Prima carte tipărită din istoria Americii care a ajuns cea mai scumpă carte din lume este o Psaltire care cuprinde textul a celor 150 de Psalmi așezați pe versuri pentru a fi cântați: The Bay Psalm Book din 1640. La mai puțin de 20 ani după ce s-au stabilit în Lumea Nouă, puritanii englezi care traversaseră oceanul pe faimosul vas Mayflower au văzut nevoia urgentă de-a avea o resursă pentru închinarea individuală, familială și publică, așa că au tipărit ceea ce a ajuns să fie cea mai scumpă carte din lume: 14,1 milioane $ vândută la o licitație în New York în 2013. În prefața ei -tradusă pentru prima dată în limba română- găsim ceea ce eu aș numi: O apologie puritană a cântului exclusiv al Psalmilor Versificați și neacompaniați muzical! Chiar dacă nu subscriu în totalitate acestui punct de vedere, consider că acest document istoric este important pentru biserica de astăzi deoarece ne arată cât de important a fost cântul Psalmilor pentru înaintașii noștri (și nu oricine, ci tocmai puritanii!), apoi ne arată care este baza biblică a cântului Psalmilor în varianta versificată și, în același timp, ne provoacă să ne gândim de ce ne închinăm așa cum ne închinăm.
Prima pagină (vezi mai jos) a Psaltirii spune așa: CARTEA ÎNTREAGĂ A PSALMILOR, tradusă cu fidelitate în engleza metrică (a se înțelege versificare după rima poeziei englezești n.tr.) în a cărei prefață este un discurs nu doar despre legitimitatea ci și despre necesitatea rânduirii cerești de-a cânta Psalmii Scripturii în bisericile lui Dumnezeu.
Coloseni 3:16
Cuvântul lui Cristos să locuiască în voi din belşug, învăţându-vă şi sfătuindu-vă unii pe alţii cu toată înţelepciunea şi cântându-I lui Dumnezeu cu recunoştinţă în inimile voastre psalmi, imnuri şi cântări duhovniceşti.
Iacov 5:13
Este vreunul dintre voi în suferinţă? Să se roage! Este vreunul voios? Să cânte psalmii!
Publicată în 1640
Prefața la Psaltirea în versuri Bay Psalm Book (1640)
Deși cântul Psalmilor a produs doar armonie și melodie sfântă, subtilitatea vrăjmașului și ostilitatea naturii noastre față de Dumnezeu și de căile Lui fac în așa fel încât inimile noastre să găsească motiv de dispută în această armonie și chiar capricii (adică fantezii) ce creează dezbinare cu privire la această muzică sfântă.
De-a lungul timpului au existat trei întrebări tulburătoare referitoare la cântul Psalmilor:
1. În primul rând, ce Psalmi ar trebui cântați în biserici? Psalmii lui David și alte cântări din Scriptură sau acele cântări compuse de oamenii evlavioși ai Bisericii din fiecare epocă, având un dar în acest sens?
2. În al doilea rând, dacă Psalmii Scripturii trebuie cântați, ar trebui să se cânte cuvintele acestora întocmai (literal precum în textul biblic n.ed.) sau urmându-se metrica (versificarea/ rima n.ed.) specifică poeziei englezești (sau a altei limbi n.ed.)?
3. În a treilea rând, de către cine ar trebui să fie cântați Psalmii? De către întreaga biserică unită într-un glas, ori de un singur cântăreț pe care ceilalți îl acompaniază în tăcere, încheind cu un „Amin”?
Referitor la cea dintâi întrebare, este cert faptul că a cânta Psalmii lui David reprezenta o închinare plăcută înaintea lui Dumnezeu nu doar în vremea lui David, ci chiar și în vremurile ulterioare, ca, de exemplu, în timpul vieții lui Solomon (2 Cron. 5:13), în vremea împăratului Iosafat (2 Cron. 20:21), în timpul lui Ezra (Ezra 3:10,11), iar textul spune, în mod foarte clar, că în vremea împăratului Ezechia oamenilor li s-a poruncit "să cânte laude prin cuvintele lui David și ale lui Asaf" (2 Cron. 29:30). Acest text din urmă ar trebui să fie suficient pentru a răspunde simultan la două dintre aceste trei întrebări (prima și ultima).
