiv al harului. Esența ei era combinația dintre rugăciunea și lauda în comun care se simțea că este, într-adevăr, sacramentală și la care, ceea ce numim noi „predicare”, trebuia să contribuie. De aici a rezultat respectul extraordinar acordat oricărui lucru legat de practicile congregaționale ale rugăciunii și laudei, precum și marii lor extinderi în serviciile divine regulate. Deși predicile erau lungi, rugăciunile și psalmii erau cel puțin la fel de lungi, probabil, deseori, mai lungi. Fiecare serviciu includea două rugăciuni lungi, una rostită de „păstor” și cealaltă de „învățător” și două selecțiuni libere din Psaltire, care era cântată toată în ordine, de la primul psalm până la ultimul, pe parcursul unei perioade, de exemplu, un an de zile.” Pratt descrie tragica reîntoarcere tocmai la „materialele papale și anticreștine”, pentru care pelerinii au suferit mult vrând să scape de ele, și efectul ei trist asupra cântului congregațional:

             „Însă, în America, la fel ca în Anglia, a început în secolul al XVII-lea acea schimbare majoră și lamentabilă în accentul liturgic prin care  rolul lucrătorilor a depășit rolul congregației, aducând cu ea, în închinarea publică, dominația treptată, asupra oricărui alt lucru, a predicii, deseori ca o etalare a potențialului intelectual. În consecință, congregația a ajuns să nu-și mai vadă funcția ca o activitate și s-a afundat în atitudinea unui receptor pasiv, dacă nu cumva în cea a unui critic capricios. Azi noi suferim cumplit de pe urma roadelor acestui proces perfid al schimbării. Însă rezultatul muzical imediat a fost slăbirea și nivelarea a tot ce are legătură cu cântul congregațional. Acele melodii proaspete și entuziaste pe care Bradford și Winslow le-au cunoscut erau sortite dispariției. Costau prea mult din punct de vedere al concentrării efortului și al căldurii imboldului lăuntric. Erau glasul unei epoci și al unui spirit care începeau să se stingă.  [Problema], e evident, se află în multele condiții și concepții complexe care nu aparțin deloc domeniului muzicii, deși uneori ele își arată consecințele în acel domeniu.  



             Oricum ar fi aceste lucruri, azi putem arăta un interes respectuos față de tot ce ne poate readuce spiritul acelor zile de început când, pentru o întreagă congregație, a cânta împreună din toată inima și cu glas tare era considerat unul dintre cele mai frumoase și mai scumpe privilegii.” Ainsworth însuși ne prezintă o imagine succintă a acestui privilegiu scump, ca și a cântului psalmilor în cadru privat, spunând aceste cuvinte despre beneficiile cântului psalmilor, în contrast cu simpla lor citire: „Cântul psalmilor va fi întotdeauna o bună practică și un mare câștig: - Cu privire la lăudarea lui Dumnezeu, a numelui Lui și a lucrărilor Sale: Exodul 15:1, Psalmii 92:2-4 și 147:1; - la învățarea, instruirea, mângâierea noastră: Psalmii 32:1, 8 și 78:1-2, Colos. 3:16; - la domolirea patimilor noastre, a mâniei, a tristeții, a îngrijorării exagerate etc.: Psalmul 77:6-7, 2 Împ. 3:13-15; - la stârnirea bunelor afecțiuni în noi: bucurie, mângâiere, înflăcărarea duhului etc.: 2 Sam. 6:15-16, Psalmul 42:12 și 57:8-10; - la ușurința și modul natural de a învăța legea lui Dumnezeu cu mai multă bucurie: Psalmul 49:2-3 etc., 78:2-3 etc., Deut. 31:19, 22, 30 și alte utilizări mângâietoare ca acestea, pe care cei evlavioși le simt în ei înșiși.” Imediat după acest paragraf, Ainsworth își oferă cartea cu următoarele cuvinte:    

           „Pentru a ajuta sfinții în exersarea ușoară a acestei practici, mi-am întrebuințat puterea în această lucrare și cred că va fi un dar bun dacă va putea sluji slavei lui Dumnezeu și binelui poporului Său.”



    Influența

    Așa s-a întâmplat timp de 80 de ani. Psaltirea lui Ainsworth a fost adoptată de Pelerinii din Olanda în 1612. A fost adusă de ei pe țărmurile Americii în 1620. A fost cântată și iubită de ei timp de o întreagă generație. În 1640, Colonia Massachusetts Bay și-a alcătuit propria-i psaltire, care a fost denumită Bay Psalm Book. Această carte a fost foarte influențată de volumul lui Ainsworth și expresii exacte ale lui Ainsworth pot fi întâlnite pe tot parcursul ei. Însă, doar peste 50 de ani, în 1692, Bay Psalm Book a fost adoptată de biserica din Plymouth. A fost adoptată inițial ca un supliment la Psaltirea lui Aisworth, dar de fapt a ajuns să o înlocuiască. Și a fost adoptată în ciuda protestelor multora din Plymouth care sufereau profund în urma despărțirii de Psaltirea lor dragă din care cântaseră exclusiv timp de decenii.

