ÎNCHINAREA CONTEMPORANĂ & PSALMII: O evaluare critică  

De Eugen Tămaș  

În ultimii aproximativ 60 de ani s-au petrecut cele mai dramatice și rapide schimbări în biserica protestantă și neo-protestantă spre deosebire de orice altă perioadă de la Reforma Protestantă încoace. Trăsătura principală și simbolul acestei schimbări este reprezentat de transformările care au avut loc la nivelul închinării bisericii. În niciun alt domeniu tendințele de închinare de astăzi nu sunt mai evident centrate asupra omului decât în conținutul închinării cântate. Această întreagă tendință este criticată în mod adecvat de scriitorul și comentatorul Warren Wiersbe: „Mulți credincioși individuali și adunări întregi l-au imitat pe Avraam și «au fugit în Egipt» pentru a obține ajutor. Au încetat să mai fie străini; își pierd separarea de lume și încep să promoveze imitarea lumii. Sanctuarele devin teatre, liderii închinării devin comedianți și toată lumea este fericită, cu excepția Domnului. Cuvântul lui Dumnezeu și rugăciunea sunt minimalizate, iar muzica în plină expansiune este dusă la extrem și Evanghelia este comercializată. Aceasta poate fi o modalitate de a aduna o mulțime, dar este ea calea lui Dumnezeu de a-L glorifica pe Isus Hristos și de a edifica o biserică?”[1]

Ceea ce a ajuns să se numească Mișcarea de Închinare Contemporană (Contemporary Worship Movement, engl.) și Muzica Creștină Contemporană (Contemporary Christian Music, engl) a devenit un fenomen extraordinar de răspândit. S-a răspândit în confesiuni religioase foarte diferite, de la conservatoare la liberale, de la penticostale la reformate. A trecut granițele unor biserici liturgice cât și al unor biserici libere. Aaceastă mișcare a devenit un fenomen universal iar numărul puternicilor ei susținători ne determină pe aceia dintre noi care au rezerve în ce o privește să-i facem o examinare atentă și serioasă. Ridiculizarea, oricât de satisfăcătoare ar fi din punct de vedere personal, nu este, de regulă, calea de a-i convinge pe alții de poziția noastră și trebuie să ne gândim cu grijă la această muzică pentru că a devenit atât de influentă și foarte răspândită.
  
Trebuie să începem prin a da la o parte anumite idei false care sunt uneori aduse în discuție și care ne frământă, deși nu sunt esența lucrurilor la care trebuie să ne gândim azi. 

Vizionează primul documentar despre închinarea biblică tradus în limba română:



Contemporan nu înseamnă neapărat rău

Nu ne opunem modului de închinare contemporan doar pentru că este contemporan. Nu există nimic în înțelegerea noastră care să spună că nu am putea sprijini cântecele scrise în epoca noastră. Dacă acestea sunt bune și potrivite (vezi mai jos), nu este înțelept să adoptăm poziția conform căreia vechiul este bun doar pentru că este vechi. Nu am fost niciodată de părere că muzica bisericească n-ar putea fi în vreun fel reformată și îmbunătățită. Prin urmare, problema cu muzica creștină contemporană nu este caracterul ei contemporan.

N-ar trebui să ne plângem de muzica creștină contemporană doar pentru că ne este nefamiliară. Cred că pentru cei mai mulți dintre noi care nu suntem muzicieni, ceea ce ne place în principal la muzică este aspectul familiar. Cei mai mulți vrem să cântăm o melodie pe care deja o știm pentru că ne este greu cu una pe care nu o știm. Pe de cealaltă parte, muzicienilor le place să încerce și să descopere lucruri noi. Le place să se îndrepte spre domenii noi astfel încât de multe ori nu țin cont așa cum ar trebui de importanța familiarității. Cu toate acestea, lipsa caracterului familiar în sine nu este un argument potrivit împotriva a ceva ce este nou sau diferit. S-ar putea să cântăm multe lucruri greșite care ne sunt foarte familiare și ne plac, chiar dacă din punct de vedere muzical, probabil, n-ar putea fi apărate.

Nu putem obiecta că n-ar trebui să cântăm muzică creștină contemporană doar pentru că anumite versuri sunt greșite din punct de vedere teologic. Nu sunt partizanul versurilor care conțin erezii, ci doar vreau să spun că acest tip de versuri nu sunt o problemă mai mare în muzica creștină contemporană de azi decât sunt în vechile imnuri.

Așadar, care sunt problemele, care sunt adevăratele probleme la care trebuie să ne uităm atunci când vorbim de muzica creștină contemporană?

Originea muzicii creștine contemporane

Prima problemă importantă este să ne uităm cu seriozitate de unde vine muzica aceasta. Care este originea ei? Care este teologia și forma de spiritualitate care a inspirat-o? Stabilirea originii ei dovedește, parțial, dacă e bună sau rea.

Muzica nu e neutră. Cântările exprimă atât prin versuri, cât și prin melodie ceva din orientarea compozitorului și a autorului cu privire la adevărul teologic și la modul în care ar trebui să-l practicăm. Uneori avem impresia că muzica creștină contemporană este o revoluție totală în viața și muzica bisericii și că este un lucru cu totul nou, căzut parcă din cer. Dar, de cele mai multe ori în istorie, nu există schimbări noi și radicale de acest fel. Există o continuitate istorică.

1. Imnologia trezirilor spirituale din America

Și dacă facem un pas înapoi pentru o clipă și privim cu atenție caracterul muzicii contemporane, ceea ce vom observa este faptul că ea este doar o nouă etapă în evoluția imnologiei asociată cu așa-zisele treziri spirituale din America secolelor 18-19. Imnologia aceasta a ajuns să fie din ce în ce mai răspândită pe măsură ce secolul al 19-lea făcea loc secolului al 20-lea, fiind o muzică mai veselă, mai energică, mai entuziastă și având deseori drept corespondent un nivel în scădere al conținutului teologic.

2. Mișcarea penticostal-carismatică

Dacă a existat o mutare oarecum dramatică în muzică, care a dus la muzica creștină contemporană, probabil că acea mutare s-a petrecut în contextul apariției mișcării penticostal-carismatice. Se poate demonstra faptul că strămoșul mai apropiat al muzicii creștine contemporane este mișcarea penticostal-carismatică din secolul al 20-lea. Această mișcare, în strădania ei pentru experiențe spirituale, pentru vivacitate și entuziasm religios, s-a gândit în moduri noi la muzică și a căutat să se folosească de tradiția imnologiei din perioada trezirilor făcând-o și mai captivantă și mai atrăgătoare.

Aș vrea să vă spun câteva lucruri despre Aimee Semple McPherson. Născută în Canada, în partea de vest a provinciei Ontario, ea a ajuns renumită în sudul Californiei. A fost o deschizătoare de drumuri în multe aspecte legate de muzică și închinare care s-au răspândit mult în afara mișcării penticostale din anii 1920. Ea a avut o formație muzicală cu care cânta în biserica ei, formație din care a făcut parte și tânărul Anthony Quinn, care a devenit ulterior unul dintre actorii faimoși ai Americii. Aimee Semple McPherson a scris cântări care se cântau în biserica ei. Fiind criticată de presă, a scris un refren care suna astfel:

„Puteți vorbi despre mine cât doriți,
Eu voi vorbi despre voi în rugăciune,
Pentru că nu vreau să-L mai supăr pe Domnul meu.”  

Aceasta a fost mai degrabă un mijloc eficient de propagandă, ca și de laudă, în apărarea ei. Dar ea a fost o deschizătoare de drumuri în privința cântărilor. Apoi s-a mai remarcat printr-un alt pionierat – scrierea unor cantate. Puteți merge ocazional la Angelus Temple din Los Angeles ca să auziți piesa The Bells of Bethlehem compusă de Aimee. A fost un pionier și în domeniul dramatic, ilustrând predici pe scenă.

Vă rog să observați că ceea ce s-a născut ca o parte naturală, ca o expresie, a vieții, a teologiei și a spiritualității mișcării penticostale din anii 1920 s-a răspândit și generalizat mult dincolo de sfera acelor origini. Ar trebui să ne oprim și să întrebăm: dacă acest gen de muzică este bun pentru bisericile penticostale este el bun și pentru celelalte? Puteți lua spiritualitatea unui grup care a rezultat aproape natural și spontan din viața teologică și religioasă a acelui grup și să o aplicați altuia? Nu cred că ați putea s-o faceți foarte bine, dar aceasta se întâmplă pe scară largă cu noi și cu influențele pe care le vedem. Dacă pătrundem și mai adânc am putea vedea că această muzică reflectă ceva din influența continuă a romantismului secolului al 19-lea asupra concepțiilor moderne despre lume. Auzim vorbindu-se mult despre postmodernism. Postmodernismul este un alt stadiu în evoluția romantismului în civilizația occidentală. Este o mișcare care se îndepărtează de rațiune și se îndreaptă spre experiență și, în special, spre o experiență care transcende mintea. Și această parte este cea care a influențat o parte a acestei noi evoluții muzicale.

Citește seria de trei articole care arată rădăcinile și teologia penticostal-carismatică a Mișcării de Închinare Contemporană:

1. Nu mai cântați Hillsong, Bethel, Jesus Culture și Elevation Worship - de Scott Aniol
Citește aici:
psalmiicantati.ro/Nu-mai-cantati-hillsong-bethel-jesus-culture-si-elevation-worship

2. Cum întruchipează muzica teologia - Scott Aniol
Citește aici: 
https://www.psalmiicantati.ro/cum-intruchipeaza-muzia-teologia---scott-aniol

3. Două tipuri de muzică de închinare - Scott Aniol 
Citește aici:
https://www.psalmiicantati.ro/doua-tipuri-de-muzica-de-inchinare---de-scott-aniol

 

3. Mișcarea Muzicii Contemporane Creștine 

În anii 1960 s-a dezvoltat și mai mult acest fenoment prin mișcarea hippie și în mod special prin persoanele hippie care s-au converit la creștinism. Ei au vrut să aducă muzica lor în închinarea bisericii. Așa s-a născut Contemporary Christian Music (CCM), cu lideri ca și Larry Norman, supranumit “părintele muzicii creștine rock” și mentorul lui Amy Grant care apoi l-a influențat pe Michael W. Smith. În excelentul articol Who killed the contemporary Christian music industry?[2]

 

Articol-mărturie: Documentarul "The Jesus Music" - Fenomenul Muzicii Creștine Contemporane reevaluat (psalmiicantati.ro)

Vizionează trailerul documentarului The Jesus Music, un film care relatează începutul și dezvoltarea Mișcării Muzicii Creștine Contemporane. Filmul dorește să pună în lumină pozitivă această muzică dar, din perspectiva mea, nu face decât să arate decadența acesteia. Pe majoritatea dintre artiștii prezentați în documentar, eu i-am ascultat ani de zile.



Documentarul integral se  poate închiria și viziona contra cost direct pe YouTube (cel puțin în SUA) la link-ul de mai jos:



Caracterul muzicii creștine contemporane

În cartea Lovin’ on Jesus – A Concise History of Contemporary Worship (republicatã într-o editie mai lungã în cartea The History of Contemporary Praise and Worship Movement - Understanding the ideas that reshaped the Protestant church) printre puținele cărți care studiază fenomenul închinării contemporane, autorii acesteia, Lester Ruth și Swee Hong oferă 9 caracteristici ale acestei mișcări:

1.Folosirea unui limbaj contemporan și neologic (non-arhaic)
2. Căutarea relevanței în ce privește îngrijorările și preocupările din viețile închinătorilor
3. Un angajament pentru a adapta închinarea pentru a se potrivi oamenilor contemporani, uneori până la nivelul strategiei unui grup-țintă
4. În ce privește muzica, folosirea stilurilor care împrumută formele muzicii populare/ la modă
5. Un timp îndelungat și neîntrerupt de cântare
6. Centralitatea muzicienilor în spațiul liturgic și în conducerea serviciului de închinare
7. Un nivel mai mare de expresivitate fizică
8. O predilecție spre informalitate
9. Dependență față de tehnologia electronică



Citește recenzia cărții aici: https://www.psalmiicantati.ro/o-istorie-a-miscarii-de-lauda-si-inchinare-contemporana-prezentare-carte

Acest fenomen liturgic al închinării contemporane se autopromovează ca fiind o formă mai inteligibilă de muzică, deși considerăm că prin aceasta se înțelege că promotorii ei urmăresc o formă de muzică la care să se aibă acces imediat, care să nu necesite nicio reflecție. Ea nu cere niciun studiu, nu cere niciun efort. Poți avea acces imediat la această muzică. Melodiile  sunt ușor de învățat și este o așteptare naturală ca oamenii să le învețe din prima fără a depune un efort (din același motiv textul este proiectat fără note). Există o confuzie potențială între caracterul inteligibil, accesibilitatea unei cântări și necesitatea experienței imediate.

Într-adevăr, în vechile imnuri există probleme de limbaj care sunt reale, dar, după cum vom vedea, nu putem lua un aspect precum caracterul inteligibil al unei cântări și să-l abstractizăm pur și simplu. Pentru cine trebuie să fie inteligibilă cântarea? Cât de simplă trebuie să devină? Trebuie să fie înțeleasă de copiii de doi ani din biserică? Trebuie să fie înțeleasă de persoanele cu probleme de memorie? Acestea sunt extreme, dar unde trebuie să fie linia de demarcație? Dacă cineva merge pe stradă complet ignorant cu privire la tot ce e creștin, trebuie ca imnologia bisericii să fie cu totul inteligibilă pentru acea persoană? Aceasta n-ar trebui să fie o idee abstractă. Lucrul de care avem nevoie întotdeauna este să fim biblici în gândirea noastră. Cât de inteligibilă este Biblia? Eu cred că e absolut inteligibilă, dar aceasta nu înseamnă că nu sunt anumite concepte grele, anumite cuvinte dificile, că nu cere un oarecare studiu pentru a o înțelege.

Prin urmare, trebuie să fim rezervați în ce privește pretenția muzicii creștine contemporane de a fi inteligibilă în timp ce adevăratul ei scop este o accesibilitate și o experiență imediate. Modul de închinare creștin contemporan se laudă cu simplitatea lui dar întrebarea este aceasta: este această închinare simplă sau superficială?

Un număr tot mai mare dintre cântările contemporane pe care le-am auzit dau senzația că au fost scrise la repezeală. Cineva se poate întreba dacă compozitorului respectiv i-au trebuit mai mult de cinci minute pentru a pune laolaltă niște fraze creștine destul de familiare. De cele mai multe ori, acest gen de muzică nu dă senzația de maturitate, de măiestrie. Și de aceea cred că ne lasă deseori cu sentimentul că este nu atât de mult simplă, cât mai degrabă superficială. Muzica creștină contemporană se prezintă adesea ca fiind ușor de memorat pentru că e simplă, dar de fapt de multe ori e doar repetitivă. De exemplu, faimosul Aleluia!, care se cântă cu ochii închiși și mâinile ridicate, repetând cuvântul „Aleluia” de 11 ori și având astfel o experiență profundă. Aleluia este ușor de memorat, dar este aceasta lauda pe care o așteaptă Dumnezeu de la noi?

Deseori, muzica creștină contemporană se prezintă ca fiind o expresie a emoției autentice dar mă tem că tinde să fie superficială din punct de vedere emoțional și mai degrabă sentimentală de multe ori. Ar trebui să refuzăm să Îi cântăm Domnului Isus cântece de dragoste. În mințile multor oameni, expresia „cântec de dragoste” are o anumită conotație și idee centrală. Cântecele de dragoste se cântă într-o relație romantică. A-I cânta lui Isus cântece de dragoste mi se pare un amestec nepotrivit de categorii și noțiuni care, în mod fundamental, distrag atenția și nu ajută la nimic. Ar trebui să ne treacă fiorii auzind cântecele în care Domnul Isus e prezentat ca fiind cel mai bun prieten al nostru. Acest lucru este în dezacord cu imaginile biblice și deplasat în privința folosirii categoriilor culturii noastre dominante pentru a spune lucruri care sunt problematice. Care este scopul închinării creștine contemporane?

Pentru mulți dintre apărătorii ei, scopul ei este să învioreze viața bisericii și să o facă mai eficientă în evanghelizare. Dar prea adesea modul de închinare contemporan și muzica aferentă nu este ușa de intrare în biserică, ci ușa de ieșire din biserică. Este interesant că George Barna, care a susținut sus și tare timp de decenii importanța Mișcării de creștere a bisericii (engl. Church Growth Movement), afirmând că e timpul ca toate bisericile să accepte această mișcare și principiile ei, descoperă acum prin sondajele lui că după 20, 30 sau 40 de ani de „creștere intensivă” a bisericii în America, frecventarea bisericii e în declin.