A fost oare această poruncă de natură ceremonială sau morală?
Într-adevăr, unele aspecte ale închinării din Vechiul Legământ erau ceremoniale, cum ar fi utilizarea instrumentelor muzicale, însă ne întrebăm ce fel de ceremonie putea consta în cântarea laudelor prin cuvintele lui David și ale lui Asaf? Dacă David a fost un model tipologic pentru Cristos, nu la fel a fost și Asaf? Tot ce îi aparținea lui David era ceva tipologic. Atunci oare nu sunt cuvintele sale (care dețin o autoritate morală, universală și perpetuă în toate națiunile și veacurile) de asemenea, tipologice? Ce fel de model (lit. tipologie) regăsim în ele astfel încât să folosim cântările sale atunci când Îl lăudăm pe Domnul? Dacă ele erau un model doar datorită ceremoniei instrumentelor muzicale care le însoțeau, atunci la fel ar trebui să considerăm că și rugăciunile lor erau un model (lit. tipologice), deoarece erau însoțite de acea ceremonie a tămâierii.
Totuși, noi cunoaștem faptul că în acea vreme rugăciunea reprezenta o datorire morală în ciuda tămâierii ritualice de care era însoțită uneori. La fel este și în cazul cântului Psalmilor, în pofida instrumentelor muzicale care îi acompaniau. De altfel, ceea ce era tipologic (faptul că Psalmii erau cântați cu instrumente muzicale de către cele 24 de cete ale preoților și leviților – 1 Cron. 25:9) trebuie să își aibă împlinirea morală și spirituală în Noul Testament, în special în toate bisericile sfinților care primesc rolul de împărați și preoți (Apoc. 1:6) și sunt cele dintâi roade pentru Dumnezeu (Apoc. 14:4), după cum erau leviții (Num. 3:45), lăudându-L pe Domnul cu inimile și cu buzele lor, în locul instrumentelor muzicale; ei sunt reprezentați (după părerea chibzuită a unora potrivit cu Apoc. 4:4) de către cei 24 de bătrâni la vârsta de maturitate a Bisericii (Gal. 4:1, 2, 3), corespunzător celor 24 de cete ale preoților și leviților (1 Cron. 25:9).
Astfel, nu doar câțiva membri, ci întreaga biserică are porunca (în Coloseni 3:16; Efeseni 5:19) de a se instrui unii pe alții potrivit tuturor tipurilor de psalmi davidici, dintre care pe unii apostolul îi numește „psalmois” (ebr. myrOmzm =psalmi), pe câțiva „hymnois” (ebr. myllyht=imnuri), iar pe alții, „odais pneumatikais” (ebr. myryw= cântări duhovnicești). Deci, dacă a cânta Psalmii lui David este o datorie morală și, astfel, eternă, prin Noul Testament suntem obligați să îi cântăm, la fel cum era în vechime. Iar dacă ni se poruncește în mod explicit să cântăm „psalmi, imnuri și cântări duhovnicești”, atunci fie trebuie să cântăm Psalmii lui David, fie trebuie să afirmăm că aceștia, de fapt, nu reprezintă cântări duhovnicești. Dar ei sunt Psalmi care au fost compuși printr-un dar extraordinar al Duhului Sfânt, de dragul Israelului spiritual al lui Dumnezeu (Biserica din toate veacurile n.ed.).
De aceea ei nu trebuie să fie doar citiți și predicați (ca alte părți ale Sfintei Scripturi), ci să fie de asemenea cântați tocmai pentru că sunt deosebit de duhovnicești și meniți în continuare să fie cântați de către întreg Israelul lui Dumnezeu (Biserica n.ed.).
Și, într-adevăr, pe cât de mare este păcatul celor care (în oricare perioadă a Bisericii n.ed.) vor permite ca Psalmii lui David (cât și alte pasaje biblice) să fie citiți în biserici (ceea ce reprezintă un obiectiv al Psalmilor), dar nu și predicați (o altă menire a acestora), pe atât de strigător la cer e păcatul celor care vor permite ca Psalmii să fie citiți și predicați, dar caută să Îl lipsească pe Dumnezeu de slava datorată Lui din cel de-al treilea obiectiv al acestora și anume cântul Psalmilor în bisericile creștine.