    Ascultă Psalmul 23:



    Deși s-au prezentat câteva motive pentru schimbare, în esență au ajuns la singura cauză principală: un declin, dar nu al Psaltirii, ci al oamenilor. Dacă în 1620 Edward Winslow putea spune că mulți dintre pelerini erau „foarte pricepuți la muzică”, până în 1692 lucrurile nu mai stăteau așa. Capacitatea oamenilor de a cânta slăbise mult. Melodiile lungi cu puține repetiții ale frazelor muzicale, varietatea metrică, melodiile străine cu armoniile și ritmurile lor complexe – tot ceea ce îi dăruise Psaltirii puterea ei – toate acestea erau acum motive de plângere că sunt prea dificile pentru congregația actuală. După cum a recunoscut biserica din Salem când a hotărât să renunțe la folosirea Psaltirii lui Ainsworth în 1667, că „dificultatea melodiilor” era doar o parte a problemei, cealaltă fiind aceea că „nu le mai putem cânta la fel de bine ca altădată”. Psaltirea Bay Psalm Book avea doar șase tipuri de forme metrice, comparativ cu cea a lui Ainsworth care avea 15, și o mare parte a acestora era tocmai în metrul obișnuit, popular, pentru care erau disponibile multe melodii scurte și simple. Prin urmare, ea nu a rămas doar un supliment, ci  a devenit Psaltirea preferată care a și înlocuit-o pe cea a lui Ainsworth.

    Cu toate că a fost dată la o parte, influența Psaltirii lui Ainsworth a mai supraviețuit timp de aproape 80 de ani tocmai în înlocuitoarea ei, Bay Psalm Book, prin același limbaj paralel exact cum s-a menționat mai sus. Psaltirea Bay Psalm Book s-a răspândit apoi din Noua Anglie în Anglia și Scoția. În cele din urmă, în 1770, Biserica Puritană a adoptat „noua versiune” a Psalmilor, alcătuită de Tate și Brady în 1696 și astfel, Psaltirea Pelerinilor a ieșit din uz, după ce s-a cântat din ea, fie direct, fie indirect, prin influența pe care a avut-o asupra Bay Psalm Book, timp de aproape un secol și jumătate.

    Acum, în 2021, la 400 de ani de la aducerea acestei Psaltiri de către Pelerini pe pământ american, ea este din nou la dispoziția poporului lui Dumnezeu. O redare fidelă a Cuvântului neschimbător al lui Dumnezeu, Psaltirea aceasta poartă cu sine aceeași putere pe care Pelerinii au găsit-o în ea în urmă cu patru secole. Iar această republicare este oferită cu aceeași rugăciune și aceeași dorință cu care Henry Ainsworth a dăruit-o: Fie ca ea „să-i ajute pe sfinți în exersarea ușoară a acestei practici [a cântului Psalmilor]” și „să slujească slavei lui Dumnezeu și binelui poporului Său”.  

    VIDEO

    Cu ocazia lansării acestei ediții aniversare a avut loc un eveniment special în care s-au cântat mai mlț din acești psalmi. Puteți urmări întregul eveniment aici:


    Profesorul R. Allen Lott de la Southwestern Baptist Theological Seminary, SUA oferă în acest video o introducere la această psaltire.


    Citește articolul despre Psaltirea The Bay Psalm Book, prima carte tipărtiă din istoria Americii și cea mai scumpă carte din lumehttps://www.psalmiicantati.ro/prima-carte-tiparita-din-istoria-americii-si-cea-mai-scumpa-carte-din-lume-the-bay-psalm-book-prefata-in-romana

    Note:
    [1] The Pilgrim Psalter, o ediție aniversară a Psaltirii în limba engleză a lui Henry Ainsworth (1612), editată de Mary Huffman și publicată de The Psalter Company, Montgomery, AL, SUA, 2021 (n.tr.).
    [2] Numele vasului cu care au călătorit mai multe familii de credincioși (în jur de 100 de persoane) din Anglia spre America, în 1620, stabilind la Plymouth, în Massachusetts, prima colonie permanentă din Noua Anglie (n.tr.).
    [3] Oraș olandez în care, în 1609, au primit permisiunea de a locui circa 100 de englezi refugiați din motive religioase (n.tr.).
    [4] Grup de credincioși englezi protestanți care se separaseră de Biserica Angliei, în sec. al XVI-lea și al XVII-lea, de aici denumirea de „Separatiști” (n.tr.).
    [5] Denumire dată credincioșilor protestanți în sec. al XVII-lea care nu au dorit să se conformeze conducerii și rânduielilor Bisericii Angliei (n.tr.).
    [6] Waldo Seldon Pratt, autorul cărții The Music of the Pilgrims: A Description of the Psalm-Book brought to Plymouth in 1620, Oliver Ditson Comp. Boston, 1921, (n.tr.).
    [7] Lucrarea este o istorie detaliată a înființării Coloniei Plymouth și a vieții coloniștilor între anii 1621-1647. Bradford adaugă ultimele informații în 1650 (n.tr.).
     

    Mesaje



    Pentru a vedea mesajele trebuie sa va
    Autentificati
    Verified by VISA MasterCard SecureCode
    powered by