Aceasta nu e o surpriză pentru că acolo unde închinarea adusă lui Dumnezeu a fost trivializată și, prin urmare, Dumnezeu a fost subestimat, oamenii au dedus că acest lucru nu este cu adevărat important. Și iată că avem din nou biserici care au adoptat o abordare mai contemporană ale cărei consecințe se vor vedea curând. Serviciul divin de duminica seara dispare și, în multe, multe cazuri, participarea începe să scadă. Desigur, acestea nu sunt relatări care ajung să fie publicate în revistele care tratează creșterea bisericii. E la fel ca în cazul revistelor penticostal-carismatice care nu publică știri despre cei mulți care nu au fost vindecați. Ele vorbesc doar despre cei care au fost vindecați. Nimeni nu are un interes legitim să relateze eșecurile.

Cu toate acestea, statisticile, chiar cele produse de avocații creșterii bisericii ca George Barna, ne arată că biserica nu crește acolo unde aceste metode au fost implementate. Barna spune că acest lucru se întâmplă deoarece nu suntem destul de mulți cei care urmăm aceste principii de creștere a bisericii, ceea ce seamănă destul de mult cu a spun așa-zișii vindecători din mișcarea carismatică și anume că dacă ai destulă credință vei fi vindecat. Așadar, scopul e nobil – biserica trebuie să crească, biserica trebuie revigorată. Însă noțiunea de bază a ceea ce înseamnă să crești o biserică și să o înviorezi este un lucru care produce tulburare.

Charles Kraft, fost profesor la „Fuller Seminary”, a scris la un moment dat în revista Christianity Today un articol în apărarea muzicii creștine contemporane în care a menționat motivele pentru care el credea că era foarte importantă. Permiteți-mi să citez câteva fraze: „De obicei, adevărata închinare necesită un timp îndelungat pentru a crea o atmosferă de laudă și închinare.” Aici apare ideea că muzica creează atmosfera, iar atmosfera este critică pentru închinare. Și nu poate exista închinare fără a se crea o atmosferă adecvată. Apoi el continuă spunând: „Iar această experiență este posibilă cântând noua muzică, timp de 10, 15 sau 20 de minute cu ochii închiși.” Ce experiență urmărește el? Ce experiență e aceea să cânți timp de 20 de minute cu ochii închiși? Probabil acesta este unul dintre motivele pentru care cuvintele trebuie să fie simple. Spre deosebire de aceasta, iată care este problema pe care o vede el în biserică: „Închinarea tradițională se învârte în jurul unei predici informaționale, precedate de un număr de imnuri cu caracter informativ.” Acesta este tradiționalism – informația! El greșește ținta.            

Predicile  bune nu sunt despre informație, ele sunt despre Dumnezeu care îi vorbește poporului Său. Când Dumnezeu îi vorbește poporului Său, o parte a mesajului este informație. Dumnezeu are informația de care avem nevoie, dar nu este doar informație, e Dumnezeu care ne vorbește atât inimilor, cât și minților noastre. E Dumnezeu care ne spune că viața noastră trebuie schimbată. E Dumnezeu care ne spune că trebuie să venim la credința în Isus Cristos. Dar suspectez că Charles Kraft a avut parte, probabil, de niște experiențe în bisericile evanghelice în care predicile păreau doar niște lecții de la școala biblică, prin care se transmiteau bucățele de informații despre semnificația Scripturii.

Kraft își continuă lamentarea: „Cântăm imnuri pline de conținut rațional și informație care sunt de nememorat.”  Acest lucru e chiar interesant deoarece tocmai despre imnuri se poate spune că au fost bine memorate de-a lungul timpului. Dar aceasta este plângerea lui: că ele sunt ticsite de conținut rațional și informație. Care e soluția văzută de Kraft? Care este scopul real al „noii muzici”? El spune: „Haideți să nu mai fim robii actualei abordări a bisericii – raționalistă, concentrată asupra intelectului – care caracterizează o bună parte a lumii evanghelice.”

Cu alte cuvinte, să trecem dincolo de minte și să-L simțim pe Dumnezeu. Acesta este un punct de vedere religios, dar nu unul creștin, ci unul hindus. Dacă veți citi cărți care descriu modul de închinare hindus veți descoperi că ceea ce se află în centrul acesteia este evadarea din timp, din rațiune și minte pentru a simți o clipă ceea ce e veșnic – înălțarea sinelui și a personalității pentru a se uni cu Ființa Supremă. Din păcate, există o tradiție mistică în creștinism, ceva similar, dar care nu e deloc creștină. Este o dorință de a evada din starea de ființă creată căreia i s-au dat anumite facultăți și calități de Dumnezeu, dintre care una este și mintea noastră. Prin urmare, aceasta este o mișcare foarte periculoasă. În esența ei, este o mișcare în direcția panteistă. Probabil că nu asta este intenția celor mai mulți dintre susținătorii ei. Probabil că nu le-a trecut niciodată prin cap acest lucru celor mai mulți dintre apărătorii ei. Dar noi credem că există o realitate ascunsă care conduce tot acest proces. Și astfel, într-un anumit sens, muzica a devenit un nou sacrament. Este noua cale prin care Dumnezeu ne acordă harul. Ni se inoculează ideea că avem parte de har prin experiența muzicii, a extazului produs de muzică sau a catharsisului muzicii. Dacă am cânta 20 de minute cu ochii închiși, s-ar putea să simțim o exaltare, s-ar putea să ne simțim minunat, s-ar putea să simțim că ne-am apropiat de Dumnezeu.

În acest context, cuvintele teologului Robert Dabney devin cu atât mai actuale. Văzând ceea ce el considera a fi un trend periculos în muzica mișcării de trezire din secolul 19, a spus: „Milioane de suflete sunt în iad pentru că nu au putut să facă deosebirea dintre nivelul trăirilor animalice și trăirile religioase autentice.” Și aceasta este o problemă foarte, foarte importantă. E ușor să manipulezi emoțiile astfel încât oamenii să creadă că au avut parte de o experiență profundă. Iar dacă aceasta se petrece în contextul limbajului religios, ei vor crede că este o experiență religioasă profundă. Dar este ea, într-adevăr, sau e doar manipulare emoțională? Repet, nu e vorba de faptul că majoritatea oamenilor au intenția de a manipula, dar acesta pare să fie efectul.

Aimee Semple McPherson a știut totul despre acest lucru. Nu credem că a fost o manipulatoare cinică, dar a fost fidelă tradiției lui Charles G. Finney, care a spus că singura cale de a trezi puterile morale latente ale sufletului este prin stârnirea entuziasmului. Desigur, din punct de vedere biblic (mai ales reformat), credem că sufletele nu au nicio putere morală latentă sau de vreun alt fel fără harul regenerator. Dar, dacă se crede că omul are voință liberă, atunci e doar un pas până la întrebarea: cum putem mișca această voință liberă? Cum l-am putea face să-și folosească voința lui liberă? Răspunsul nu poate fi decât următorul: prin stârnirea entuziasmului! Întreaga mișcare a așa-ziselor treziri spirituale de la Charles Finney încoace a urmat acest sfat.



Citește-o aici: https://www.psalmiicantati.ro/inchinarea-contemporana-10-aspecte-ingrijoratoare

Psaltirea, etalonul muzicii creștine

Dacă avem de-a face cu acest nou sacrament, această nouă mișcare liturgică în închinarea bisericii, cum vom evalua în cele din urmă ce standard vom folosi? Cred că uneori suntem tentați să reacționăm cu răspunsul tipic: „Nu-mi place. Pur și simplu nu-mi place. Am îmbătrânit și nu am de gând să învăț nimic nou. Simt asta din ce în ce mai mult. Nu-mi place și gata. De ce nu e bine?” Pentru că nu e bine. Știm cu toții aceasta. Ce standard putem deci folosi pentru a evalua ceea ce vine din această mișcare?

Nu veți fi surprinși de sugestia noastră că etalonul pe care ar trebui să-l folosim este Biblia. Și, pe măsură ce ne gândim la acest lucru, n-ar trebui să fim uimiți să constatăm că noi folosim Biblia drept etalon al adevărului în multe domenii din viața noastră, de fapt în toate domeniile vieții noastre despre care vorbește Biblia, dar ar trebui să recunoaștem că poate e un lucru adecvat, în mod particular, să folosim Biblia ca etalon al nostru în privința muzicii, deoarece ea conține o întreagă carte de cântări, Psalmii! Noi judecăm predicile pe baza Bibliei, nu-i așa? Și probabil că n-am ezita să facem asta dacă cineva ne-ar spune că trebuie să analizăm dacă o predică este biblică. Noi evaluăm rugăciunea pe baza Bibliei – e rugăciunea noastră biblică? Dar e curios numărul de oameni care par să nu simtă niciun imbold prea puternic de a judeca cântarea sau lauda noastră pe baza Bibliei, exceptând, desigur, evitarea afirmațiilor eretice.

Dar, după cum știți, Dumnezeu nu ne-a dat în Biblie o carte de rugăciuni. Nu ne-a dat în Biblie o carte de predici, însă ne-a dat o carte de cântări. Unul din motive este cu siguranță că El a văzut înclinația omului de a-și pierde cumpătul când vine vorba de cântare, tocmai din cauză că emoțiile stârnite de ea sunt atât de puternice. Și, prin urmare, El ne-a dat o carte de cântări. În opinia noastră, toți credincioșii ar trebui să fie de acord că Psaltirea trebuie să fie standardul laudelor noastre cântate. Influența psalmilor asupra închinării Bisericii este unică.

În trecut, Psaltirea nu numai că a fost principala carte de cântări a Bisericii, dar și manualul de închinare al acesteia. Din psalmi creștinii au învățat cine este Dumnezeu și cum trebuie să se închine Lui. Jean Calvin spunea că „în nicio altă carte nu găsim laude mai mărețe cu privire la dragostea statornică și la credincioșia lui Dumnezeu față de Biserica Sa, așa cum găsim în Psalmi. Nu există nicio altă Carte în care să fie consemnate mai multe acte de izbăvire sau în care dovezile și experimentarea purtării de grijă a Tatălui ceresc să fie lăudate într‑o manieră atât de splendidă. Pe scurt, nu există vreo altă Carte care să ne instruiască mai bine referitor la închinarea corectă înaintea lui Dumnezeu sau prin care să fim îndemnați mai puternic să practicăm acest exercițiu religios.”[3]

Prin urmare, nu e de mirare că psalmii au inspirat nenumărate liturghii, lecționare și calendare liturgice, cântări, rugăciuni, predici etc Putem să discutăm dacă ea este sursa exclusivă a laudei noastre dar nu vedem cum am putea fi în dezacord cu propunerea că Psaltirea ar trebui să fie standardul pe baza căruia e evaluată lauda noastră. Dacă Dumnezeu ne-a dat prin inspirație divină 150 de cântări, cele 150 de cântări trebuie, cu siguranță, să fie adecvate pentru a ne da indicații despre felul de cântare care-I place Domnului. Nu ni se pare o propunere nerezonabilă.

Care este originea acestor cântări? Psaltirea vine de la Dumnezeu. Acesta este un loc bun de pornire. Ea vine de la Dumnezeu prin inspirația dată de Duhul Său Sfânt. Și care e scopul Psaltirii? În ebraică e intitulată Cartea Laudelor. Este cartea de laude plăcute lui Dumnezeu. Este cartea prin care putem da glas laudelor noastre, prin care Îi putem vorbi lui Dumnezeu. Dacă lauda noastră, atunci când ne întâlnim cu Dumnezeu, este un dialog în cadrul căruia El ne vorbește nouă și noi Îi vorbim Lui – El ne vorbește prin predică, prin Scriptură, prin citire, prin binecuvântare și sacrament, iar noi Îi vorbim prin rugăciune și laudă –, atunci scopul Psaltirii este acela de a ne da modele privind felul în care ar trebui să ne adresăm Lui.

Așadar, ni se pare corect ca să ne uităm la câteva aspecte ale închinării contemporane și să le evaluăm în lumina acestei cărți.

1. ÎNCHINARE CENTRATĂ PE OM

Mișcarea de Închinare Contemporană pune omul și nevoile lui în centrul ei, fie că este conștientă sau nu de acest lucru. Totul se învârte în jurul nevoilor acestuia. Din cele 9 caracteristici identificate de Lester Ruth și Swee Hong în cartea amintită mai sus se poate vedea că această mișcare caută din răsputeri să fie pe placul omului modern. Toate schimbările și adaptările sunt făcute pentru a corespunde cu tot ce este contemporan.

De exemplu, acest stil de închinare este foarte promovat de mișcarea de biserici numită Seeker Sensitive. Aceste biserici își structurează închinarea pornind de la nevoile omului necredincios. Într-o conferință la care am participat în București  în 2007 l-am auzit pe Bill Hybles, pastor la influenta biserică Willow Creek din Chicago și părintele mișcării bisericilor seeker sensitive, povestind despre începuturile bisericii lor. El relata cum au creat un formular cu întrebări pe care l-au distribuit în oraș la toți oamenii și în funcție de răspunsul lor au structurat biserica, inclusiv forma de închinare. Această biserică a influențat mii de biserici în toată lumea. Astfel s-a ajuns la biserici care despart membrii în funcție de forma de închinare și îi plasează în diferite locații bazat pe acest criteriu. Dacă ești tânăr și îți place rock-ul ești invitat să mergi în clădirea X pentru a te închina pe rock și pentru a asculta o predică relevantă pentru generația tânără. Din aceste întâlniri sunt excluse toate elementele de închinare biblice și istorice, precum acel timp îndelungat de rugăciune. Dacă ești mai în vârstă și îți place muzica country, poți merge în clădirea Y unde se cântă country și unde închinarea este mai tradițională  ș.a.m.d Poate vi se par exemple exagerate dar inclusiv în țara noastră sunt biserici care au mai multe slujbe divine orientate în funcție de categoria de vârstă și stilul de închinare. Cum altcumva am putea explica accentul exagerat care i se acordă performanței muzicale, a ambientului plăcut și atractiv, scenelor exagerat de decorate, predicilor scurte și „catchy”, decât prin faptul că omul și dorințele lui sunt în centrul acestei închinări?! Acest lucru se vede și în explozia de videoclipuri de pe YouTube unde textul cântării nu doar că nu este afișat dar este furat de imaginile în prim-plan ale artistului. În aceste clipuri totul se concentrează pe om și pe performanța sa muzical-artistică. Imaginea a luat loc Cuvântului. Aceasta este pură idolatrie, o încălcare a primelor două porunci din Decalog.  