Obiecția 1: Sfinții din Biserica nou-testamentară au compus cântări duhovnicești ce reprezentau compoziții proprii pe care le cântau înaintea bisericii (vezi 1 Cor. 14:15-16).
Răspuns: Am răspunde spunând, întâi de toate, că sfinții respectivi au compus aceste cântări duhovnicești prin minunatele daruri ale Duhului Sfânt obișnuite doar în acea perioadă, prin care puteau să Îl laude pe Domnul în limbi necunoscute –- eruditul Paraeus demonstrează faptul că Psalmii erau rostiți în alte limbi, făcând trimitere în comentariul său la capitolul 14 din 1 Corinteni-- daruri minunate care, dacă ar exista încă în biserici, ar trebui să le permitem aceeași libertate.
În al doilea rând, să presupunem că acele cântări erau cântate printr-o înzestrare sau talent obișnuit (adică natural și nu sub directa călăuzire a Duhului Sfânt ca și în cazul profeției n.ed), lucru despre care credem că nu se poate dovedi, oare înseamnă aceasta că corintienii nu mai cântau deloc Psalmii lui David și, implicit, nici noi nu ar trebui să o facem? Este obligatoriu ca talentul obișnuit (natural n.ed.) al unui individ să stingă (înlocuiască n.ed.) Duhul care încă ne vorbește prin darurile minunate ale slujitorului Său, David? Nu există nici urmă de exemplu, poruncă sau vreun fel de rațiune care să fie motivul unei practici atât de îndrăznețe.
Obiecția 2: Slujitorilor li se permite să se roage rugăciuni compuse de ei înșiși (în mod natural n.ed); De ce să nu și cânte cântări compuse tot de ei? Nu trebuie, oare, „să cântăm în Duhul” precum, „să ne rugăm în Duhul”?
Răspuns: În primul rând, pentru că nu orice slujitor bun deține darul poeziei duhovnicești, astfel încât să compună cântări pe loc (spontan n.ed.), după cum are darul de a formula rugăciuni.
În al doilea rând, presupunând că ar avea acest dar, totuși, înțelegând că Psalmii trebuie cântați în armonie cu consimțământ de către întrega Biserică atât cu vocea, cât și cu inima (după cum vom demonstra), aceasta nu se poate realiza decât dacă cel care compune o cântare aduce în biserică forme fixe de cântări compuse de el, practică pentru care nu găsim în Scriptură justificare sau precedent la niciun slujitor obișnuit al Bisericii.
În al treilea rând, deoarece doar Cartea Psalmilor reprezintă un ansamblu atât de complet de cântări pe care Însuși Duhul Sfânt, în înțelepciunea Sa infinită, i-a făcut de folos pentru orice situație, nevoie, ispită, sentimente etc. ale omului din toate timpurile (după cum au clarificat majoritatea exegeților în comentariile asupra Psalmilor). Așadar, prin aceasta Domnul pare să astupe gura și mintea oamenilor de la a compune sau cânta orice alte cântări (sub pretextul că ocaziile și împrejurările în care se află Biserica sunt noi, etc.) pentru uzul public al Bisericii, observând – să presupunem că se întâmplă aceasta – faptul că Domnul Însuși ne-a oferit mult mai mult.
De exemplu, în vremea împăratului Ezechia fără îndoială că existau oameni cu daruri extraordinare de a compune cântări noi pentru acele ocazii istorice noi în care se aflau ei, oameni ca Isaia și Mica etc. Cu toate acestea citim că li s-a poruncit să cânte folosind cuvintele lui David și ale lui Asaf (2 Cron. 29:30), ceea ce înseamnă că doar acestea erau folosite în mod obișnit în cadrul închinării colective înaintea lui Dumnezeu. Iar noi știm, fără îndoială, că cei înțelepți vor vedea cu ușurință că acele forme fixe de Psalmi rânduiți de Dumnezeu (și nu concepuți prin daruri sau rânduiri omenești) erau cântați în Duhul de către acei leviți sfinți, după cum și rugăciunile lor erau tot în Duhul – rugăciuni pe care ei le compuneau, Domnul neimpunându-le atunci niște forme fixe în privința aceasta. Prin urmare, nu ar trebui ca acele forme fixe ale Psalmilor rânduiți de Dumnezeu, pe care alții îi cântau atunci în Duhul, să fie cântați și acum, în aceeași manieră?