Cea mai mare diferență dintre închinarea prescrisă în Psalmi și mare parte din închinarea modernă din zilele noastre are de-a face cu amplitudinea și profunzimea caracterului lui Dumnezeu și felul în care noi și Creația ne găsim umili un loc în asta. În psalmi, numai Dumnezeu este obiectul închinării noastre, niciodată omul. Psalmii ne învață că toate lucrurile există pentru gloria lui Dumnezeu. Soli Deo Gloria, după cum afirmau Reformatorii. Versurile acestor cântări (Psalmii) sunt un instrument prin care scriitorii biblici dezleagă taina dumnezeirii și a atributelor Sale. Cele mai multe atribute ale lui Dumnezeu le descoperim în Psaltire. Cartea Psalmilor ne oferă o viziune largă cu privire la Persoana lui Dumnezeu. Imaginați-vă psalmii ca pe o galerie de portrete ale lui Dumnezeu. În timp ce trecem prin ei, vedem portret după portret în care caracterul Său este evidențiat prin culori și accente diferite. El este Judecătorul, pentru care dreptatea perfectă este extrem de importantă (Ps. 75). El este Păstorul, Cel ce ne adună și ne protejează pe noi, mieii (Ps. 23). El este Dumnezeu sfânt, Cel care nu va compromite niciodată puritatea, așa că doar ce este curat poate intra în prezența Lui (Ps. 15; 24). El este Rege pentru întreg pământul și peste toate națiunile și planurile lor, așa că râde de batjocura arogantă a omului (Ps. 2). El este Creatorul care și-a scris Cuvântul în ceea ce a creat pentru ca astfel să putem să Îl vedem și să Îl cunoaștem (Ps. 19). Sunt psalmi care Îi descriu vocea (Ps. 29), care ne arată cât de mult Îi pasă de lacrimile (Ps. 56) și poverile noastre (Ps. 25). Sunt psalmi care descriu lucrurile glorioase pe care le-a făcut pentru poporul Lui (Ps. 78) și psalmi care vorbesc despre lucrurile glorioase pe care le va face într-o zi pentru noi (Ps. 31). Cu atât mai mult biserica, atunci când se închină în mod colectiv, trebuie să fie conștientă că o face “înaintea lui Dumnezeu și a îngerilor Săi”, după cum spunea Calvin. Psalmii ne învață că închinarea trebuie să fie teocentrică. Trebuie să ne întrebăm mai mult: „Ce Îi place lui Dumnezeu?” decât „Ce îi place omului?” iar Dumnezeu a prescris în Cuvântul Său ceea ce Îi place. La reglementările Lui nu avem voie să adăugăm nimic. Oamenii au căutat mereu să aibă o închinare după chipul lor. Vedem aceasta în istoria poporului Israel. De aceea Dumnezeu le-a dat cea de-a doua poruncă. În timp ce prima poruncă interzice închinarea unui alt Dumnezeu, a doua poruncă din Decalog interzice închinarea la Dumnezeu într-un mod greșit: „Să nu-ţi faci vreun chip cioplit şi nici vreo înfăţişare a ceea ce este sus în ceruri, sau jos pe pământ, sau în apele de sub pământ. 5 Să nu te pleci înaintea lor şi să nu le slujeşti, fiindcă Eu, Domnul, Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu gelos...” (Ex.20:4-6). Cu toate acestea, îi găsim pe evrei  mai târziu închinându-se unui vițel de aur crezând că se închină Dumnezeului adevărat care i-a scos din Egipt: „Şi-au făcut un viţel turnat, s-au închinat înaintea lui, i-au adus jertfe şi au zis: „Israel, aceştia sunt dumnezeii tăi care te-au scos din ţara Egiptului!” (Ex. 32:8). Idolii creați după chipul omului vor fi întotdeauna mai accesibili și relevanți omului. Îi vor da satisfacție instantă. Însă această închinarea nu este decât idolatrie.

O discuție foarte bună în care evanghelistul Cristi Boariu arată pericolele muzicii creștine contemporane:




2. REDEFINIREA ÎNCHINĂRII

O altă problemă foarte gravă a mișcării de închinare contemporană este faptul că aceasta a redefinit închinarea. Aici ne referim la două aspecte: în primul rând, muzica a ajuns să aibă un rol sacramental. În al 2-lea rând, natura meditativă a muzicii sacre s-a pierdut.

a. Rolul sacramental al muzicii în închinarea contemporană

  Într-un articol foarte bine informat și la fel de bine articulat, intitulat: Nu mai cântați Hillsong, Bethel, Jesus Culture și Elevation Worship[4] (cele mai populare grupuri muzicale care promovează închinarea de tip contemporan), autorul Scott Aniol afirmă că „Cel mai important motiv pentru care ar trebui să încetați să mai cântați cântecele grupurilor Hillsong, Bethel, Jesus Culture și Elevation este că piesele lor au o teologie falsă a închinării. Toate grupurile luate în considerare aici promovează și practică o teologie penticostal-carismatică a închinării. Această teologie și așteptările cu privire la modul în care lucrează Duhul Sfânt au dus la o redefinire a închinării de la cea din tradițiile reformate la una pe care au considerat-o mai consecventă cu învățătura Noului Testament. Teologii carismatici susțin că lucrarea principală a Duhului Sfânt în închinare este aceea de a face cunoscută prezența lui Dumnezeu în moduri observabile, tangibile, astfel încât închinătorii să se poată întâlni cu adevărat cu Dumnezeu. Această teologie pune un mare accent în închinare pe expresivitatea și intensitatea fizică și are mari așteptări în această privință, rezultând ceea ce este uneori numit o teologie a închinării de tip „laudă și închinare”. Scopul, în această teologie, este acela de a experimenta prezența lui Dumnezeu în închinare, iar lauda este considerată mijlocul prin care creștinii fac acest lucru.” 

b. Natura strict declarativă a cântării

  Cântările moderne sunt scrise specific pentru a stimula lauda prin proclamare.  Într-un sens, același lucru este valabil și în cazul psalmilor. Deși psalmii, în general, au aceeași funcție pe care o au imnurile moderne (de a-L lăuda pe Dumnezeu), ei sunt diferiți în privința efectelor produse în inimă în timp ce aduc acea laudă lui Dumnezeu. Psalmii ne conduc într-o „metodă” foarte diferită de laudă față de cântările bisericești moderne. Deși ei sunt plini de laude, includ și îndoieli, contradicții, probleme și așteptări ale judecății – creându-ne fiecare un sentiment ciudat atunci când îi cântăm, dacă o facem cu așteptările pe care le avem de la muzica modernă. Dar acest lucru face parte din alcătuirea diferită a imnurilor biblice; și este o alcătuire diferită care ne cheamă la o așteptare diferită și la o „activitate a inimii” diferită în timp ce îi cântăm. În psalmi, lauda este rezultatul așteptat, iar meditația este activitatea de bază în care ne angajăm când îi cântăm. Spre deosebire de cântările moderne din biserici, în care se dorește în primul rând „să se treacă la subiect” și să se proclame lauda, psalmii sunt proiectați să-i ajute pe oamenii care nu au întotdeauna dispoziția necesară pentru a cânta laude, să înceapă meditând la starea deplorabilă în care se află lumea și doar printr-un proces deplin și serios de meditație să ajungă la laude. În Epistola către Coloseni, Pavel dă această învățătură familiară pe tema cântării: „Cuvântul lui Cristos să locuiască din belșug în voi în toată înțelepciunea. Învățați-vă și sfătuiți-vă unii pe alții cu psalmi, cu cântări de laudă și cu cântări duhovnicești, cântând lui Dumnezeu cu mulțumire în inima voastră.” (Col. 3:16) Aici Pavel descrie cântarea din biserică ca o activitate prin care cuvântul lui Cristos produce înțelepciune din belșug în inimile noastre. Noi nu medităm la cuvântul Împăratului doar în mod personal prin cântările Lui, ci medităm în mod colectiv („învățându-ne și sfătuindu-ne unii pe alții”). În final, este un proces care produce „mulțumire în inimă” față de Domnul. Această mulțumire din inimă este produsul meditației cântate și această mulțumire este lauda noastră la adresa Domnului. Conform acestei descrieri a laudei făcute de Pavel, nu cuvintele psalmilor reprezintă plinătatea laudelor noastre pentru Dumnezeu. Dumnezeu este lăudat atunci când meditațiile noastre cântate, la cuvântul lui Cristos, produc mulțumire în inimile noastre față de Dumnezeu. Cu alte cuvinte, chiar dacă am cânta imnuri extraordinare în închinarea noastră, nu Îi aducem lui Dumnezeu acea laudă deplină pe care El o așteaptă, decât dacă le cântăm într-un mod meditativ, un mod care să ne miște profund inimile. Acesta este rolul cântărilor. Și totuși nu suntem obișnuiți cu lucrul acesta atunci când cântăm în biserică. Am ajuns să ne așteptăm la descrieri line și frumoase ale căilor lui Dumnezeu în cântările noastre. Dar psalmii sunt niște lupte pline de confuzie și complexe între căile lui Dumnezeu și ispitele lumii. Pentru adunarea modernă, pare ciudat să vadă atât de multe referințe la ispitele lumești și atâta confuzie incluse în imnodia noastră. Dar nu cuvintele de mulțumire Îl laudă pe Dumnezeu; ci mulțumirea din inimă, produsă de meditația cântată, iată ce Îl laudă pe Dumnezeu. Și aceasta este o trăsătură specială a psalmilor. Acum înțelegem de ce psalmii sunt atât de ciudați pentru bisericile moderne. Ei sunt meniți să „miște inima” într-un mod diferit decât cel cu care sunt obișnuite bisericile aflate sub influența mișcărilor engleze de scriere de imnuri. Ni se par ciudați. Dar problema nu este la psalmi, ci la așteptările noastre schimbate cu privire la ceea ce ar trebui să realizeze un imn.

3. ROLUL EXAGERAT AL MUZICII

Încă de la începutul anilor 2000, David Wilkerson, fondatorul organizației Teen Challenge și autorul cărții Crucea și pumnalul, afirma că „muzica a preluat controlul în biserică” și că „serviciul de închinare s-a transformat în serviciu de amuzament (engl. entertainment)”.[5] A. W. Tozer prevedea transformarea închinării bisericii în distracție încă din anii 60-70.[6] Și eu am observat acest lucru în liturghia multor biserici, atât tradiționale cât mai ales contemporane. Predica (și rugăciunea) au ajuns să fie „cenușăreasa” bisericilor. Urmăriți online serviciul divin din multe biserici și fiți atenți cât timp i se acordă muzicii (congregaționale, corale, fanfară, solo-uri etc) în comparație cu celelalte elemente ale închinării. În bisericile care promovează închinarea contemporană există acel set de 4-6 cântări (40-50 de minute la început), apoi o predică de max. 30 minute și apoi un alt set de cântări de vreo 15-20 minute. Punctul culminant al liturghiei nu mai este vorbirea lui Dumnezeu către popor (predica), precum era odată, ci cântarea. Atitudinea față de predică este una de toleranță mai degrabă decât de expectanță. Tinerii ies afară sau își găsesc altceva de făcut (stau pe telefon) în timpul predicii dar sunt foarte atenți în timpul cântării (nu neapărat în actul de-a cânta cât de-a asculta grupul din față). Programele de studiu biblic și de rugăciune din timpul săptămânii au fost înlocuite cu întâlniri de repetiții ale grupului muzical, fanfarei, orchestrei, corului etc În multe biserici muzica nu încetează. Chiar și în timpul predicii există un fundal muzical, să nu mai pomenim de acele chemări la altar care au loc tot pe fond muzical  (pentru manipulare, bineînțeles). La fel și în timpul rugăciunii. Chiar și în timpul conversațiilor individuale sau de grup de după serviciul divin muzica continuă să rămână pe fundal. Nu există niciun moment de liniște, niciun moment de meditație. De la început până la sfârșit, omul este înconjurat de muzică. Parcă se vrea formarea unei transe muzicale. În afara serviciilor de închinare colectivă ale bisericii, lucrurile sunt și mai grave. Asistăm la o explozie de videoclipuri muzicale pe YouTube. Lună de lună apar noi și noi așa-zis artiști creștini care scot videoclip-uri ca pe bandă. Predicile expozitive și serioase au foarte puține vizualizări în timp ce videoclip-urile muzicale au milioane. Cântarea și muzica pare să fie cea mai populară chemare a tuturor creștinilor. Industria muzicală creștină s-a dezvoltat uriaș. De 53 de ani (din 1969) există chiar și un festival anual pentru decernare a premiilor artiștilor creștini - Dove Awards - pentru cel mai bun interpret, cel mai bun compozitor etc La fel este și K-Love Awards. Muzica creștină a devenit un fenomen comercial, exact ca și muzica acestei lumi. Cel mai trist este că închinarea bisericii a ajuns să fie redusă doar la muzică și cântare. Când spui “închinare”, toată lumea se gândește la aspectul muzical.            

Psalmii ne învață că cântarea își are locul ei în închinarea adusă lui Dumnezeu dar nicidecum că aceasta ar avea o imporanță atât de mare pe cât i se acordă astăzi. La fel de importantă este meditarea la Cuvântul lui Dumnezeu, studierea, mărturisirea, aplicarea, rugăciunea, dărnicia, învățarea, transmiterea, ucenicia, ajutorarea și multe altele. Muzica este doar unul din elementele închinării unei biserici și ar trebui să i se acorde aceeași importnță pe care o au și celelalte: citirea publică a Cuvântului (1 Tim. 4.13), predicarea (2 Tim. 4:2), rugăciunea (1 Tim. 2.1-2), botezul (Mat. 28:2), Cina Domnului (1 Cor. 11). Dacă cercetăm liturghiile din perioada Reformei Protestante vom vedea că acestea includeau maxim trei cântări într-un serviciu divin. Multe dintre ele una sau două.[7] Azi însă cea mai mare parte cade pe muzică, după cum am arătat mai sus.