Întrebare: Dar de ce nu ar putea cineva să compună o cântare și să o cânte de unul singur cu voce tare, iar ceilalți să i se alăture în tăcere, spunând un „Amin” în final?
Răspuns: Și dacă ar fi existat o asemenea practică în biserica din Corint, când oricine putea avea un psalm inspirat de un dar deosebit, totuși, atunci când se cântă Psalmii întreaga Biserică trebuie să se alăture în unitate, lăudându-L pe Dumnezeu cu o singură inimă și cu o singură voce, deoarece:
În primul rând, după cum am arătat, Psalmii lui David erau cântați cu vocea și cu inima, în unitate, de către cele douăzeci și patru de cete ale cântăreților de la Templu, care i-au reprezentat tipologic (simbolizat n.ed.), prin cei douăzeci și patru de bătrâni, pe toți membrii în special ai bisericilor creștine (Apoc. 5:8), care sunt făcuți regi și preoți pentru Dumnezeu, ca să-L laude asemenea ca ei; căci dacă ar fi existat orice altă organizarre în cântarea corală, pe lângă adunarea de oameni, care să îi fi urmat sau înlocuit pe aceștia de la Templu, cu siguranță Dumnezeu ne-ar fi îndrumat, în Scriptură, cu privire la calificarea, alegerea, păstrarea lor etc., după cum a făcut referitor la cântăreții de la Templu și după cum, în credincioșia Sa, făcuse pentru toți ceilalți slujitori ai Bisericii, în Noul Testament.
În al doilea rând, pe lângă leviți (care conduceau poporul în cântare), și alții din Biserica evreiască (adică întregul popor n.ed.), la rândul lor, cântau cântările Domnului; altminteri, de ce li s-ar porunci tuturor, atât de des, să cânte, în pasaje precum: Ps. 100:1, 2, 3; Ps. 95:1, 2, 3; Ps. 102, preambul și v. 18. Iar în Exod. 15:1 nu doar Moise, ci întreg poporul Israel a cântat acea cântare, rostind fiecare cuvânt spus de Moise, atât femeile cât și bărbații (vv. 20, 21). La fel este și cazul cântării lui Moise din Deuteronom 32 (pasaj la care unii cred că apostolul Ioan face aluzie -alături de Exod. 15:1- atunci când vorbește despre bisericile protestante biruind fiara, cu alăute în mână, cântând cântarea lui Moise din Apoc. 15:3). Dumnezeu îi poruncește lui Moise să pună această cântare nu doar în inima, ci și pe buzele poporului (Deut. 31:19), ceea ce întărește ideea că trebuiau să cânte împreună atât cu gura, cât și cu inima.
În al treilea rând, Isaia prevestește că, în zilele Noul Testament, străjerii lui Dumnezeu împreună cu sufletele pierdute și părăsite (simbolizate de dărâmăturile Ierusalimului) ar trebui să-și înalțe împreună vocile (Isa. 52:8, 9 și Apoc. 7:9, 10). Cântarea Mielului din Apocalipsa va fi cântată de mulți laolaltă, iar apostolul poruncește în mod explicit cântarea Psalmilor, a imnurilor etc. adresându-se nu doar unui număr anume de creștini, ci întregii Biserici (Efes. 5:19 și Col. 3:16).
Pavel și Sila au cântat împreună pe când erau singuri (Fapt. 16:25). Trebuie, așadar, ca publicul să asculte un singur om cântând? La cele menționate deja, am putea adăuga practicile bisericilor din primele secole. Mărturia sfântului Vasile cel Mare este reprezentativă pentru mulți din Părinții Bisericii: „Atunci când unul dintre noi a început un Psalm, ceilalți începem să cântăm cu el, având cu toții o singură inimă și înălțând o singură voce. Și aceasta este o practică obișnuită a bisericilor din Egipt, Libia, Teba, Palestina, Siria, a acelora de pe râul Eufrat și în general de pretutindeni, în locurile unde cântul Psalmilor însemnătate (Epistola 63, scrisoarea 207; secțiunea 3-a).” În același sens mărturisește și Eusebiu (vezi Eccles. Hist. Lib. 2, cap. 17).