4. ABSENȚA CÂNTULUI CONGREGAȚIONAL

  Mișcarea de Închinare Contemporană a mutat accentul de pe congregație pe individ și pe un grup select, numit deseori „echipa de închinare”. Rareori se mai aude vocea bisericii. Uneori aceasta nici măcar nu este încurajată să cânte ci doar să asculte așa-zisa „trupă de închinare” sau solo-urile cântăreților iar în cazul bisericilor mai tradiționale, interpretări corale sau instrumentale (fanfară și orchestră). Alteori, chiar și atunci când biserica cântă, vocea ei nu se aude datorită instrumentației exagerate și a amplificării vocilor cântărețului/ilor. O altă problemă este că multe din cântările moderne nu sunt cantabile din punct de vedere congregațional (mai multe despre asta mai jos). Accentul cade pe interpretarea artistică și pe performanța muzicală. Este melodia destul de simplă pentru ca o congregație să o învețe după un timp relativ scurt de exersare? Observați că nu spunem că trebuie să fie într-atât de simplă, încât să poată fi învățată de prima dată. Dar nici n-ar trebui să fie într-atât de complicată sau dificilă (nu e întotdeauna același lucru), încât congregația să se tot poticnească după ani de zile de când tot o cântă.  Cred că este nedrept să se folosească asemenea lucrări muzicale care sunt superficiale (adică, ușoare, frivole, fără valoare, spre deosebire de cele cu greutate) sau pe care congregația să nu le poată înțelege cu ușurință. Muzica bisericească clară și inteligibilă trebuie să primeze.  În această privință, un număr mare de melodii contemporane pe de-o parte, precum și anumite piese de muzică clasică pe de alta, nu trec testul. Unele dintre cântările biblice cunoscute sunt frumoase cântate de către soliști, dar, deoarece au ritmuri neregulate, nu sunt cântate la fel de bine de congregații. Multe melodii contemporane sunt murmurate, nu cântate. Ele nu încurajează un cânt viguros, cu glas puternic. Există melodii clasice care trebuie clasate ca excelente din punct de vedere muzical, dar care cer coruri bine pregătite pentru a le putea interpreta adecvat. Reforma Protestantă a readus, în mod corect, cântul congregațional în viața bisericii, înlocuind corurile și soliștii profesioniști. În Psalmi însă descoperim că toate poruncile cu privire la cântat sunt adresate întregului popor (22:23; 107:32; 149:1), nu unui individ sau a unui grup select. Îndemnul „Lăudați-L pe Domnul” este întotdeauna la plural. Chiar și atunci când psalmiștii descriu experiența lor personală contextul este întotdeauna „în adunarea sfinților” (22:25; 35:18; 40:9-10). David și ceilalți psalmiști au compus aceste cântări pentru a fi cântate de către tot poporul. Psalmii sunt cântările împăratului, în mod suprem a Împăratului Isus, dar pe care El ne invită să le cântăm alături de El, deoarece în Scriptură soarta poporului este mereu legată de soarta împăratului. Din câte înțelegem din Vechiul și Noul Testament, cântarea congregațională (=cântarea în comun) nu este o opțiune de stil, după cum le place unora să creadă, ci principala formă de-a-L lăuda pe Dumnezeu prin cântare în închinarea publică și totodată forma prin care biserica este zidită cel mai bine! În Psalmi, cântarea este întotdeauna o experiență colectivă. Începând cu Psalmul 1 care vorbește despre „adunarea celor drepți” până la Psalmul 150 care îndeamnă ca „orice are suflare să-L laude pe Domnul”, toți psalmii sunt cântările poporului. Acest lucru este consecvent cu tiparul din întreaga Biblie. Începând cu prima cântare menționată în Scripturi (Exodul 15) până la cântările din Apocalipsa (Ap. 5; 14; 15), toate sunt cântate de poporul întreg. Încă de la început vedem că Dumnezeu Și-a răscumpărat pentru Sine un popor care să-L slujească și care să I se închine (Ex. 3:12; 1 Petru 2:9). În Noul Testament porunca de-a cânta este adresată întregii congregații (Ef. 5:19 și Col. 3:16) și niciodată unui grup, cor sau unui individ. Într-un articol devenit foarte popular, pastorul Mark Dever spune: „Nicăieri în Noul Testament nu li se poruncește bisericilor locale să aibă o muzică pe „fundal” în timpul când biserica socializează sau când se strânge colecta. Deși cei răscumpărați vor forma un cor în veșnicie, practica prin care unii creștini ascultă în mod pasiv ceea ce un număr mai mic dintre ei (un grup) cântă (ex. cor, interpretări artistice și solo-uri) nu este nicăieri poruncită sau exemplificată în bisericile Noului Testament. Interpretarea muzicală instrumentală sau vocală individuală sau în grup nu e poruncită; dar cântul congregațional este poruncit. Astfel, noi ne întrebăm, în cazul în care avem o astfel de practică în cadrul serviciului, dacă aceasta contribuie la edificarea congregației, dacă edificarea respectivă merită timpul care e alocat pregătirii ei (repetițiile) și care e luat de la celelalte elemente ale serviciului atunci când această parte muzicală e prezentă? Noi acordăm o prioritate clară timpului pe care îl petrecem cântării în comun, congregațional, ținând cont de lucrurile care ne ajută să o îmbunătățim.”[8] Edward Hiscox, un proeminent lucrător baptist din New York, din secolul al XIX-lea, a scris la un moment dat:    
„Cântarea trebuie să fie congregațională; adică oamenii trebuie să cânte – toată adunarea trebuie să-L laude pe Dumnezeu prin cântare. Cântul este închinarea oamenilor. Anumite cântări cu caracter religios, lucrări corale și oratorii sunt mai degrabă pentru catedrală sau templu. Deși frumoase și sublime, ar trebui folosite doar ocazional în adunarea creștină. Ele inspiră închinarea în congregație, însă adunarea nu se închină prin ele într-o măsură prea mare. Specificul Evangheliei și al sanctuarului creștin cere în special cântarea comună, pe care congregația nu doar o va asculta și va fi încântată din punct de vedere devoțional, ci la care va participa cântând și exprimându-și devoțiunea.” (Baptist Church Directory, New York, 1859; p. 50)[9] Aceasta este forma care evidențiază cel mai bine natura comunitară a bisericii (ne întâlnim ca să ne aducem aminte că nu suntem singuri în mărturisirea credinței; ne cântăm crezurile; ne cântăm unii altora). Cuvântul folosit pentru închinarea poporului în Noul Testament este liturghie (gr. leitourghia) care este format din doi termeni: laos (popor) + ergon (lucrare), deci „lucrarea poporului”. Prin urmare, închinarea trebuie să fie lucrarea întregului popor. Cântarea congregațională este forma care evidențiază cel mai bine natura participativă a bisericii (creștinii nu sunt spectatori ci co-mărturisitori); nu avem exemple de coruri, solo-uri vocale sau instrumentale, lideri (Isus este singurul Lider al închinării conform Noului Testament, vezi mai jos) sau cazuri în care unii cântă iar alții participă pasiv. De asemenea, cântarea congregațională este forma care zidește biserica cel mai mult. Acesta este cel de-al 2-lea scop principal al serviciul divin (primul fiind glorificarea lui Dumnezeu). În 1 Cor. 14 apostolul Pavel repetă de șase ori faptul că zidirea bisericii trebuie să fie scopul cu care creștinii se adună în cadrul închinării publice (v. 3, 4, 5, 12, 17, 25-26). Or, cum se poate ca biserica să fie zidită dacă ea nu participă în mod activ? De fapt, în v. 25-26 apostolul Pavel face o legătură directă între cântarea bisericii congregaționale și zidirea ei. Nu în ultimul rând, cântul congregațional este forma care reprezintă cel mai bine unitatea bisericii. Biserica este îndemnată ca „într-un gând şi cu un singur glas, să-L slăviţi pe Dumnezeul şi Tatăl Domnului nostru Isus Cristos” (Rom. 15:6). Cu un singur glas, o singură voce. Prin urmare, cel mai important instrument este vocea congregației! „Jertfa de laudă” pe care trebuie să i-o aducem este „rodul buzelor noastre care mărturisesc Numele Lui” (Evrei 13.5). Acesta este exemplul pe care îl vedem și în Fapte 2:24 unde este descris primul serviciu divin al bisericii nou-testamentare. Citim că toți ucenicii „şi-au ridicat glasul” și au cântat  Psalmul 146:1 și Psalmul 2. Cântarea întregului popor trebuie să predomine, nu a unui grup/lider. Cu atât mai mult în vremea în care trăim noi, această formă este  o contracarare deosebit de necesară împotriva individualismului din societate și a privatizării închinării promovat de fenomenul modern de închinare.Prin urmare, este o denaturare a acestei învățături ca în închinarea colectivă a bisericii:

• să cânți solo-uri
• să ai un singur grup care cântă (ex. echipa de închinare, corul) iar vocea congregației să nu se audă deloc sau prea puțin, în loc ca ea să domine
• să cânți cântări care nu sunt cantabile congregațional, adică greu de cântat cu întreaga biserică
• să pui accent pe instrumentația muzicală complexă, artistică și amplificată exagerat
• Să pui accent pe performanța muzicală
• Să distragi de la aspectul comunitar prin ambientul creat (accentul cade pe grupul din față și nu pe cei de lângă tine; stingerea luminilor încurajează privatizarea închinării; gesturile ieșite din comun ale cântăreților de pe scenă în loc ca grupul să aibă o prezență discretă)

Toate acestea fac congregația să devină consumatori și spectatori în loc să se implice în actul închinării (chiar dacă nu se intenționează acest lucru în mod conștient). Așadar, primul test al oricărei cântări trebuie să fie acesta: poate fi ea cântată de întreaga congregație?

5. ACCENT EXAGERAT PE INDIVIDUALISM

Unul din factorii care au contribuit la diminuarea cântului congregațional în Mișcarea de Închinare Contemporană este curentul filozofic al individualismului. Conform DEX, individualismul este „denumirea generică pentru concepțiile etice care iau ca punct de plecare individul izolat, independent de societate.” Wikipedia explică: „Individualismul este o atitudine morală, filosofie politică, ideologie sau perspectivă socială care pune accentul pe valoarea morală a individului. Individualiștii promovează urmărirea obiectivelor și dorințelor individuale și, prin urmare, a independenței și a încrederii în sine și susțin că interesele individuale ar trebui să primeze în fața intereselor statului sau ale unui grup social. Individualismul se concentrează pe individ și pleacă de la premisa fundamentală că individul uman este de o importanță primordială în lupta pentru eliberare. Liberalismul clasic, existențialismul și anarhismul sunt exemple de mișcări care consideră individul uman ca o unitate centrală de analiză.”[10] Acest curent a pătruns puternic în biserică și a dat naștere la fenomenul privatizării închinării. Totul este bazat pe experiența individuală cu Isus. Versurile cântărilor sunt individualizate prin trecerea de la pers. I plural (noi) la pers. I singular (eu). Nu doar cântările moderne dar și multe din imnurile clasice au o notă copleșitor de subiectivă. Luminile sunt stinse și ambientul este creat în așa fel încât credincioșii să nu se vadă unii pe alții ci să rămână doar ei „singuri cu Isus”. Închiderea ochilor în timpul cântului este încurajată cu scopul de-a fi deconectat de ceilalți. Mesajul predicilor este adresat individului și aproape toate aplicațiile și exemplele din predici se fac tot asupra individului. După cum am spus mai sus, multe cântări sunt cântate în mod individual. Sunt anumite persoane individuale care acaparează atenția celorlalți. Prin faptul că interpretează un solo sau că interpretează cântarea într-un mod care atrage atenția asupra talentului său (și nu asupra adevărului), actul închinării devine privatizat. Psalmii însă vin să corecteze această pietate egoistă și individualistă. După cum am afirmat mai sus, chiar și atunci când psalmiștii descriu experiența lor personală contextul este întotdeauna „în adunarea sfinților” (22:25; 35:18; 40:9-10). Aproape toți acei psalmi foarte personali se încheie prin îndemnuri către întregul popor. Compozitorul și cântărețul psalmilor se vedea pe sine ca și parte a unui popor întreg răscumpărat de Dumnezeu pentru a se închina Lui împreună. De exemplu, în Psalmul 146:2 accentul este pe individ: „Suflete al meu, laudă-L pe Domnul! Îl voi lăuda pe Domnul toată viața mea; Îi voi cânta Dumnezeului meu cât timp voi fi!” Dar și aspectul comunitar este prezent în versetul 10: „Domnul împărățește pe veci, Dumnezeul tău, Sioane, din generație în generație!...” Mai mult decât atât, Psalmii exprimă o solidaritate colectivă sănătoasă nu doar cu poporul lui Dumnezeu din prezent (din biserica ta locală) ci și cu poporul lui Cristos din toată lumea și din orice epocă. Un teolog scrie următoarele: „Când citești psalmii, când îi cânți sau te rogi cu ei, tu te rogi, cânți și citești alături de o mare mulțime de martori credincioși care au trăit de-a lungul timpului. Cuvintele pe care le rostești au fost spuse de mii – chiar de milioane – de ori înainte [...] Pe măsură ce citești, cânți sau te rogi, în dreapta ta stau Moise și Maria, în fața ta, David și Solomon îngenunchează […] în timp ce din spate se aud vocile lui Ieronim, Augustin [...] Luther, Calvin și ale altora – ale multor altora!” Această dimensiune colectivă ne ajută să avem legătură cu Dumnezeu, dar nu ca indivizi izolați, ci ca membrii unui mare popor multi-generațional, multietnic, multicultural, multinațional, a cărui istorie continuă secol de secol. Psalmii sunt un mijloc de protecție dat de Dumnezeu împotriva izolării în închinare și a metodelor individualiste de a avea legătură cu Dumnezeu („Îmi place să mă relaționez la Dumnezeu în felul acesta...”). Ei ne conectează cu îndelungata istorie a poporului lui Dumnezeu de dinainte și de după Cristos. Întotdeauna, în psalmi, răspunsul nostru este o călătorie de la „eu” la „noi”.[11] În unul din cele mai fascinante capitole ale cărții Psalmii: Cântările lui Isus, Michael LeFebvre arată că Psalmii nu sunt o chestiune individuală între mine și Dumnezeu, ci sunt un act colectiv, în care Isus, Împăratul nostru, ne conduce pe noi, poporul Lui, în relație cu Dumnezeu. Imaginea pe care trebuie s‑o reținem în toată Psaltirea este aceea de colectivitate și de conducere de către Împărat. El afirmă că Psalmii sunt „conversații de laudă” între Dumnezeu, Împăratul Isus și poporul Său. În aceste conversații cântate Împăratul este mereu în centru, intermediind lauda noastră. Dar, uneori, împăratul îi vorbește poporului în psalmi. Alteori, împăratul conduce poporul în adresarea față de Dumnezeu. Și sunt situații în care poporul îi cântă împăratului, Îi cântă lui Dumnezeu despre împărat sau își cântă unii altora înaintea împăratului. Psalmii sunt plini de voci care se schimbă purtând, prin cântare, niște „conversații de laudă”, care îl au în centrul lor pe Împăratul legământului. Acest lucru este consecvent cu îndemnul apostolului Pavel care descrie închinarea publică a bisericii ca și pe un act comunitar și în niciun caz individual: „învăţându-vă şi sfătuindu-vă unii pe alţii” (Col. 3:16) sau „vorbind între voi cu psalmi, imnuri şi cântări duhovniceşti” (Ef. 5:19). În 1 Cor. 14 Pavel petrece mult timp corectând orice formă de individualism în închinarea bisericii.

6. CÂNTECELE

  Un alt aspect îngrijorător al muzicii creștine contemporane îl constituie repertoriul ei. Cântările pe care le cântăm sunt deosebit de importante pentru că, conform Ef. 5.19 și Col. 3.16, acestea au menirea să-L laude pe Dumnezeu (Ef. 5:19-20 și Col. 3.16-17). Dacă vrem să-L lăudăm pe singurul Dumnezeu viu și adevărat, trebuie să o facem „în adevăr” (In. 4:23), adică conform cu revelația de Sine din Scripturi și conform reglementărilor Sale cu privire la ce putem cânta și ce nu. Dar, în al doilea rând, din Ef. 5:19 și Col. 3:16 vedem că ceea ce cântăm are o putere formativă deosebit de mare. Cântările sunt niște mini-predici sau mărturisiri de credință care se întipăresc în mintea noastră datorită regularității cu care le cântăm și a faptului că, prin actul mesajului cu melodia, se adâncesc mai adânc în ființele noastre. Prin urmare, dacă nu sunt sănătoase și solide ele ne vor deforma credința sau o vor hrăni slab.

1. Surse de proveniență problematice

Bisericile din România care promovează această formă de închinare contemporană traduc și cântă cântece preluate de la biserici și autori străini care fie promovează doctrine vagi (în cel mai bun caz), fie chiar sunt eretici. Chiar dacă unele din aceste melodii în sine nu conțin erezii (acesta este unul din motivele cu care se scuză aceștia), faptul că sunt scrise de oameni/ pastori/ biserici apostate este în sine o problemă suficient de gravă. Scriptura leagă activitatea/ slujirea cuiva (în cazul acesta, compunerea cântecului) de mărturisirea de credință și de evlavia sa personală (vezi 2 Tim. 3.10). Din acest motiv ne avertizează să nu ne asociem cu cineva care are pretenția de-a fi creștin dar trăiește sau crede ceva greșit (1 Cor. 5.11-13). Ca să dăm câteva exemple, două din cele mai populare cântece pe YouTube în anii 2021-2022 sunt Waymaker și Isus e Rege. Ambele sunt scrise de artista Sinach din Nigeria care este membră în biserica unuia din cei mai eretici pastori din lume: Chris Oyakhilome. Sinach spune despre el că i-a influențat muzica enorm[12]. Alte cântece foarte populare sunt Do it again;  Isus E victorios; The Blessing (Domnul fie cu tine). Acestea sunt scrise de pastorul Steven Furtick de la Biserica Elevation Worship care, printre altele, crede în erezia modalismului, care afirmă că Dumnezeu nu este din Trei Persoane (Trinitar) ci este o Singură Ființă care Se manifestă în trei „moduri” diferite. Sunt multe alte probleme cu teologia acestui om.[13] Alte cântări sunt preluate de la biserici ca și Hillsong, Bethel Church (din California, păstorită de Bill Johnson) sau formații ca Jesus Culture (care aparține de Bethel Church). Aceste biserici au o reputație tot mai rea în toată lumea. Dacă ne uităm la Psalmi însă vom vedea că una din calificările compunerii de cântări din perioada biblică era să fi proroc. În 1 Cronici 25:1-7, ni se spune de patru ori că inspirația profetică era un criteriu indispensabil pentru scrierea de cântări de închinare în atelierele de compoziție muzicală ale lui David. Despre toți cei 288 de compozitori ni se relatează că „proroceau întovărășiți de harpă, de alăută și de chimvale” (v.1). În fruntea lor era David despre care citim în 2 Sam. 231-2: „Rostirea lui David, fiul lui Işai, rostirea omului înălţat de Dumnezeu, unsul Dumnezeului lui Iacov şi cântăreţul plăcut al lui Israel: Duhul Domnului vorbeşte prin mine şi Cuvântul Lui este pe limba mea.” Prin urmare, sursa acestor cântări era Însuși Duhul Sfânt. Acest lucru este consecvent și cu învățătura nou-testamentară pe acest subiect din Ef. 5.19: „...ci fiţi plini de Duh, 19 vorbind între voi cu psalmi, imnuri şi cântări duhovniceşti, cântând şi aducând laudă Domnului în inima voastră...”. Apostolul Pavel ne arată paternitatea cântărilor biblice: trebuie să se nască din plinătatea Duhului și trebuie să fie duhovnicești. Unele Biblii traduc termenul „duhovnicești” prin „de la Duhul”. Din moment ce profeția biblică s-a încheiat odată cu finalizarea canonului Scripturii, mulți creștini de-a lungul timpului au văzut în aceste pasaje biblice porunca de-a cânta numai Psalmii și celelalte cântări din Biblie pentru că doar despre acestea se poate spune că sunt cu adevărat insuflate/prorocite de Duhul Sfânt. Pentru aceștia, termenii psalmi, imnuri și cântări duhovnicești nu reprezintă trei categorii diferite de cântări ci sunt termeni interschimbabili și se referă exclusiv la psalmii biblici. Unul din argumentul lor este că toți acești termeni grecești apar în Cartea Psalmilor din versiunea grecească folosită de creștinii primului secol (Septuaginta). Mulți psalmi biblici sunt numiți imnuri. Mulți psalmi biblici sunt numiți cântări. Acest lucru este consecvent cu practica apostolului de-a folosi mai mulți termeni pentru același cuvânt, ex. porunci, hotărâi și legi (Deut. 30:16), sau fărădelegea, nelegiuirea şi păcatul (Ex. 34.7) sau semne, minuni şi lucrări puternice (2 Cor. 12:12 cf. Fapte 2:22) etc Un alt argument este că și în scrierile patristice cei trei termeni apar cu referire tot la psalmii canonici, urmând tiparul paulin. Alți creștini însă au înțeles că avem libertatea să compunem și alte cântări dar cu obligativitatea ca acestea să fie puternic ancorate și fidele adevărului revelat de Duhul Sfânt în Scripturi. Mulți compozitori creștini din trecut aveau obiceiul să scrie toate referințele biblice în paranteză în dreptul fiecărui vers pentru a se asigura că ceea ce scriu este în concordanță cu adevărul lui Dumnezeu. Erau foarte conștienți de responsabilitatea de-a pune cuvinte în gura credincioșilor. Unii dintre ei au fost teologi (Isaac Watts, Charles Wesley) sau buni cunoscători ai Scripturii. La fel ar trebui să fie și azi. Compozitorii și interpreții trebuie să fie plini de Duhul și să compună/ cânte cântări îmbibate de adevărul insuflat de Duhul Sfânt. În ei Cuvântul lui Cristos trebuie să locuiască din belșug (Col. 3.16). Atunci când le cântăm cântările trebuie să putem spune: „Duhul Domnului vorbeşte prin mine şi Cuvântul Lui este pe limba mea” (1 Sam. 23:2). Ei ar trebuie să aibă cunoștințe teologice temeinice și să studieze cu profunzime tiparul cântărilor din Psaltire și să-l imite. Ar trebui ca aceste cântări să treacă prin mâna prezbiterilor/pastorilor bisericii locale din care face parte și a unor teologi avizați pentru ca mesajul lor să fie validat. În trecut bisericile cântau doar din cărți de cântări care erau verificate de comitete avizate. Mesajul cântării, melodia ei dar și evlavia compozitorului erau atent studiate înainte ca o cântare să intre în cartea de cântări. Credem că am fi înțelepți dacă am aplica și în acest domeniu al provenienței cântărilor îndemnul din Evrei 13:7 „Aduceţi-vă aminte de conducătorii voştri care v-au spus Cuvântul lui Dumnezeu. Uitaţi-vă cu atenţie la sfârşitul felului lor de viaţă şi urmaţi-le credinţa!” Oare nu ne-am scuti de o mulțime de probleme dacă am cânta cântările doar acelor compozitori a căror sfârșit de viață este lăudabil din punct de vedere biblic? În ultimii ani au existat tot mai mulți compozitori și interpreți de muzică creștină care au abandonat credința, ex. Marty Sampson de la Hillsong[14] sau Lauren Daigle[15], Kevin Max de la DC Talk[16] , Ray Boltz[17], Jennifer Knapp[18], Vicky Beeching[19] ca să numim doar câțiva. Ne simțim trădați când știm că ani de zile le-am cântat (sau ascultat) cântecele și nu dorim să le mai punem pe buzele noastre. Mai mult, ajungem să ne întrebăm care va fi următorul compozitor și cântăreț popular care va renunța la credință. Considerăm că ar fi mai potrivit să așteptăm și să fim mai rezervați în ce privește preluarea rapidă a celor mai noi hit-uri din industria muzicii creștine.

2. Mesajul cântărilor

a. Mesajul este puțin semnificativ            

Cel mai îngrijorător aspect este faptul că mesajul cântărilor pare să aibă tot mai puțină semnificație. Cuvântul este pe cale de dispariție. Aproape că nu mai contează ce se zice cât timp se zice bine. Prestația muzicală și ambientul joacă un rol mai important decât cuvintele. Adepții acestei mișcări nu mai concep actul închinării colective fără toate aceste elemente exterioare. Așa-zisa „stare de închinare” (mai bine spus, stare de transă) este stârnită și susținută prin aceste elemente de fațadă: prestație muzicală cât mai bogată și artistică, schimbarea luminii naturale cu jocurile de lumini artificiale, o scenă bine amenajată și atractivă care seamănă mai mult cu o vitrină de magazin (în unele cazuri cu o discotecă) decât un sanctuar, predici cu ilustrații cât mai vizibile și care răspund mai mult nevoilor simțite și carnale ale oamenilor decât cele spirituale. În unele biserici chiar și cuvintele afișate pe ecran sunt pe un fundal cu elemente mereu în mișcare. Nu ne este greu să ne imaginăm ce s-ar întâmpla în bisericile care promovează acest fel de închinare dacă în timpul cântului s-ar lua curentul și toate aceste elemente exterioare ar înceta. „Starea magică” ar dispărea. Toată această mutare de focus de pe cuvinte pe muzică și ambient este în ton cu industria muzicii seculare.    

         Psalmii însă ne învață că cel mai important aspect al închinării este conținutul ei. Pentru că Dumnezeu este obiectul închinării, ceea ce spunem despre El prin cântare, rugăciune, predicare și sacramente contează enorm de mult. Din acest motiv, Dumnezeu a avut grijă să ne lase Cuvântul Său scris pentru ca conținutul să aibă preeminență. Din același motiv El ne-a dat versurile  și nu muzica celor 150 de imnuri insuflate de Duhul Său. Melodia e mai puțin importantă. De-a lungul timpului El a ridicat compozitori înzestrați și evlavioși care au avut grijă de acest aspect. Dar versurile nu le-a lăsat în mâna omului, ci ni le-a dat nealterate în Cuvântul Său tocmai pentru că acestea sunt sfinte și trebuie tratate cu sfințenie. Domnul Isus a spus că închinarea biblică trebuie să fie „în adevăr” (In. 4). Observația Sa este un indiciu clar cu privire la preeminența conținutului a ceea ce cântăm sau spunem în închinarea bisericii. Din același motiv apostolul Pavel se simte nevoit să specifice conținutul laudei creștine: „psalmi, imnuri și cântări duhovnicești” (Ef. 5:19; Col. 3.16). În trecut creștinii au fost atât de atenți în acest aspect încât au considerat că suntem pe un teren mai sigur dacă cântăm și ne rugăm doar pe baza Psalmilor.

b. Dumnezeu nu e menționat direct

În tot mai multe cântece din cadrul muzicii creștine contemporane Numele lui Dumnezeu fie lipsește, fie este menționat doar prin forma „Tu” sau „El”. Nu  înțelegem de unde această ezitare. Unele din aceste cântece s-ar putea cânta cu ușurință pentru un iubit sau o iubită. Dacă nu ar fi cântate în biserică, nu s-ar putea face diferența. William Mackay, prezbiter în adunarea  din Dundee a Bisericii Prezbiteriene Libere a Scoției, a făcut o dată următoarea remarcă: „Am fost șocat răsfoind paginile unei cărți de cântece ale spiritiștilor să văd câte imnuri creștine populare au reușit să preia, cu puține modificări, sau chiar fără modificări, în cartea lor. Acele imnuri în care invocarea este făcută luminii, bucuriei, iubirii, în locul unui Dumnezeu personal, se pretează cu ușurință unui astfel de transfer. În carte erau doar două porțiuni din psalmi.”[20] Printre-un contrast izbitor, 144 din cei 150 de Psalmi încep cu menționare Numelui divin. 24 dintre aceștia Îl menționează pe Dumnezeu în fiecare verset (ex. Ps. 29). Psalmiștii nu au niciun fel de ezitare în numirea lui Dumnezeu folosind multele din Numele Sale, în mod special YHWH (tradus prin DOMNUL), Numele Său de Legământ. Chiar dacă uneori I se adresează la persoana II singular, niciodată nu suntem lăsați să ne întrebăm cine este acest “Tu” sau “Tine” pentru că până la finalul Psalmului apare unul din Numele Sale.

c. Lipsa acurateții și a maturității teologice și biblice

Adevărul e vital. Biserica învață mult din teologia ei prin cântările ei, după cum a scris Luther cu mult timp în urmă. El a spus: „După Cuvântul lui Dumnezeu, muzica merită cel mai înalt respect.” Biserica învață, de asemenea, limbajul experienței creștine prin ceea ce cântă. În mod instinctiv, noi ne întoarcem la cântările noastre atât în vremuri de suferință, cât și de mare bucurie, pentru a găsi limbajul adecvat pentru exprimarea reacției noastre. E vital ca tot ceea ce cântăm să fie corect teologic. Cu o generație în urmă, imnul „E drept că Isus a murit” (At the Cross) a fost foarte popular. Are aceste versuri la refren:

„Crucea e locul unde El m-a luminat,
Am fost orb, vedere-aici mi s-a dat,
Pe Isus eu în inimă-am primit;
Sunt voios, pacea Lui am dobândit.”  

E adevărat că, odată ce venim la cruce, suntem „voioși toată ziua” ? Câți au fost înșelați de falsa așteptare pe care o creează acest refren, că vor fi mereu voioși? Câți au fost nepregătiți atunci când suferința, tristețea, necazul și încercările inevitabile le-au ieșit în cale? Acesta este un refren care descrie în mod incorect natura experienței creștine. Îndrumă greșit. Iubita colindă de Crăciun, „Departe-ntr-o iesle”, are următorul vers în original:   „Micuțul Domn Isus nu plânge deloc.”

  Cristologia tradițională spune că Isus a fost „Dumnezeu adevărat și om adevărat”. El a avut parte de toată gama experiențelor umane, fără păcat. Câți oameni, în special cei care nu-și pun probleme teologice care merg dincolo de ceea ce cântă, n-au fost influențați să-L privească pe Isus doar ca pe o ființă umană îndepărtată pe baza acestei colinde? Dacă Isus a fost cu adevărat om, atunci, ca prunc, El a plâns, așa cum fac toți pruncii. Totuși colinda ne-ar face să credem că Isus nu a simțit durerile și emoțiile pe care le simt oamenii și, prin urmare, n-ar putea să ne înțeleagă. Acest Isus e ca marmura, nu are sentimente. Și totuși Isus, pe care ni-L prezintă Biblia, este capabil să ne înțeleagă tocmai pentru că a suferit și a fost ispitit în toate modurile la fel ca noi. Datorită acestui fapt, El poate simți cu noi ca Marele nostru Preot credincios (Evrei 2:17-18; 4:15-16). Ceea ce cântăm trebuie să aibă acuratețe biblică și să fie corect din punct de vedere teologic. Cântările noastre trebuie să exprime cu credincioșie atât doctrina, cât și experiența creștină. „Cele mai bune versuri”, spune D.T. Williams, „i-au ajutat (pe credincioșii generațiilor precedente) să-și interpreteze propriile lor experiențe religioase în moduri biblice sănătoase.” Este un lucru imperativ să promovăm cântări caracterizate de acuratețe teologică și biblică. Mai mult, cântările trebuie să fie mature din punct de vedere biblic și teologic. Pavel îi mustră pe corinteni (1 Cor. 3:1 și urm.) iar scriitorul Epistolei către Evrei îi dojenește pe cititorii săi pentru că nu au trecut de la „lapte” la „hrană tare”, pentru că au nevoie să fie reinstruiți în privința „celor dintâi adevăruri ale cuvintelor lui Dumnezeu” și pentru că nu s-au dus „spre cele desăvârșite” (Evrei 5:11-6:2). Înainte de moartea lui, James Montgomery Boice s-a plâns că imnurile mărețe ale bisericii au fost înlocuite de „zornăituri răsuflate care au mai multe în comun cu metodele de publicitate contemporane, decât cu Psalmii”. Există, probabil, un loc pentru cântările copiilor și pentru cântecele cântate la focul de tabără. Totuși acel loc este școala duminicală și tabăra de vară, nu serviciile de închinare publică din biserică. Acest lucru este adevărat în mod particular pentru bisericile din tradiția reformată. Protestantismul reformat este binecuvântat cu o teologie măreață și complexă. Și totuși el poate fi susținut doar dacă este reafirmat constant în închinarea noastră publică. Doctrinele și practicile noastre sunt transmise și învățate în întâlnirile noastre congregaționale principale sau nu sunt transmise și învățate deloc într-un mod semnificativ. Da, s-ar putea să fie unii care deprind credința reformată prin ceea ce citesc personal sau prin intermediul unor grupuri de studiu mici și specializate. Totuși, pentru cea mai mare parte a congregației, gândirea și evlavia reformată vor rămâne ceva străin dacă nu vor fi deprinse în cadrul închinării publice. În consecință, predicile noastre, cu siguranță, fac acest lucru, dar și citirea Scripturii, administrarea sacramentelor, rugăciunile și cântările noastre trebuie să reafirme învățăturile noastre distincte, în caz contrar aceste învățături distincte se vor evapora ușor din conștiința congregațională. Într-adevăr, nu doar predicarea noastră, ci și rugăciunile, cântările și sacramentele noastre trebuie să exprime convingerea că Dumnezeu e suveran și Singurul care merită toată gloria (Soli Deo Gloria), că mântuirea este doar prin Cristos (Solus Crhistus), doar prin credință (Sola Fide), doar prin har (Sola Gratia) și că autoritatea noastră finală este numai Scriptura (Sola Scriptura). Toate acestea subliniază că este crucial ca inclusiv cântările bisericii să aibă destulă substanță pentru a exprima cu acuratețe credința matură creștină, precum și rafinamentul experienței creștine. Din punct de vedere istoric, protestantismul reformat a arătat o preferință clară pentru Psalmii versificați și pentru imnurile biblice care au trecut testul timpului. În privința imnurilor, cele din secolul al XVIII-lea – considerat „epoca de aur” a compunerii de imnuri – sunt în special un bun exemplu.  Autorii de imnuri din secolul al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea „chiar au simțit puternic obligația de a se asigura că versurile lor sunt scripturale, dacă nu chiar Scriptură pură”, după cum arată D.T. Williams. Ei s-au maturizat într-un mediu al psalmodiei exclusive (biserici în care se cântau numai Psalmii) și, în consecință, au adus în munca lor practici legate de fidelitatea biblică riguroasă. După cum am spus mai devreme, deseori, ei au inclus referințe biblice care au justificat conținutul lor la finalul fiecărei strofe sau al fiecărui rând. Cântările simpliste, sentimentale, repetitive scrise în ultimii zeci de ani nu pot transmite încărcătura doctrinei reformate și va lăsa poporul lui Dumnezeu slab echipat pentru ocazii importante. Problema lor, ca și a multora dintre cântările de tip Gospel de la sfârșitul secolului al XIX-lea, nu este momentul în care au fost scrise, ca și când ar fi ceva inerent greșit cu orice e modern, ci obiecția constă în forma și conținutul lor rezultant. Căci forma lor nu poate reda cu ușurință idei serioase.  Credința reformată, prin contrast, nu poate supraviețui absenței ideilor serioase.   Psalmii ne învață cum arată cântările aprobate de Dumnezeu. Ele au un conținut teologic bogat. Martin Luther a numit Psaltirea Mica Biblie pentru că “în ea sunt cuprinse, în cel mai frumos și concis mod, tot ceea ce se află în întreaga Biblie.” Ambrozie a scris: „Deși întreaga Scriptură emană harul lui Dumnezeu, totuși dincolo de toate celelalte stă Cartea Psalmilor. Cărțile istorice ne instruiesc, Legea ne învață, Profeția anunță, mustră, disciplinează, Morala convinge; dar, în Cartea Psalmilor, avem roada tuturor acestora și, în plus, medicamentul pentru mântuirea oamenilor.” Iar Vasile cel Mare Basil a numit-o “un rezumat al întregii divinități pentru căt tot ceea ce ne învață Biblia se regăsește pe scurt în Cartea Psalmilor.” De asemenea, Psaltirea conține sinteza primelor confesiuni de credință ale poporului lui Dumnezeu. Tematica Psaltirii este deosebit de bogată. Nicio carte de cântări din lumea aceasta nu are bogăția temelor și a subiecteleor precum le are Psaltirea. Ea este un ghid desăvârșit al vieții morale și duhovnicești. Psalmii prevestesc întreaga istorie a mânturii, căci vestesc venirea Domnului și că Acesta este Dumnezeu Cuvântul și Fiul lui Dumnezeu, născut din fecioară, Care va fi dus la moarte, Se va înălța la dreapta Tatălui și va reveni să judece vii și morții. Calvin spune că în Psalmi „nu lipsește nimic legat de cunoașterea mântuirii veșnice”. Luther a descoperit justificarea prin credință, doctrina în baza căreia stă sau cade Biserica, în primul rând în ceea ce el numea psalmii paulini. Abia apoi a văzut-o, în toată gloria ei, în Epistola către Romani. Psalmii ne învață să cântăm „despre îndurările (ebr. hesed, har) Domnului” (Ps. 89:1) și despre credincioșia și despre lucrările mâinilor Sale (Ps. 92:2, 4), despre măreția, strălucirea, maiestatea, puterea și frumusețea Lui (Ps. 96:4-6), despre dreptatea Lui (Ps. 101:1). Psalmii sunt plini atât de atributele lui Dumnezeu și de lucrările Lui (de ex., Psalmii 145-150), cât și de experiențe creștine. Întâlnim cuvinte de mărturisire și implorări ale milei (Psalmii 6, 25, 32, 51, 130, 143), strigăte de ajutor (Psalmii 3, 4, 5) și de mulțumire (Psalmii 65, 100, 136), precum și lamentări și nemulțumiri (Psalmii 3, 4, 10, 13, 64, 77, 88 etc.). Cântările noastre sunt un mijloc prin care Cuvântul lui Cristos locuiește din belșug în noi și prin care ne învățăm și ne sfătuim unii pe alții (Col. 3:16). Contează ce cântăm, la fel de mult cum contează ce predicăm și pentru ce ne rugăm. Cântările noastre trebuie să fie, în mod vital, mature din punct de vedere biblic și teologic, deoarece ele ne vor pune deseori la dispoziție cuvintele pe care le vom folosi pentru a ne interpreta și exprima experiența. Maria, când a primit anunțul îngerului, s-a inspirat din cântarea Anei (Luca 1:46-55; comp. 1 Sam. 2:1-10) și din Psalmul 136; Solomon, la dedicarea Templului, a inclus Psalmul 132:8-9 în rugăciunea sa (2 Cronici 6:40-42); Isus, pe cruce, a rostit (cântat?) cuvinte din Psalmii 22:1 și 31:5 pentru a-Și exprima atât suferința, cât și speranța (Matei 27:46; Luca 23:46); iar Biserica Primară a reacționat în fața persecuției cântând cuvintele Psalmilor 146 și 2 (Fapte 4:24-30). În fiecare caz, cântările bisericii au redat o experiență personală și au oferit cuvintele prin care să se poată exprima o reacție plină de credință.  