Majoritatea obiecțiilor aduse împotriva îmbinării dintre voce și inimă în timpul cântului, deoarece și alții din afara bisericii (care nu sunt credincioși n.ed.) vor cânta, sau, spun ei, pentru că nu avem întotdeauna o stare potrivită cu ceea ce se cântă sau, pe lângă acestea, spun ei, că e imposibil ca toți să cânte având o înțelegere deplină. Dar noi întrebăm: nu ar trebui, prin urmare, ca toți aceia care au pricepere să se unească într-o voce și o inimă? Nu li se poruncește tuturor ființelor din ceruri, de pe pământ și din ape – oameni, fiare, pești, păsări etc. – să Îl laude pe Domnul, și totuși niciuna dintre acesteia, în afară de om (și cei evlavioși, deopotrivă) o pot face cu înțelegere spirituală?
Cât despre pricina de poticnire a unora în ce privește traducerea în versuri a Cărții Psalmilor (vezi Întrebarea 2 de mai sus n.ed.), argumentând că Psalmii lui David erau cântați în cuvintele sale proprii, fără un sistem metric (versificat n.ed.), răspundem în felul următor:
În primul rând, există multe versete în diferiți Psalmi ai lui David care au un anumit ritm (după cum arată unii cunoscători ai limbii ebraice, precum Buxtorf: Thesau. p. 629), fapt care arată cel puțin legitimitatea cântului Psalmilor într-un ritm specific literaturii engleze.
În al doilea rând, Psalmii sunt scriși în versuri potrivit cu poezia limbii ebraice, și nu urmând stilul comun al celorlalte cărți din Vechiul Testament care nu sunt poetice. Acum, niciun protestant nu se îndoiește de faptul că toate cărțile Scripturii ar trebui, prin hotărârea lui Dumnezeu, să fie disponibile în limba maternă a fiecărui popor ca să fie înțelese de toți oamenii. În mod similar, Psalmii trebuie să fie traduși în limba vorbită de noi – engleza – și în această limbă trebuie să-i cântăm;
Dar pentru că toate cântările noastre englezești (potrivit criteriilor poetice și muzicale actuale) urmăresc o anumită metrică, (verisificare cu rimă și măsuri muzicale n.ed.) tot așa ar trebui ca Psalmii lui David să fie traduși într-o versiune metrică (versificată n.ed.), astfel încât să putem cânta cântările Domnului în limba noastră maternă, într-un stil în care versurile să fie familiare urechilor noastre obișnuite cu versuri de obicei metrice: și după cum, pentru orice cuget bun, a cânta cântările evreiești ale lui David folosind cuvinte englezești nu poate fi considerat ofensator, tot astfel, nici a cânta versurile sale poetice conform regulilor poetice englezești nu ar trebui să fie.
Oamenii s-ar putea poticni în aceeași măsură în a cânta Psalmii din ebraică pe melodiile noastre englezești (și nu pe cele evreiești) ca în a le cânta în versiunea metrică englezească (versurile noastre) și nu în formatul versurilor utilizat de obicei de David, potrivit poeziei din limba ebraică. Totuși adevărul e că, dacă Dumnezeu nu ne-a făcut cunoscute melodiile originale din ebraică, pentru a nu ne considera obligați să le imităm, tot astfel se întâmplă și în ceea ce privește caracteristicile sau forma poeziei lor evreiești (în cea mai mare parte), ca să nu ne credem obligați să le copiem, ci fiecare popor, lipsit de remușcări, să poată ține cont atât de melodiile grave (solemne n.ed.) ale cântecelor țării lor, cât și de tipuri de versuri mai grave, specifice poeziei din acea țară.
Să nu creadă nimeni, pe de altă parte, că de dragul măsurii și al ritmului ne-am asumat libertatea sau dreptul poetic de a ne depărta de sensul adevărat și cuvenit al cuvintelor lui David din versetele ebraice – nicidecum! Din contră, una dintre preocupările noastre religioase și strădaniile făcute în credincioșie a fost să rămânem cât mai aproape de textul original.