d. Dumnezeu este prezentat în sens utilitarist

Chiar și cel mai lipsit de cusur cântec scris în ultimii ani este izbitor prin această trăsătură a centralității omului și caracterului-accesoriu al lui Dumnezeu. Dumnezeu este prezentat în mare parte în termenii a ceea ce a făcut sau poate face pentru om și nevoile sale. Într-unul din cele mai populare cântece creștine Shoulders ale formației For King and Country, cu 63 milioane de vizualizări, Dumnezeu, care este numit doar prin apelativul “Tu/Tine” (am putea înlocui cu numele unei fete/iubite), El este prezentat strict în sens utilitarist, ca și Dumnezeul pe a cărui umeri putem plânge etc Prea puțin se vorbește în mod obiectiv despre cine este Dumnezeu și care trebuie să fie răspunsul omului în fața Lui. După cum am arătat mai devreme, în Psalmi găsim cele mai multe atribute ale lui Dumnezeu. Omul este mic iar Dumnezeu este mare. Omul există pentru gloria lui Dumnezeu. Doar atunci când omul Îl vede pe Dumnezeu așa cum este nevoile și circumstanțele Lui sunt schimbate.  

e. Conținut tematic restrâns și disproporționat  

Aici ne referim atât la cântări individuale cât și la repertoriul întreg a unei biserici. E important să ne uităm nu doar la anumite cântece individuale ci la întregul repertoriu de cântări al unei biserici. Într-adevăr, o singură cântare nu poate vorbi despre toate adevărurile revelate în Cuvânt dar întregul corp de cântări trebuie să acopere, pe cât posibil, toate adevărurile importante. Problema multor biserici care aderă la forma contemporană de închinare este faptul că repertoriul lor este atât restrâns la anumite tematici preferate cât și foarte disproporționat. În ce privește primul aspect, se poate vedea în mod clar că tematica a fost restrânsă foarte mult și astfel s‑a pierdut o bună parte din exprimarea emoțională, deoarece unele subiecte, cum ar fi mânia divină care se revarsă asupra celor neascultători – pe care o găsim în psalmii de blestem – lipsesc. Mânia lui Dumnezeu este menționată de peste 500 de ori în Scriptură, atât în Vechiul cât și în Noul Testament dar lipsește aproape cu desăvârșire din cântările moderne. Dumnezeu este reflectat aproape întotdeauna ca prietenos și blând. Am căutat chiar și în index-ul tematic de la sfârșitul unor cărți de cântări foarte populare în mediul baptist american și românesc și nu am găsit nicio categorie intitulată „Judecata lui Dumnezeu” sau „Mânia lui Dumnezeu”. Cum se poate ca un subiect care primește o importanță atât de mare în Scriptură să fie complet neglijat din repertoriul de cântări? În contrast cu Psalmii, din muzica contemporană lipsesc teme precum prevalența răutății și judecata lui Dumnezeu asupra ei, descrierea păcatului și a păcătosului, soarta lui, chemarea la pocăință, suferința, persecuția, lupta dintre bine și rău, dintre cel drept și cel rău și altele.  

f. Conținut experențial restrâns

Nu doar conținutul tematic și doctrinar este restrâns în muzica creștină contemporană ci și cel experiențial. Aproape toate cântările se reduc la câteva experiențe superficiale. Atanasie scria că în versurile Psaltirii „este cuprinsă și măsurată toată viața oamenilor, atât dispozițiile sufletului, cât și mișcările gândurilor. Nimic mai mult din ce descriu psalmii nu se află în oameni. Dacă cineva are nevoie de convertire și de mărturisire, dacă necazul sau ispita îl copleșește, dacă este persecutat și este eliberat din asuprire, dacă este întristat și necăjit sau victima oricărei alte dureri, sau dacă vede că a făcut progrese și a ieșit victorios împotriva dușmanului, dacă dorește să aducă mulțumire, să‑l binecuvânteze pe Domnul, are toate acestea la îndemână în dumnezeieștii psalmi. Să fie aleși acei psalmi care se referă la fiecare situație în parte și să fie cântați ca și cum ar fi fost scriși pentru sine și astfel să le aducă Domnului, conformând propriile sale trăiri la ceea ce este scris.” Jean Calvin numea Psalmii „o anatomie a tuturor părților sufletului; căci nu există nicio emoție de care poate fi cineva conștient și care să nu fie reprezentată aici, ca într‑o oglindă”. Aici, spune el, „Duhul Sfânt a prezentat toate necazurile, întristările, temerile, îndoielile, speranțele, grijile, nedumeririle, pe scurt, toate emoțiile cu care se poate agita și tulbura mintea omului”. Psalmii sunt autentici și ne descriu trăirile cu un realism viu. Psalmii sunt umani într‑un mod în care nicio altă cântare nu îndrăznește să fie. Întreaga experiență creștină se regăsește în psalmi. În primul rând, psalmii ne învață cum să ne exprimăm emoțiile. În acest sens, ei sunt un instrument de cunoaștere. Pentru cel ce cântă psalmii, aceștia devin ca o oglindă în care se poate să se vadă pe sine și mișcările sufletului său, și astfel, simțindu‑le, să le dea glas prin psalmi. Cântul psalmilor este satisfăcător din punct de vedere emoțional. În al doilea rând, psalmii ne modelează emoțiile evlavioase. În acest sens, ei sunt un instrument de vindecare. Psalmii au abilitatea de a lua emoțiile dătătoare de moarte și de a le schimba în sentimente dătătoare de viață. Psalmii ne remodelează treptat iubirile și antipatiile noastre, pentru a putea iubi ceea ce trebuie să iubim și a urî ceea ce trebuie să urâm. În prefața la comentariul său la Psaltire, Calvin scrie că psalmii nu numai că portretizează emoțiile, ci ne și arată cum să le exprimăm. În particular, „ei ne vor învăța și pregăti în principal să purtăm crucea [...] astfel încât suferințele care sunt cele mai amare și severe pentru natura noastră să ne devină dulci, fiindcă ele purced de la El”60. Făcând aceasta, psalmii nu ne manipulează sentimentele, așa cum ar face‑o un medicament care să ne inducă o anumită dispoziție; ei nu ne „droghează”. Ceea ce fac ei este să ne schimbe sentimentele ajutându‑ne să înțelegem faptele. Ei iau cuvântul pe care Dumnezeu ni l‑a transmis aici „jos” și ne face capabili să răspundem într‑un mod care se aliniază cu aceste adevăruri. Atunci când cântăm psalmii vom fi profund schimbați.  

g. Atitudine triumfalistă și mesaj nerealist

Două treimi din Psaltire sunt cântări de lamentare, adică cântări de jale și plângere. În schimb, în cântările moderne sunt încurajate atitudinea triumfalistă; cântări doar despre victorie, biruință, încheiate cu note înalte. Triumfalimsul e prematur; aceste cântări ne dau impresia că trebuie să fim mereu bine; Psalmii însă sunt atât de realiști în ce privește viața de credință. Un repertoriu care conține exclusiv imnuri voioase va crea, inevitabil, un orizont nerealist al așteptărilor, în care viața creștină normativă e văzută asemenea unei petreceri triumfale – scenariu dezastruos din punct de vedere pastoral și bazat pe o teologie incorectă, într-o lume de oameni frânți. Muzica noastră nu trebuie să contrazică etapa la care ne găsim în istoria răscumpărării (deja dar nu încă). Încă nu am ajuns în cer. Încă suntem în valea plângerii.

h. Lipsa lamentării

Deși Eclesiastul ne amintește că există o vreme pentru a plânge, multe dintre bisericile protestante de astăzi experimentează puține cântări de lamentare. Deși trăim într-o lume în care există uragane, incendii și inundații care lasă în urmă o mulțime de morți, atacuri armate în masă care devastează școli, biserici și spații publice, lideri spirituali care se clatină, acuzați de corupție și proastă conducere la adresa bisericii, bisericile care promovează închinarea contemporană cântă în proporție de 95% doar cântări de bucurie. Cântările în tonalități minore par să fi dispărut din repertoriul acestor biserici. În prezent, clasamentul a 100 de cântări elaborat de organizația creștină CCLI (care se ocupă cu drepturile de autor ale cântecelor) cuprinde numeroase cântări de laudă și închinare – însă doar câteva care explorează latura dureroasă a condiției umane, lamentările credincioșilor. Multe biserici protestante au renunțat la obiceiul de a cânta cântări de lamentație. Astfel că atunci când ceva nu merge bine, acestea nu au la îndemână cântări familiare care să exprime emoții precum mâhnire, întristare și regret. Creștinii cântă rareori într-o gamă minoră. Ne temem de tot ce e posomorât; pare că nu mai punem mare preț pe întristare. Cred că o parte din această problemă este influența industriei muzicii creștine, care ne determină să vrem să avem o stare de bine. Aceasta este, totodată, o abordare a bisericii moderne, comerciale, în care menirea unei cântări sau a unui serviciu bisericesc este aceea de a ne face să ne simțim bine. O lamentație este mai dificil de pătruns. Majoritatea cântărilor noastre au un nivel superficial, pe când lamentarea ne conduce pe un drum al profunzimii în care nu mai e loc de superficialitate. Nevoia de lamentare este aproape absentă din liturghia bisericii iar acest lucru se reflectă în muzica de închinare care a fost popularizată de către industria muzicii contemporane. În mod ironic, lamentarea este un element crucial în apropierea noastră de Dumnezeu, tocmai pentru că noi strigăm către El și plângem cu privire la necazuri ce depășesc abilitatea noastră de a le soluționa. Din acest motiv, Psalmii sunt plin de lamentări. Cercetătorii biblici susțin că două treimi din Psaltire sunt psalmi de lamentare! În timp ce psalmii de laudă și mulțumire celebrează deseori faptul că Dumnezeu ne-a luat din suferința noastră, psalmii de lamentare Îl recunosc pe Dumnezeu ca fiind lângă noi în momentele dureroase. Psalmii, singura carte de imnuri a Bibliei, aproape că au părăsit complet scena Bisericii Evanghelice Occidentale.[21] Nu sunt sigur de ce s-a întâmplat acest lucru, însă presimt că are de-a face cu faptul că o mare parte din psalmi conțin lamentări, sentimente de tristețe, nefericire, suferință și înfrângere. În cultura vestică modernă, emoțiile acestea nu prezintă credibilitate: desigur, oamenii încă simt aceste lucruri, însă a recunoaște că ele fac parte din normalitatea vieții este echivalent cu a admite eșecul în satisfacerea standardelor societății actuale, și anume: sănătate, prosperitate și fericire. Nu ne așteptăm ca lumea să mai aibă timp pentru starea de slăbiciune regăsită în plângerile psalmiștilor, dar este deranjant ca aceste strigăte de jale să dispară din modul în care închinarea este manifestată în biserici. Poate că Biserica din Occident nu simte nevoia de-a se lamenta – ceea ce implică faptul că este deziluzionată cu privire la adevărata stare a sănătății sale spirituale. O variantă mult mai probabilă este aceea că am băut atât de mult din fântâna materialismului occidental modern, încât pur și simplu nu mai știm cum să gestionăm astfel de trăiri și ajungem să le considerăm aproape rușinoase. Totuși, condiția umană este una precară, iar creștinii care sunt conștienți de înșelăciunea inimii și care sunt în căutarea unei patrii mai bune ar trebui să știe acest lucru. Un repertoriu care conține exclusiv imnuri voioase va crea, inevitabil, un orizont nerealist al așteptărilor, în care viața creștină normativă e văzută asemenea unei petreceri triumfale – scenariu dezastruos din punct de vedere pastoral și bazat pe o teologie incorectă, într-o lume de oameni frânți. Oare nu a ajuns convingerea conform căreia creștinismul se rezumă – sau ar trebui să se rezume – la sănătate, bogăție și fericire să corupă treptat conținutul închinării noastre? Puțini creștini din zonele în care Biserica a fost mai puternică în ultimele decenii – China, Africa, Europa de Est – ar spune că a experimenta constant culmi emoționale reprezintă o normalitate în viața de creștin. Mai mult decât atât, portretele biblice ale credincioșilor nu lasă loc unei asemenea concepții. Uitați-vă la Avraam, Iosif, David, Ieremia și la conținutul detaliat al experienței psalmiștilor. Multă agonie, tânguire, disperare ocazională și bucurie – însă o bucurie care, atunci când se manifestă, e foarte diferită de ceea ce regăsim în creștinismul occidental modern. În cartea Psalmilor, Dumnezeu a dat Bisericii un limbaj care îi permite acesteia să-și exprime în contextul închinării cele mai profunde agonii ale sufletului. Oare absența din închinarea contemporană a unor astfel de strigăte nu indică tocmai faptul că valorile confortabile ale consumerismului clasei mijlocii din Occident s-au infiltrat aproape neobservate în Biserică, făcându-ne să percepem stările de mâhnire ca fiind irelevante, rușinoase și semne ale eșecului? Am participat la o întâlnire a unei biserici, în care cineva susținea că psalmii ar trebui să ocupe o poziție mai importantă în închinarea evanghelică; drept răspuns, o persoană indignată din sală i-a transmis că o asemenea părere trădează lipsa dorinței pentru evanghelizare. Dimpotrivă, eu cred că tocmai excluderea experiențelor și a așteptărilor psalmiștilor din închinarea noastră – și implicit, din orizontul așteptărilor noastre – a schilodit în mare parte eforturile evanghelistice ale Bisericii Occidentale și ne-a transformat într-un fel de „zâne spirituale”. Înlăturând din închinare strigătele de singurătate, de lipsă și de mâhnire lăuntrică, Biserica a redus efectiv la tăcere și a exclus vocile acelora (atât din interiorul, cât și din exteriorul ei) care se simt singuri, părăsiți și cuprinși de mâhnire. Procedând astfel, Biserica a susținut aspirațiile insignifiante ale consumerismului și a generat un creștinism anost, lipsit de valoare, bazat pe un triumfalism nerealist. În ultimul an am întrebat trei audiențe evanghelice diferite ce pot cânta creștinii în biserică atunci când sunt cuprinși de întristare. De fiecare dată, întrebarea mea a stârnit un râs zgomotos, ca și cum ideea de creștin singur, cuprins de disperare și cu inima frântă era atât de absurd, încât părea comică – și totuși, eu am pus întrebarea cu toată seriozitatea. Biserica din Vest este prinsă într-un vârtej al declinului. Mulți vor încerca să ne sugereze o mulțime de soluții pentru a depăși acest declin. Unii ne sfătuiesc să fim mai „postmoderniști” în închinarea noastră; alții ne spun să regândim modul de împărtășire a Evangheliei. Mărturisesc faptul că sunt sceptic cu privire la aceste propuneri, iar asta nu pentru că ar fi prea radicale, ci tocmai pentru că nu sunt îndeajuns de categorice. Ele diminuează cauzele declinului până la nivel de metodologie sau sociologie, oferind remedii relativ ușoare pentru ceea ce este – dacă suntem sinceri – o boală extrem de serioasă, terminală chiar. Într-adevăr, cei care văd problema exclusiv în felul acesta sunt în pericolul de a copia soluțiile pe care cultura sănătății, a bogăției și a fericirii le-ar propune în această cultură de consum. Creștinismul devine, așadar, un simplu produs care, din cauză că nu se vinde, este cu ușurință umbrit de o nouă administrare, de un ambalaj mai atrăgător și de o comercializare perspicace. Nu încerc să insinuez faptul că sociologii și postmoderniștii nu au nimic folositor să ne spună – trebuie, bineînțeles, să ne asigurăm că prezentăm Evanghelia pe înțelesul societății – dar avem nevoie să ne amintim că a reduce dificultățile creștinismului occidental până la nivelul unor metode eronate înseamnă a pierde din vedere esențialul: în cele din urmă, adevărata problemă este legată de moralitate, nu de metodologie. Biserica Evanghelică și-a vândut sufletul valorilor societății occidentale, astfel că actualul declin pe care îl experimentează nu este numai rezultatul secularizării, ci în fond, consecința judecății active a lui Dumnezeu, care cade asupra culturii bisericești secularizate. Am ajuns să credem și să idolatrizăm valorile seculare cu privire la sănătate, bogăție și fericire, și nu vom putea vedea nicio îmbunătățire până când nu vom realiza cu toții acest lucru – atât la nivel individual cât și colectiv – și nu ne vom pocăi de el, dedicându-ne în slujire sacrificială Dumnezeului care ne-a răscumpărat.   Cum putem face acest lucru? Mai întâi, învățând încă o dată cum să ne lamentăm; citind Psalmii din nou și din nou, până când vom avea un vocabular, o gramatică și o sintaxă necesare pentru a ne proșterne inima înaintea lui Dumnezeu prin plângerile noastre. Dacă facem acest lucru, vom avea resursele trebuincioase pentru a rezista în perioadele proprii de suferință, disperare sau frângere și vom putea continua să ne închinăm și să ne încredem în Dumnezeu chiar și în cele mai negre momente; de asemenea, vom dezvolta o înțelegere mult mai profundă față de frații noștri creștini ale căror agonii, doliu, tristețe sau disperare uneori îi împiedică să cânte cu elan, duminică de duminică cântări energice cu un mesaj triumfalist. În astfel de situații, cuvintele noastre vor avea mai multă credibilitate în ochii acestor oameni frânți și mâhniți – fie că sunt manageri cuprinși de epuizare, ori niște dependenți de droguri – și poate vom simți chemarea de a fi pentru ei o mărturie a milei lui Dumnezeu și a harului Său necondiționat față de cei neiubiți și displăcuți de lume. Căci așa – spune Biblia – ați fost și unii dintre voi (v. 1 Cor. 6:11).