Cât despre alte obiecții izvorâte din dificultatea melodiilor lui Ainsworth (Psaltirea Ainsworth a fost scrisă de clericul separatist englez Henry Ainsworth în 1612 și a fost adusă în America de pelerini în 1620. Este o traducere paralelă, incluzând o traducere literală a Psalmilor în proză cât și o versificare a Psalmilor după meterica englezească; vezi link-uri mai jos n.ed.) și de unele denaturări ale textelor originale prezente în celelate Psaltiri (ex. Psaltirea lui Sternhold și Hopkins din 1562) , sperăm că vor primi răspunsuri prin această nouă ediție a Psalmilor pe care o prezentăm aici înaintea lui Dumnezeu și a Bisericilor Sale.
Referitor la aceste Psaltiri, deși avem motive să-L binecuvântăm pe Dumnezeu în multe privințe pentru strădaniile religioase ale celor care au tradus Psalmii în versiuni metrice anexate de obicei la Bibliile noastre (în acea perioadă Psaltirile versificate erau publicate ca anexă la Biblie n.ed.), cu toate acestea, erudiții cu frică de Dumnezeu sunt conștienți de faptul că, traducând potrivit regulilor în vigoare, au ilustrat mai degrabă o parafrazare, și nu cuvintele psalmistului David întocmai (2 Cron. 29:30). Pe lângă această constatare, intervențiile (ex. termenii adăugați sau la care s-a renunțat) nu sunt puține și rare, ci foarte frecvente și, de multe ori, nenecesare (ceea ce presupunem că nu ar fi permis dacă Psalmii ar fi traduși în proză), precum și deviațiile de la sensul original și modificările textului sacru, prea dese, s-ar putea să pară jignitoare pentru cei care pot compara traducerile cu textul-sursă.
Unii înțelepți s-au plâns deseori cu privire la aceste greșeli -alții au fost mâhniți- după care s-a născut o dorință generală ca, după cum ne bucurăm de altele, tot așa (dacă e după voia Domnului) să ne putem bucura și de această orânduire a închinării în forma ei pură, firească.
Astfel, ne-am străduit să realizăm o traducere simplă și familiară a Psalmilor și a cuvintelor lui David într-o engleză ritmică. Nu am încercat să parafrazăm astfel încât să transmitem sensul cuvintelor sale folosind alți termeni. Am urmărit, așadar, ca îndrumar principal, textul original, evitând orice adăugire (cu excepția celor pe care le fac până și cei mai buni traducători ai Psalmilor în proză) și orice înlăturare de cuvinte sau sensuri. Doar în cazul în care un cuvânt tradus este redundant uneori în ebraică, se întâmplă (deși nu foarte des) să fie omis, dar numai dacă nu alterează semnificația pasajului.
Cât despre traducerile pe care le-am făcut, alături de Bibliile noastre în limba engleză (pe care le-am respectat în egală măsură ca pe textul original), am utilizat expresii idiomatice specifice limbii engleze în locul celor ebraice, pentru a nu da impresia unei exprimări necivilizate în limba engleză.
Folosim sinonime indiferent de situație, ca de exemplu „popor” pentru „oameni” sau „Domn” pentru „Iehova”, și uneori (deși rar) „Dumnezeu” pentru „Iehova”, pentru care (ca și pentru alte traduceri de locații geografice citate în Noul Testament) avem autoritatea Scripturii (ex. Ps. 14 cu Ps. 53; Evr. 1:6 cu Ps. 97:7). În cazul incertitudinii cu privire la utilizarea unei sintagme, am ales varianta care – după propria noastră înțelegere – e cea mai autentică și ziditoare.
Uneori am redus, alteori am extins același termen ebraic, de dragul versetului și al versului, iar prelungirea textului o considerăm departe de a fi o adăugire parafrazată, după cum considerăm și contragerea unei traduceri complete și veridice a fi departe de o diminuare neloială a textului – spre exemplu, atunci când extindem sintagma „care vindecă” și spunem „El este Cel care vindecă” sau, în egală măsură, atunci când reducem expresia „cei care stau cu uimire și teamă înaintea Domnului” și ne rezumăm la a spune „cei temători de Dumnezeu”.