i. Lipsa esteticii

Este un lucru foarte dificil să scrii o melodie extraordinară pentru un imn. După 2.000 de ani, biserica are numai câteva sute care sunt universal recunoscute (în toate culturile și generațiile) ca extraordinare. Multe dintre melodiile din cărțile de imnuri, deși bune, nu sunt extraordinare. Dacă istoria ne-ar putea fi ghid, peste 90% dintre compozițiile de azi n-ar rezista. Ele vor merge pe drumul pe care au mers „Tată, te adorăm” (Father I adore you) și „Heavenly Father I Appreciate You” din anii 1970 și nenumăratele cântări din genul Gospel de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea. Judecățile estetice trebuie făcute. Nu contează când a fost scris un imn. Calitatea este ceea ce contează. Cea mai mare parte a ceea ce se scrie sau se compune azi este, sincer, de slabă calitate. Multe dintre aceste cântări se folosesc doar pentru că sună contemporan, fără a se ține cont de standardele estetice. Sunt și excepții. De exemplu, unele dintre piesele scrise de Keith și Kristyn Getty și Stuart Townend au șanse să-și facă loc în generația viitoare a cărților de imnuri.  Totuși excepțiile sunt puține. Judecățile estetice, într-adevăr, se fac duminică de duminică în fiecare biserică. Pastorii și muzicienii aleg ceea ce ei consideră melodii „bune” și le resping pe cele considerate de ei „rele”. Întrebarea este, se vor face aceste judecăți pe baza unui simț estetic informat, cultivat sau din vidul culturii pop în care suntem cu toții afundați? Noi știm ce este un copac „înalt” doar comparându-l cu alți copaci. Cei care n-au fost dincolo de deșertul Mojave pot crede că un măr este un pom „mare”. Pe măsură ce cunosc mai mult și au ocazia să vadă pini, stejari și sequoia, părerea lor despre ceea ce înseamnă „mare” se schimbă. În mod similar, deșertul estetic al culturii populare încurajează dezvoltarea unei estetici foarte limitate. „Ceea ce e bun” și se află în limitele mediului nostru popular, extins peste tot și de care nu poți scăpa, pare foarte diferit de „ceea ce e bun” în mediul estetic mai larg al repertoriului muzicii clasice, al muzicii populare și al muzicii sacre. Pastorii și muzicienii trebuie să-și dezvolte în toate direcțiile cunoștințele lor muzicale dacă vor să se mențină standardele estetice și să se cânte cele mai bune cântări. Simțul estetic al bisericii evanghelice din secolul al XXI-lea trebuie să se dezvolte, trebuie să se maturizeze. „Dacă există absoluturi”, a spus J.M. Boice, „atunci nu toată muzica poate fi la fel de bună.” El continuă: „Pentru că în estetică, la fel ca în alte domenii, o muzică va fi mai bună decât alta atât prin ea însăși, cât și prin ceea ce încercăm să realizăm cu ea.”  Va fi necesar pentru congregație, ca și pentru pastori și muzicieni, să-și cultive un simț estetic mai ascuțit. Acest lucru se poate întâmpla în timp dacă vor folosi cartea de imnuri. Capitularea în fața preferințelor de „gust” sau „stil” este o fundătură din punct de vedere estetic pentru biserică, menținând o mediocritate modelată de stilul pop și de o schimbare perpetuă. Gusturile pot fi cultivate. Preferințele de stil se schimbă prin cunoaștere. Suntem disperați când vedem efectele dramatice din punct de vedere estetic pe care cultura populară le are asupra bisericii și când ne dăm seama că o mare parte a acesteia este inconștientă cu privire la ceea ce se întâmplă. Dacă standardele estetice trebuie menținute, dacă frumusețea contează, dacă e important ca muzica noastră și versurile ei să fie extraordinare, atunci pastorii, muzicienii și congregațiile vor trebui să reziste intruziunilor unei culturi populare, păgâne și mediocre și să facă eforturi pentru a păstra și dezvolta estetica istorică a bisericii.

j. Adecvată muzical?

Caracterul adecvat sau potrivirea nu sunt definite, dar sunt categorii confirmate biblic . Există acele lucruri pe care trebuie să le știm și să le facem (sau nu) pe baza naturii lucrurilor (de ex., 1 Tim. 2:9-10; Rom. 13:13; Efes. 5:4 etc.). De fapt aceasta este o categorie foarte evidentă. Gândiți-vă că încercați să cântați „O frunte-nsângerată” (O Sacred Head Now Wounded) pe o melodie cum ar fi cea intitulată „Surfin” a formației The Beach Boys. Nu merge. Nu se potrivește. Nu e nici compatibilă, nici nimerită, nici adecvată. A cânta în armonie cu ceilalți și a menține gama e ceva ce rezultă din țesătura creației – urechi care aud, voci care cântă și instrumente care sună. Același lucru este adevărat referitor la muzica adecvată unor ocazii (la paradă), dar improprie altora (la funeralii). Insistăm asupra faptului că anumite forme muzicale sunt potrivite pentru închinare, în timp ce altele nu sunt. De la Platon la Augustin, apoi la Calvin și până în secolul al XX-lea, filozofii și teologii au fost de acord că formele muzicale sunt inegale în privința potrivirii lor pentru închinarea publică. Biserica și-a dezvoltat muzica, în principal, în ultimii 500 de ani, iar versurile care o însoțesc, în ultimii 3.000 de ani, mergând până în timpurile regelui David. Noi beneficiem de un tezaur al „muzicii sacre” de unde ne putem inspira. Hard rockul, soft-rockul romantic, hip-hop-ul, rap-ul și majoritatea celorlalte forme ale muzicii pop sunt pur și simplu nepotrivite pentru închinarea divină. Aceasta, desigur, este o judecată subiectivă. Totuși ea merge dincolo de subiectiv pentru că muzica este, în cele din urmă, înrădăcinată în obiectiv. Formele populare ale muzicii pot fi potrivite pentru dormitor sau ringul de dans, pentru berărie sau locul de muncă, dar rareori ele vor putea fi considerate potrivite pentru închinarea bisericii. Aceasta nu ar trebui să ne surprindă. Închinarea este atât de diferită de orice activitate umană, încât n-ar trebui să fim uimiți aflând că genurile muzicale create în alte contexte și destinate altor scopuri nu e recomandabil să facă parte din categoria mijloacelor prin care se exprimă lauda divină. Dacă întâlnirea cu Creatorul și Răscumpărătorul nostru este diferită de toate celelalte întâlniri ale noastre, de ce numeroasele aspecte ale acelei întâlniri n-ar trebui să se deosebească de aspectele altora? Dacă Dumnezeu e „cu totul altfel” decât noi, de ce o întâlnire cu El arată de parcă noi am rămâne „cu totul” ca noi? Dacă El e sfânt, de ce cuvintele pe care le folosim atunci când ne apropiem de El să nu fie și ele sfinte? Dacă El e sfânt, de ce să nu încercăm să compunem o muzică a cărei sonoritate să fie sacră, nu profană? De ce trebuie să dispară categoria muzicii sacre?

k. Lipsă de echilibru emoțional

Un puternic apel emoțional fără o expresie biblico-teologică puternică e manipulare, nu închinare. Bisericile întrebuințează trucurile propagandiștilor, nu adevărurile profeților, atunci când folosesc cântece siropoase golite de conținut teologic. Melodiile nu trebuie să copleșească cuvintele. Dacă mai e și repetiția implicată aici, atunci versurile seamănă mai mult cu mantra orientală decât cu lauda creștină. Oare nu trebuie să-L iubim pe Dumnezeu cu mintea noastră? Unele cântări creștine de laudă pot fi ușor tranferate într-un templu budist.  Nu cumva cântările pe care le cântăm și cu care-L lăudăm pe Domnul în inima noastră ar trebui, de asemenea, să ne învețe și să ne sfătuiască (Efes. 5:19; Col. 3:16)? Nu trebuie oare să cântăm în duhul nostru, dar și „cu mintea” (1 Cor. 14:15)? Ceea ce a unit Dumnezeu nu trebuie rupt în două. Pe de altă parte, nici cuvintele nu ar trebui să copleșească melodia. Un conținut teologic și biblic bogat unit cu o melodie slabă este un lucru la fel de nedorit. Echilibrul emoțional este scopul. Găsim un asemenea echilibru între cuvinte și melodie în imnuri ca: „Cu bucurie să cântați” (Joy to the World), „Auzi corul îngeresc” (Hark the Herald Angel Sings), „Slavă dați Domnului” (Praise to the Lord the Almighty), „Vrednic e Mielul sfânt” (Crown Him with Many Crowns), „Când eu privesc la crucea grea” (When I Survey the Wondrous Cross), „Here O My Lord I See Thee Face to Face” și „How Sweet and Awful Is the Place”. Muzica, în fiecare caz, subliniază conținutul cuvintelor.

l. Problema traducerilor

În muzica creștină contemporană din România există o tendință de a traduce foarte multe cântece din repretoriul american în defavoarea compozițiilor autohtone. Prea multe traduceri, prea multe cântece sunt preluate doar din muzica de tip worship din America. Câte cântări de N. Moldoveanu, C. Ioanid, T. Dorz se mai cântă în biserici? De ce nu am promova mai degrabă muzica cu specific românesc dacă suntem o biserică românească?

7. ALTE ASPECTE (MENȚIONATE PE SCURT)

*MEDIUL/ AMBIENTUL 

• Mediul are tendință de show/concert, transmite o atitudine de lejeritate și este exagerat de încărcat cu lumini artificiale și sunete care ajung să distragă de la Dumnezeu și Cuvântul Său.
• prevalența tipului de sunetul care exprimă o stare, transpune într-o atmosferă, în defavoarea mesajului, cu alte cuvinte prevalența senzorialului peste rațional
• Acest aspect merge dincolo de ce este audibil; totul este conceput în închinarea modernă de tip worship, elementele vizuale, luminile, etc.
• Accent exagerat pe instrumentație și performanță muzicală
• În comentariile clipurilor pe YouTube ale muzicii creștine contemporante mulți oameni laudă prestația muzicală, nu versurile
• Muzica trebuie să slujească versurile. Muzica este complementară.
• Trebuie să se potrivească cu textul și mesajul, nu să le contrazică
• Marele pericol: Instrumentele și performanța muzicală au marele pericol de-a distrag oamenii de la mesaj/ Evanghelie
• Ne pot face să ne încredem în aceste lucruri și nu în puterea mesajului de-a transforma
• Când ajungem să credem că pentru a avea o închinare bună avem nevoie de toate aceste lucruri, e total greșit;
• Închinarea trebuie să fie simplă (acesta e principiul NT și din istoria bisericii)
• Ei sunt profesioniști în muzică, deși ignoră sunetul natural. Totul trece prin boxe, nimic acustic natural.. totul e conceput așa.
• Simplitatea e mai bună: instrumentația simplă, amplificată puțin, alături de prezența unor conducători discreți; instrumentația domoală permite congregației să se audă și să cânte și mai tare; dă întâietate versurilor,
• Parcă toate melodiile sunt trase la indigo
• Prezență scenică foarte ridicată
• Gesturile mâinilor, limbajul trupului, expresiile faciale,
• Inflexiuni ale vocii imprumutate de la MTV (voci care sună sensibil, emoțional
• Muzica nu lipsește când oamenii se roagă, când cel din față de roagă sau dă îndemnnuri. De ce? Pentru a crea starea de emoționalism. Este o formă de manipulare a emoțiilor.
• Muzica nu se oprește deloc 40/45 de minute; e ca o transă în care intri
• Chiar și în timpul predicile (sau undeva către finalul lor se cântă la pian, se folosește stringsul)
• Semi misticism / mantra/ deconectare a creierului/
• Acest accent pe emoție își are rădăcina în mișcarea de laudă și închinare modernă, care la rândul ei are rădăcini în mișcarea carismatică (vezi John Wimber și bisericile Vineyard), care la rândul ei își are rădăcinile în mișcarea penticostală (vezi cartea Redescoperirea Închinării de Bob Sorge),  mișcările de trezire spirituală americană contrafăcute (avându-l în frunte pe manipulatorul de emoții religioase, Charles Finney) și a pietismului american. Totodată, acest mișcarea penticostală, mișcarea carismatică (John Wimber), Hillsong,
• Versuri care conțin cuvântul simțit, atins,
• starea de chill, flowul, vibe-ul creat prin genu ăsta anesteziază și nu trezește sau nu conștientizează.
• Se încurajează emoția și nu rațiunea. Lucrul care mișcă este prestația muzicală și nu textul.
• Se încurajează o intimitate nelegitimă cu Dumnezeu
• Se induce o stare exagerat de emoțională (ex. la melodia Waymaker)
• căutarea unui pisc emoțional ar fi cea mai pură formă de închinare

*CÂNTĂREȚII

• Sunt toți creștini născuți din nou cu o mărturie bună?
• Sunt membri în biserică?
• De ce membrii echipei de cântăreți sunt toți tineri? De nu sunt incluși și oameni de vârsta a doua sau treia? Biserica este multigenerațională. Prin acest fel de imagine (doar tineri pe scenă) se transmite o preferință pentru a atrage această categorie de oameni.