Nu în ultimul rând, pentru că unii termeni ebraici au un înțeles mai amplu și viu decât exprimă (sau poate reda) orice cuvânt din limba engleză, am făcut ceea ce s-ar putea să facă unii traducători loiali textului, și anume nu doar să traducem respectivul cuvânt, ci și ideea sa centrală; ca „Dumnezeu măreț” pentru „Dumnezeu”, „binecuvântă în smerenie” pentru „binecuvântă”, „stă cu capul sus” (Ps. 1) pentru „stă”, „adevăr și credincioșie” pentru „adevăr”. Totuși, de dragul versului, nu facem așa peste tot, ci în unele ocazii redăm sensul adevărat al cuvântului, deși nu cel deplin, cum, pe alocuri, folosim verbul „bucurați-vă” în locul expresiei „strigați de bucurie”.
În ceea ce privește toate celelalte modificări de numere, timpuri verbale și aspecte de limbaj, acestea sunt fie tolerate în ebraică fără să fie forțate, fie cerute în mod obligatoriu de normele limbii engleze, ori nu schimbă în niciun fel semnificația; și astfel de situații sunt menționate în scris cu caractere distincte.
Deci, dacă versurile nu au întotdeauna o curgere lină și elegantă, după cum și-ar dori și s-ar aștepta unii, îndemnați-i pe aceștia să se gândească la faptul că altarul lui Dumnezeu nu are nevoie de lustruirea noastră (Exod. 20). Noi am respectat o traducere mai degrabă simplă decât una ale cărei versuri să fie șlefuite prin parafrazări dulci și am avut în vedere cugetul, în detrimentul eleganței, loialitatea față de textul original, mai degrabă decât expresivitatea poetică în procesul de traducere a cuvintelor ebraice în limba engleză sau a versurilor lui David în versiunea metrică englezească.
Toate acestea, pentru a putea cânta în Sion cântările de laudă ale Domnului potrivit cu voia Lui, până în clipa când ne va lua de aici și ne va șterge toate lacrimile, invitându-ne să intrăm în bucuria Stăpânului nostru pentru a-I cânta veșnice Aleluia.
Textul original a fost preluat de aici:
Originalul de tip facsimil din Librăria Congresului American poate fi citit aici:
https://archive.org/details/baypsalmbookbein00eame/page/n39/mode/2up?view=theater
O prezentare video succintă:
Psalmul 23 după versificarea și melodia originală interpretat pe voci:
Ascută un playlist întreg de Psalmii cântați după versificarea și melodiile din această Psaltire:
O discuție organizată de Librăria Congresului American în care se cântă câțiva Psalmi după versurile și melodiile originale și în care se stă de vorbă cu David Rubenstein, cel care a cumpărat The Bay Psalm Book cu 14.1 milioane de dolari.
Mai jos puteți afla mai multe despre Psaltirea în versuri Ainsworth la care se face referire în prefață mai sus, o Psaltire produsă în 1612 care a fost dusă de pelerini în America și folosită concomitent cu The Bay Psalm Book dar datorită melodiilor dificile (deși, conform unor istorici, mai fidelă), s-a renunțat la ea în 1692, Bay Psalm Book continuând a fi uzată timp de încă 150 de ani.
Iar aici puteți asculta o selecție de Psalmii Ainsworth, după versurile și melodiile originale:
De aici puteți cumpăra în format tipărit după original și cu mici îmbunătățiri Psaltirea Bay Psalm Book, Ainsworth Psalter numit The Pilgrim's Psalter:
https://www.psaltercompany.com/product/the-pilgrim-psalter/6
Articole în limba română:
Un al articol în română a cărui link nu l-am putut insera, așa că îl redau sub formă de imagine:
O emisiune cu multe detalii istorice interesante dar și cu mărturii extraordinare cu ocazia aniversării a 400 de ani de la sosirea pelerinilor pe faimosul vas Mayflower în America.
Istoria detaliată și fascinantă din spatele acestei Psaltiri o puteți citi în prefața editorială a versiunii din 1903 mai jos:
Autentificare
Contactati-ne
Ajutor