  *LIPSEȘTE SIMPLITATEA ÎNCHINĂRII DIN NOUL TESTAMENT  

• Noul Testanebt prezintă închinarea prin forme simple
• Ai nevoie doar de un grup de credincioși care au Scripturile și care respectă elementele închinării (rugăciunea, cântarea, predicarea, citirea și participarea la sacramente)
• Trebuie să fie ușor de reprodus în orice loc (însă bisericile care promovează închinarea contemporană prezintă închinarea ca și pe ceva care are o întreagă industrie în spatele ei, foarte costisitoare)

  *LIPSEȘTE REVERENȚA ÎN ÎNCHINARE

• Evr. 12.28 să ne închinăm lui Dumnezeu într-un mod care Îi este plăcut, cu evlavie şi reverenţă, 29 pentru că „Dumnezeul nostru este un foc mistuitor” (ESV: "thus let us offer to God acceptable worship)
• Această atitudine nu se vede în niciun fel
• Mai degrabă este încurajată o atitudine degajată și de lejeritate
• Lipsește sacralitatea momentului în care poporul lui Dumnezeu se întâlnește cu Dumnezeu
• Îmbrăcămintea oamenilor de pe scenă (în mod special la concerte; blugi mulați, tricouri, gesturi nepotrivite, atrage atenția pe om, nu pe Dumnezeu
• O atmosferă prin care se vrea ca biserica să fie un loc cool
• Ne putem întreba cu ce atitudine ar trebui să ne apropiem de Dumnezeu. Psalmistul o face cu o frică evlavioasă, cu o dragoste amestecată cu reverență. În viața Sa pământească, Domnul Isus a fost blând și răbdător cu discipolii Săi, totuși exista mereu un profund respect în dialogul lor. După învierea Sa, această reverență este și mai pronunțată. Și când I s‑a arătat lui Ioan în Patmos, a făcut‑o cu o slavă ce l‑a făcut pe ucenicul drag și iubitor să cadă ca mort la picioarele Lui. Lui Dumnezeu I‑a făcut plăcere să devină familiar cu aleșii Săi, cum s‑a întâmplat în cazul lui Avraam, Moise și Daniel, dar nu am citit vreodată că aceasta s‑a întâmplat acelora ce îndrăznesc a‑L trata pe Dumnezeu într‑un mod nepotrivit.

  *CARACTERUL EFEMER AL MUZICII CREȘTINE CONTEMPORANE

• Vezi articolul apărut în 2022 în care autorul arată că cele mai multe cântece scoase în ultimii 30-40 de ani dispar la fel de repede precum apar: https://religionnews.com/2022/05/02/like-that-new-church-worship-song-chances-are-it-will-be-gone-soon/

  * PRESIUNEA PE CARE O PUNE ÎNCHINAREA CONTEMPORAĂ PE CELELALTE BISERICI DE-A LE IMITA EXEMPLUL

• Se dă de înțeles că adevărata închinare necesită toate aceste lucruri
• Trebuie să avem și noi muzicieni profesioniști
• Trebuie să avem și noi toată producția aceea (decor, lumini, instrumente scumpe,
• Modelul biblic de închinare trebuie să fie ușor de reprodus!!!

  * VOLUM EXAGERAT  

• Muzica/ instrumentația este exagerat de tare
• Pe lângă asta, la unele melodii se vorbește pe un fundal muzical deja la un nivel foarte înalt
• Se creează o stare de tranșă

  *ESTE O FORMĂ DE ÎNCHINARE CARE NU ARE PRECEDENT ISTORIC

  A. Aspectul universal al bisericii a dispărut  

• În NT există o preocupare pentru o oarecare uniformitate liturgică.  „Nu avem altă practică, nici bisericile lui Dumnezeu”, spune apostolul Pavel, insistând că corintenii se conformează standardelor uniforme ale „tuturor bisericilor” în cadrul lor adunare publică (1 Cor. 11:16; 14:33; cf. 1:2; 4:17).
• Închinarea noastră trebuie să aibă corespondente istorice; este vital să ne uităm cum s-au închinat creștinii din trecut; altfel vom fi doar produsul generației noastre, a chipului acestui veac Rom. 12.1-2
• De aceea Dumnezeu ne-a dat în Biblie o Carte de Cântări ca toți să cântăm același conținut și cu aceeași atitudine pe care o vedem acolo și ne-a dat și o istorie a bisericii (în mod special în perioada Reformei toți reformatorii au fost deosebit de preocupați cu subiectul închinării adevărate)
• Mai mult, se vede un oarecare dispreț față de liturghiile tradiționale

B. Formă de închinare condamnată în istorieMai mult, nu doar că închinarea de tip modern nu are precedent istoric (decât la unele sectele eretice, ex. montaniștii care puneau un accent exagerat pe emoționalism sau la alte secte care puneau un accent exagerat pe muzica emoțională – arienii) dar este și vehement condamnată

• Augustin despre pericolul muzicii

Plăcerile auzului m¬au cuprins şi m¬au subjugat mult mai stăruitor, dar Tu Doamne m¬ai descătuşat şi m¬ai eliberat de ele. Mărturisesc că găsesc chiar şi astăzi o oarecare mângâiere în melodiile ce însufleţesc cuvintele tale atunci când sunt cântate cu un glas plăcut şi meşteşugit; nu însă chiar până într¬acolo încât să fiu ţintuit locului şi să nu mă pot ridica atunci când doresc. Totuşi, pentru a fi primite în mine împreună cu gândurile prin care ele trăiesc, aceste melodii cer să ocupe în inima mea un loc de o anumită demnitate, iar eu cu greu le ofer unul potrivit. Uneori, mi se pare că le acord mai multă cinstire decât li s¬ar cuveni; simt că, dacă sunt cântate în acest fel, sfintele tale cuvinte ne mişcă sufletele cu mai multă înfocare şi credinţă spre flacăra evlaviei decât dacă nu ar fi fost cântate; fiecare în diversitatea ei îşi găsesc toate propriile nuanţe, în glas şi în cântare, şi, aş spune, un fel de misterioasă corespondenţă care le stimulează. Însă desfătarea simţurilor corpului, căreia nu trebuie să i se îngăduie să¬mi moleşească spiritul, mă înşală adesea, şi anume atunci când senzaţia, simplă însoţitoare a raţiunii, nu se mai mulţumeşte să rămână cu discreţie pe locul al doilea, ci, întrucât i s¬a îngăduit să însoţească raţiunea, încearcă să¬i treacă în faţă şi să o conducă. Prin aceasta, păcătuiesc fără să ştiu şi¬mi dau seama mai târziu. Câteodată însă, ferindu¬mă în mod exagerat să nu cad în această ispită, păcătuiesc din prea multă severitate; se întâmplă în astfel de momente să nu doresc altceva decât să alung din urechile mele, şi chiar din Biserică, orice melodie a acestor dulci cântări de care sunt însoţiţi Psalmii lui David; mi se pare atunci mai sigur de urmat sfatul pe care, îmi amintesc, îl dădea adesea Atanasie, episcopul Alexandriei; acesta cerea cititorului să recite Psalmii cu o modulare a vocii atât de uşoară, încât să fie mai apropiată de vorbirea obişnuită decât de cântare. (Confesiuni, cap. 3, XII)  

• Jean Calvin

Totuși, trebuie să avem mare grijă ca urechile noastre să nu fie mai atente la melodie decât sunt mințile noastre la semnificația spirituală a cuvintelor. Augustin admite, de asemenea, în altă parte că era atât de tulburat de acest pericol, încât uneori dorea sa vadă instaurat obiceiul lui Atanasie, care cerea închinătorii sa-si moduleze atât de puțin vocea, încât imnul să semene mai mult cu o incantație decât cu o melodie. Insă când își aducea aminte ce mare câștig i-a adus întotdeauna cântatul, el înclina spre modalitate obișnuită. Prin urmare, când se păstrează această moderație, cântatul este fără îndoială o practică cât se poate de sfântă și de salutară. Pe de altă parte, cântecele care au fost compuse numai pentru încântarea și plăcerea urechii sunt necuviincioase și nepotrivite pentru solemnitatea închinării și nu pot decât să îi displacă în cel mai înalt grad lui Dumnezeu. (Învățătura religiei creștine)  

* O FORMĂ DE ÎNCHINARE CARE SEAMĂNĂ CU PRACITICILE DIN RELIGIILE ORIENTALE  

*ABSENȚA RUGĂCIUNII SERIOASE

• Nu pledez neapărat pentru ora de rugăciune clasică dar în anumite serivicii de închinare modernă timpul de rugăciune se ridică la max. 10 min.
• Pe lângă asta, lipsește gama largă a celor 5 categorii de rugăciuni ale Bibliei (Laudă, Mulțumire, Mărturisire, Cerere, Mijlocire);
• Categoriile sunt disproporționate: cel mai mult se pune accent pe mulțumire și laudă; rugăciunea de pocăință lipsește total;
• Muzica nu se oprește ci continuă chiar și pe fondul rugăciunii pentru a crea starea de emoționalism
• Se încurajează rugăciunea colectivă (de tip penticostal) care nu zidește biserica la fel de mult ca și rugăciunea în care o persoană îi conduce pe ceilalți (de tip baptist)
• Si incalca forma prescrisa de Scriptura, nu este doar o problema de eficienta, este pacat! Daca ma rog in asa fel incat fratele meu sa nu poate intelege si unii cu mine in rugaciune spunand amin, acel fel de rugaciune este interzis de Scriptura. Forma rugaciunii in bisericile noastre nu este dictata de facotri pragmatici ci teolo

  *TEHNOLOGIZARE EXAGERATĂ  

• Monitoare uriașe cu textul în spatele formației
• si aspecte vizuale; încălcând interdectia poruncii a 2-a din Decalog de a folosii elemente vizuale in inchinare. Singurele elemente vizuale care pot face parte din inchinarea noastra, ma refer le elemente active, sunt Botezul si Cina.
• Alte chestiuni problematice ale muzicii creștine contemporane sunt: lipsa de poeticitate, tematicile recurente (ex. domnia Lui, protecția Lui, salvarea). O altă serie de cântări au conținut vag iar altele chiar eretic. Alte cântări sunt simpliste, lipsită de profunzime și de frumusețea poeziei, ușor superficiale. Multe din ele suferă de un emoționalism subiectiv. Cântări care încurajează mai mult experiența emoțională subiectivă mai mult decât adevărurile obiective ale caracterului lui Dumnezeu (trebuie să fie un echilibru între obiectiv și subiect, precum în Psalmi).
• O altă problemă este repetarea inutilă (ex. WayMaker unde se repetă ești aici) a unor fraze ca într-o mantră (Ex. Tu ești Dumnezeu se repetă la nesfrâșit în Waymaker) ca și cum căutarea unui pisc emoțional ar fi cea mai pură formă de închinare.
• Alte cântări propun o intimitate nelegitimă cu Dumnezeu (Ex. Waymaker). Se accentuează exagerat de mult o relație prea intimă cu Dumnezeu, folosind pronume la persoana întâi singular, ca „pe mine” și „eu”, sau pronume de persoana a doua singular, ca „Tu”, în loc de cuvinte precum „noi” și „Dumnezeu”. Aceasta dezvoltă o atitudine individualistă și generează o atmosferă de euforie religioasă, mai degrabă decât închinare autentică lui Dumnezeu.

  Surse suplimentare pentru aprofundare:  

VIDEO *Documentarul Spirit and Truth: A Film about Worship, realizat de Les Lanphere, 2019 de Broken Stone Studio, vezi: http://leslanphere.com/spiritandtruth/  

* Episodul intitulat Decadența muzicii evanghelice în cadrul emisiunii Între Scriptură și Ziar: https://youtu.be/vh4h-zXhatI  

* Seria de episoade despre închinarea contemprană de la Andrei Croitoru: https://youtu.be/hMhooh6c_ew  

Articole online (ROMÂNĂ):

https://www.psalmiicantati.ro/nu-mai-cantati-hillsong-bethel-jesus-culture-si-elevation-worship  

https://www.psalmiicantati.ro/un-elogiu-adus-bisericilor-cu-o-lucrare-muzicala-fara-profesionisti-si-cu-buget-mic  

https://www.psalmiicantati.ro/9-optiuni-pentru-o-lucrare-muzicala-sanatoasa-in-biserica  

https://www.psalmiicantati.ro/de-ce-ne-inchinam-asa-liturghia-reformata-partea-a-2-a  

https://sf3.ro/despre-inchinarea-duhovniceasca-prin-muzica/  

https://sf3.ro/argumentpentruinchinarecongregationala/   https://sf3.ro/liturghia-bisericilor-reformate/  

https://sf3.ro/inchinare-cu-substante-chimice/  

https://sf3.ro/inchinare/  

https://sf3.ro/rugaciunea-comuna-a-congregatiei/  

https://www.psalmiicantati.ro/ce-este-inchinarea-reformata/

  https://baptistireformati.wordpress.com/predici-scrise-si-eseuri/ sectiunea Inchinare, articole foarte bune scrise de Andre Croitoru  

ARTICOLE ONLINE (ENGLEZĂ)  

https://artistictheologian.com/2015/04/09/some-similarities-and-differences-between-historic-evangelical-hymns-and-contemporary-worship-songs/  

https://religionnews.com/2022/05/02/like-that-new-church-worship-song-chances-are-it-will-be-gone-soon/  

https://theweek.com/articles/555603/who-killed-contemporary-christian-music-industry  

https://www.thebibleisart.com/blog/the-10-things-wrong-with-contemporary-worship-music  

https://www.desiringgod.org/interviews/why-evangelicals-go-catholic  

https://www.wayoflife.org/database/opposedtoccm.html  

CĂRȚI (ROMÂNĂ):  

*GRATUIT: * Închinarea comună. Biserica se strânge ca popor al lui Dumnezeu - Matt Merker Citește-o gratuit aici: https://www.magnagratia.org/211-corporate-worship-merker.html  

*GRATUIT: Duh Sfânt, muzică sfântă – de Richard Taddeucii (Magna Gratia), Citește-o gratuit aici: https://www.magnagratia.org/carti/049-duh-sfant-muzica-sfanta-taddeucci/  

*Să cântăm – puterea transformatoare a cântării – Keith și Kristyn Getty (Ed. Casa Cărții)  

* Închinarea: O analiză biblică a principalelor schimbări apărute în închinarea din zilele noastre - Peter Masters (editura Făclia, Oradea)  

* Închinarea, un ghiveci? - Peter Masters (editura Făclia, Oradea)  

* De ce am părăsit miscarea muzicii crestine contemporane? Confesiunile unui fost lider de inchinare  - Dan Lucarini (editura Făclia, Oradea)  

* Evanghelia pe muzica rock? Impactul muzicii rock asupra inchinarii si a evanghelizarii de John Blanchard & Dan Lucarini  

* Comuniune cu Dumnezeu - David Peterson (editura Jubilate)  

*Ofrandă necurmată: Închinarea din perspectivă biblică, istorică și practică, de Richard Mauney (Ed. Jubilate, 2021).  

CĂRȚI (ENGLEZĂ) 

* Lovin’ on Jesus – A Concise History of the Contemporary Worship  – Lester Ruth și Swee Hong (2017, Abingdon Press)  

* Why Johnny Can't Sing Hymns: How Pop Culture Rewrote the Hymnal – T. David Gordan  

* Discerning the Spirits: A Guide to Thinking about Christian Worship Today (Calvin Institute of Christian Worship Liturgical Studies) https://www.amazon.com/Discerning-Spirits-Christian-Institute-Liturgical/dp/0802839991  

*Terry L. Johnson, Worshipping with Calvin: Recovering the Historic Ministry and Worship of Reformed Protestantism (Darlington, UK: Evangelical Press, 2014).  

*J. C. Ryle, Worship: Its Priority, Principles, and Practice (Edinburgh: The Banner of Truth Trust, 2005).   * Does God Care How We Worship? - Ligon Duncan  

* Gospel Worship: Worship worthy of God by Jeremiah Burroughs (Puritan)  

*Worship: Reformed according to Scripture by Hughes Old (Ed. JKP)  

* The Worship of God. The Importance of Purity of Worship, the Westminster Directory of Public Worship and How Should Our Churches Worship Today de Malcolm H. Watts și David Silversides

  *On Reforming Worship de David Hall și Jonathan Master  

*Give Praise to God: A Vision for Reforming Worship – Derek Thomas, Ligon Duncan  


PAGNI WEB:

https://www.reformedworship.org/

https://reformationtoday.org/

www.worshipmatters.com  

https://reformationworship.com/  

https://midwaypca.org/church-life/ministries/reformation-worship-conference/

NOTE DE SUBSOL: