Charles Spurgeon nu a fost doar 'Prințului Predicatorilor' ci și 'Leul Cântăreț al Londrei' datorită pasiunii sale pentru cântarea congregațională în biserică. Fiind nemulțumit de publicațiile muzicale din vremea sa, Spurgeon a creat propria carte de cântări, care a fost folosită zeci de ani după aceea. Acum a fost republicată.

Vă rog să observați în Cuprins că primele 150 de cântări sunt toți cei 150 de Psalmi versificați. Asta arătă că el a înțeles locul primordial al psalmilor în orice carte de cântări. Așa cred și eu că ar trebui să arate orice carte de cântări în zilele noastre.

de Tom Nettles**

Spurgeon s-a opus oricărui lucru care a diminuat participarea deplină a întregii congregații la timpul de cântare, ca unui pericol al inimii, sau chiar ca unui „rău” în sine. Alcătuirea cărții sale de imnuri a luat naștere dintr-o asemenea supărare a duhului. Ceea ce ar fi trebuit să fie un timp de laude simple și libere devenise o stare greoaie de confuzie. Răul care deranja consta în tradiția adunării de a folosi în mod regulat două cărți de imnuri în timpul închinării congregaționale, Selecția lui John Rippon și Psalmii și imnurile lui Isaac Watts. Ceea ce făcea situația și mai greu de rezolvat era aranjamentul complex al fiecăreia dintre aceste cărți. Acest lucru nu avea cum să funcționeze.

Pentru marea congregație, plină de sfinți cu experiență, precum și de sute de proaspăt întorși la Domnul și zeci de oameni care nu mai fuseseră niciodată în biserică, peste care Spurgeon păstorea și pe care o conducea în închinare, nimic nu ar fi funcționat mai bine ca propria culegere de imnuri. Începerile și terminările au avut în cele din urmă ca rezultat finalizarea ambițiosului proiect în 1866. Un recenzor atent al revistei The Wesleyan Times a concluzionat: „În prezent putem spune sincer că este cea mai mare, mai ieftină și mai corectă carte de imnuri în limba engleză”. ¹

Spurgeon nu și-a asumat această sarcină de a colecta și organiza o carte de imnuri ca un novice. Psalmii și imnurile făceau parte din viața lui încă dinainte de a-și aduce aminte. De mic bunica lui l-a plătit să memoreze psalmi și imnuri, în timp ce bunicul lui l-a plătit să omoare șobolani.² Dintre cele două, învățarea psalmilor și a imnurilor pe de rost s-a dovedit clar a fi experiența mai valoroasă. Își presăra predicile cu citate potrivite din psalmi și imnuri, uneori cu câte o strofă întreagă, alteori două rânduri, dar întotdeauna cu scopul de a arăta relevanța lor. Predicile sale din Amvonul Metropolitan Tabernacle conțin mii de citate de psalmi și imnuri. Pentru Culegerea de imnuri, el a scris 24 de texte noi și a presărat altele în corpul masiv al scrierilor sale.



Interesul său constant pentru aspectul muzical al închinării congregaționale apare în  revista sa The Sword & The Trowel (Sabia și Mistria). El a revizuit în mod regulat imnuri noi și alte exemple de muzică pentru închinare. Când a revizuit A Complete Compend of Revival Music (Un compendiu complet de muzică de de trezire), Spurgeon a numit unele dintre incluziuni „execrabile”. Totuși a recunoscut că unii oameni „le cântă cu plăcere și scot ce e bun din ele.” ³ 

Fără tragere de inimă, în ceea ce privește muzica, el a cedat vechiului proverb (nu ne contrazicem pe gusturi sau de unde bate vântul). Într-o recenzie a carții The Psalmist (Psalmistul), publicată sub supravegherea lui Ebenezer Prout, Spurgeon a remarcat o respingere nefericită a melodiilor larg răspândite de dragul celor mai recente: „Credem că unele dintre melodiile respinse ar fi trebuit păstrate, iar dacă au fost sacrificate pentru gustul modern, cu atât mai rău pentru gustul modern.” ⁴

Conducerea muzicală de la Cortul Întâlnirii

Spurgeon s-a opus performanței și profesionalismului ca substitut pentru muzica robustă și din inimă a întregii adunări de închinători. „Instituirea unui grup de cântăreți, separat de congregație, este un rău”, ridica el problema, „un rău în creștere și ar trebui să fie descurajat și desființat.”⁵ El condamna această practică, scriind: „Lauda celor neprihăniți este plăcută”, dar nu „de la cântăreți profesioniști neregenerați”. Aceea era mai degrabă, înaintea lui Dumnezeu „ca o bijuterie de aur în râtul unui porc. Inimile strâmbe fac muzică strâmbă, dar cei drepți sunt plăcerea Domnului.”⁶





În același mod, pe liderul cântării congregației, îl avertiza: „Poporul se adună nu pentru a te privi pe tine ca și cântăreț, ci pentru a lăuda pe Domnul în frumusețea sfințeniei Sale”. El nu era un solist, ci „un lider al altora, dintre care mulți nu știu nimic despre muzică”. Nu doar liderul trebuia să se ferească de mândrie, dar și membrii congregației trebuiau să evite a atrage atenția asupra lor. El a văzut auto-numiți vocaliști distrugând spiritul de închinare publică, desfășurându-se astfel încât să domine momentul cântării.

Citește "Scrisoarea deschisă către muzicienii creștini", de Charles Spurgeon: 
https://www.psalmiicantati.ro/scrisoare-deschisa-catre-muzicienii-crestini---de-charles-spurgeon

„O trupă de bărbați și femei fără Dumnezeu”, cum îi numea el, „se va instala adesea într-o parte vizibilă a capelei și va monopoliza cântatul, spre durerea pastorului, rănirea bisericii și distrugerea închinării publice”. Alteori, o persoană iluzionată în privința propriilor daruri, „cu o voce mizerabilă, va trage după ea câțiva nenorociți într-o încercare reușită de a transforma psalmii și imnurile  în ceva oribil sau dureros”.⁷  Da, obstacolele în calea curăției și simplității muzicale erau multe.

Caracterul muzicii în sine a ocupat un loc de o importanță deosebită pentru Spurgeon. Melodiile trebuiau să fie ușor de învățat de toți, astfel încât „nimeni din adunare să nu fie obligat să tacă în timp ce Domnul este lăudat”⁸. Nimeni nu ar trebui să fie jefuit de rolul său în închinare din cauza gustului exclusivist al conducătorului. „Expresiile simple sunt cele mai bune”, spunea Spurgeon, iar „foarte puține dintre melodiile complicate sunt cu adevărat muzicale.”⁹ Spurgeon a arătat spre Psalmul 136 ca spre un imn popular în rândul oamenilor lui Dumnezeu, din vechime, căci, la fel ca și astăzi, „Majoritatea imnurilor cu un refren solid și simplu devin preferatele congregațiilor, iar acesta cu siguranță a fost unul dintre cei mai iubiți psalmi” ¹⁰. Puterea frazei repetate, „Căci bunătatea Lui ține în veac”, i-a dăruit caracterul de laudă. „Este acordat la a răpi sufletul”, a remarcat el, „și poate fi savurat pe deplin doar de o inimă plină de recunoștință”.

Ascultă Psalmul 23 cântat de biserica Metropolitan Tabernacle astăzi:



Alegerea nepăsătoare a unei melodii este un alt impediment pentru închinare. „Îți bați joc de Dumnezeu, avertiza Spurgeon, „și rănești devotamentul poporului său” printr-o ofertă neglijentă de material pentru închinare care nu te costă niciun pic de gândire sau efort, nici un exercițiu de judecată. Pe de altă parte, o armonie bine aleasă poate ajuta inima credincioasă să-și înalțe zborul spre cer, mai degrabă decât să enerveze urechea evlavioasă cu expresii nepotrivite sau nemelodioase, menite mai degrabă să distragă atenția și să descurajeze decât să încurajeze laudele pătrunzătoare.”¹¹ Înecarea închinării în tempo-uri lente și plictisitoare, cu zgomot monoton în adunările mari îl supărau pe Spurgeon, la fel de mult ca imnurile tratate ca niște dansuri cu sărituri, repezite în galop.

În închinarea din Ziua Domnului, lui Spurgeon nu îi plăceau nici corurile, nici muzicienii profesioniști, nici instrumentele. Cu evidentă supărare viscerală, Spurgeon remarca: „Ce degradant să înlocuiești cântecul inteligent al întregii congregații cu frumusețile teatrale ale unui cvartet, cu rafinamentul drăguț al unui cor sau cu suflatul aerului in burdufuri inerte și țevi!"¹²



La deschiderea bisericii Metropolitan Tabernacle în 1861, Spurgeon a explicat ce își dorea să audă. Clădirea nou construită urma să fie consacrată pe deplin slavei lui Dumnezeu prin predicare și închinare colectivă. El a insistat ca închinarea congregației să constea în participarea ei la cântatul imnurilor. Spurgeon se bucura de sunetul vocilor înălțate în laudă  la adresa lui Dumnezeu. El dorea ca toți să participe. „Ce lucru fericit este să auzi mii de oameni lăudându-L pe Dumnezeu deodată, fiecare om contribuind la cântec.” Varietatea face sunetul mai glorios. „Vocea sărmană, grosolană, aparținând unora dintre noi, care nu pot învăța niciodată muzică, oricât ar încerca; vocile ca de flaut ale surorilor noastre, basul profund și răsunător al bărbaților maturi; toate tonurile diferite, notele și vocile, poate expresii ale diferitelor nivele și creșteri în har, ale diferitelor noastre încercări și ale diferitelor noastre temperamente, toate unite pentru a se intensifica într-un imn comun care se înalță spre tronul lui Dumnezeu. Oricine refuză să cânte, fiecare limbă tăcută și fiecare buză mută afectează cântecul. Participarea completă, fără nimic care să înăbușească sunetul vocii și claritatea cuvintelor este scopul lui. „De câte ori ne întâlnim împreună aici, cântecul să se înalțe spre cer ca glasul multor ape și ca niște tunete mari.”¹³

Influența lui John Curwen

Oricât de idilică era imaginea muzicii care se ridică „spre cer ca vuietul multor ape”, realitatea nu a ajuns la valul masiv care ar fi trebuit să fie. Când John Curwen, un educator muzical proeminent, a vizitat Tabernacolul în 1866, el a remarcat că „domnul Spurgeon are o voce frumoasă și înaltă” și cu ușurință „ urcă în sus cel mai fericit, extrem de inconștient că noi, oamenii mizerabili, suntem lăsați a bâjbâi după vreuna dintre „părțile” făcute pe loc  și discordante de bas sau de contralto, mormăite dedesubt.” El a făcut o sugestie pentru a ajuta la îmbunătățirea cântării: „Dacă domnul Spurgeon ar putea să ofere congregației sale... o carte de imnuri și una de partituri într-una singură... și dacă ar prezenta această nouă carte cu trei sezoane de cursuri de canto și întâlniri de laudă, în curând ar avea bucuria de a auzi din nou de două ori mai mulți oameni alăturându-se cântecului și toți cântând mai fericiți și mai frumos. ”¹⁴ Curwen nu știa probabil de Culegerea de Imnuri a lui Spurgeon care era deja în lucru, dar care nu conținea nicio partitură.



Spurgeon, poate sensibilizat prin analiza lui Curwen la această problemă, a indicat mai târziu congregației sale că lipsa controlului vocal a afectat închinarea plină de bucurie. El a simțit că ei cântau cel mai bine atunci când erau cei mai puternici din punct de vedere spiritual. În predica sa din 8 martie 1868, el a notat: „Lunea trecută seara, cântatul a fost mult mai bun decât în ​​seara de Sabat”. Ei au păstrat „un tempo mai bun și o melodie mai bună” pentru că „ veniseră să se închine lui Dumnezeu cu mai multă solemnitate decât de obicei și, prin urmare, nu a existat un cântat neglijent,care să dea dureri de urechi și de inimă, așa cum se întampla uneori”. În acele ocazii deosebit de apăsătoare, unii „cădeau cu o jumătate de notă sub ceilalți, alții cântau pe o notă destul de falsă și câțiva nu scoteau niciun sunet de niciun fel”. Acei mulțumiți doar să privească și să asculte nu erau cu mult mai buni decât mulțimea care căuta să domine cântecul. El căuta ca „toată lumea să cânte, să cânte cum poate mai bine, să cânte cu grijă și din inimă”. Îmbunătățirea artistică avea să vină atunci când vocea urma inima cu atenția cuvenită acordată sunetului. „Cu puțină grijă”, a încurajat Spurgeon, „inima aduce arta, iar inima care dorește să laude va antrena, încetul cu încetul, vocea să țină tempo-ul și tonul”. El a vrut ca slujirea prin cântec „să fie dintre cele mai bune;... să avem cea mai bună și mai ordonată armonie pe care o putem face”.¹⁵

Comentariul său la Psalmul 33 i-a întărit dorința pentru o expresie artistică a cântării ca scop onorabil în închinare. Spurgeon sfătuia că ar trebui să se învețe „a cânta conform regulilor artei, astfel încât să se poată păstra tempo-ul și nota împreună cu congregația”.¹⁶  Dacă liderii selectează melodii potrivite, trebuie să se asigure că nu sunt „mormăite de voci discordante”. Cu o transparență totală, Spurgeon a scris: „Este o nenorocire să auzi lauda pentru Dumnezeu cântată într-o manieră dezordonată. ”¹⁷



Spurgeon a luat măsuri practice. El a stabilit că o școală de canto care folosește metoda Tonica Sol-Fa ar crește procentul de participare la cântare a întregii congregații, precum ar și spori calitatea acesteia. El a însărcinat pe dl. Curwen cu instruirea clasei și au alcătuit o carte de partituri special pentru cursuri.¹⁸ În prefață, Spurgeon a exprimat în numele clasei „mulțumiri sincere și din inimă domnului Curwen pentru beneficiile care au derivat din notația sa Tonica Sol-Fa." Obiectivul lor, explica Spurgeon, a fost „a ne ajuta să cântăm în Adunarea Publică". Procesul de asamblare a cărții de partituri l-a făcut pe Spurgeon să întrerupă utilizarea unor melodii, „din cauza numeroaselor repetiții ale melodiilor și a despărțirii cuvintelor pentru a se potrivi muzicii”, făcându-le „nepotrivite pentru închinarea publică, unde curăția și simplitatea sunt esențiale pentru o Psalmodie de succes”. Astfel de melodii mai perseverau pentru scurt timp; dar Spurgeon nu „dorea în niciun fel să continue folosirea lor”.

Fiul lui Curwen, John Spencer Curwen (colaboratorul său în editare și pedagogie), a vizitat Cortul la slujba de veghe din 1873 și în prima duminică a anului 1874, la aproximativ patru ani după ce tatăl său a început școala de muzică și la aproape opt ani după articolul influent al bătrânului Curwen. La slujba din noaptea de veghe, Spurgeon a comentat că uneori diavolul făcea ca congregația să zăbovească cu o jumătate de notă în urma dirijorului. Duminica următoare, Curwen a descris cântarea ca fiind „foarte plăcută”. Atât dimensiunea, cât și solemnitatea ei au făcut-o așa.¹⁹

Ascultă imnul Când eu privesc la crucea grea cântat de Metropolitan Tabernacle:



La apariția primului imn, interpretarea scoțiană din 1650 a Psalmului 46 (nr. 46b), Curwen a asemănat răspunsul congregației cu „un uriaș care are nevoie de un moment pentru a se trezi”. După o notă sau două, congregația „a intrat cu toată puterea. Apoi valul puternic de sunet s-a ridicat din fiecare parte a clădirii. ”  La al doilea imn, „Tu dragoste ascunsă a lui Dumnezeu” (nr. 798), poporul „a cântat ca înainte.” Pentru al treilea, „Sub crucea Ta mă așez” (nr. 818), Curwen a comentat că „oamenii se încălzeau la caldura muncii lor și volumul sunetului se revărsa mai solid și mai puternic decât înainte.” Curwen observase un cântat mai cultivat în multe congregații; cu toate acestea, „din numărul lor, niciun alt cântat nu atinge inima, cu o plăcere atât de nedeslușită, iar cadrul să strălucească cu un asemenea sentiment de afecțiune în închinare.” Îi era clar lui Curwen că „Dl. Spurgeon se bucură de slujba cântării și este preocupat mai presus de toate ca fiecare bărbat, femeie și copil de acolo să cânte.” ²⁰

Predica lui Spurgeon cu această ocazie a indicat „debordarea bucuriei” ca semn al „Vieții Abundente”. Pentru a ilustra acest lucru, el a remarcat: „Când bisericile sunt înviorate, ce viață există în ele și apoi ce cântări! Niciodată o trezire spirituală nu a venit fără a fi însoțită de o trezire a muzicii. Marii reformatori, predicatori și evangheliști ai bisericii, precum Luther, Whitefield, Wesley și Toplady, au oferit imnuri „pentru ca oamenii să cânte, pentru că ei trebuie să-și arate bucuria, o bucurie născută din viață!”.²¹

Imagine cu ediția originală din 1866 (cartea mică) și ediția republicată în 2019 (cartea mare).



Deși raportul tânărului Curwen era mai pozitiv decât cel al bătrânului, el a văzut că este totuși loc pentru îmbunătățiri. Auzind „un grup nedisciplinat de voci neantrenate”, Curwen a remarcat cântatul lor ca fiind „respirat și șoptit de fapt” și ca ne având „acel sunet muzical specific oamenilor care au învățat să-și folosească vocile”. Având în vedere efectul total, el a sugerat că s-ar putea face îmbunătățiri fără a pierde, ci mai degrabă sporind, implicarea evidentă a inimii în vâltoarea sunetului muzical. „Ei își folosesc vocile”, a spus el, „ chiar dacă cu stângăcie, totuși cu voință. Și nimeni nu se poate îndoi că ei cântă din inimă la fel de mult ca orice adunare din împărăție.”²²

Curwen a observat, de asemenea, practica lui Spurgeon de a citi imnuri vers cu vers și a considerat că nu este necesar. „Citirea ocupă timp și este evident obositoare pentru mulți”, a spus el.²³  Cu toate acestea, Spurgeon și-a apărat ferm practica de a citi înainte de a cânta. Nimeni nu ar trebui să fie obligat să se alăture unui cântec la care nu poate participa. „Este greșit să intri în capele și să grăbești imnul ca un nebun, în timp ce nu ai idee care sunt cuvintele asupra cărora se grăbesc alții astfel. ”²⁴

Adevăratul Conducător al Închinării

Lauda Congregațională a ocupat un loc de importanță supremă în teologia și practica lui Spurgeon, pentru că el L-a văzut pe Isus ca Marele Conducător al unei asemenea laude. Fiecare persoană răscumpărată stă într-un cor cu Isus ca Dirijor; cântând laudă lui Dumnezeu, ne alăturăm cuvintelor de mărire pe care Isus însuși le dă. Într-o predică intitulată „Isus, Exemplu de Laudă Sfântă”²⁵, Spurgeon a meditat cu voce tare referitor la expresia „În mijlocul adunării te voi lăuda” (Ps. 22:22). Era oare doar în imaginația lui, gândea el, sau textul indica de fapt că „Domnul Isus Hristos, ca om, Îl adoră și se închină Dumnezeului veșnic și este, de fapt, Marele Conducător al Închinării din ceruri? ” Ar fi oare greșit să-L privim pe Isus ca pe Marele nostru Preot, adorând pe Domnul Dumnezeu și ridicându-Și glasul într-un psalm sfânt către El? Dacă într-adevăr o face, nu ne vom alătura și noi Lui? "Este El muzicianul principal al cerului, Maestrul corului sfânt? Dă El tempo-ul pentru toate strigătele Aleluia din univers? Cred ca da." Spurgeon a afirmat cu tărie faptul că „Fiind Dumnezeu, El este lăudat pentru totdeauna: mult mai presus de orice închinare, El Însuși este glorificat pentru totdeauna”. Totuși, ca om, ca și „Cap al omenirii răscumpărate, preot veșnic viu al Dumnezeului Prea Înalt, cred”, a continuat Spurgeon, „că El îl laudă pe Iehova în ceruri”. Cu siguranță slujba potrivită pentru Cap este „să vorbească și să oglindească bucuriile sfinte și aspirațiile evlavioase ale întregului trup pe care îl reprezintă”.

În timp ce creștinii se unesc pentru a cânta laude lui Hristos Regele, de asemenea, ei se alătură lui Hristos Profetul, Hristos Preotul, în a-L iubi, adora și lăuda pe Dumnezeu a cărui înțelepciune a stabilit legământul veșnic, în conformitate cu care El însuși „a intrat în sfântul locaș o dată pentru totdeauna [și] prin Duhul cel veșnic – S-a adus pe Sine Însuși jertfă fără pată lui Dumnezeu” (Evrei 9:12,14). Așadar prin El, „aducem totdeauna lui Dumnezeu o jertfă de laudă, adică rodul buzelor care mărturisesc Numele Lui” (Evrei 13:15). 

Tom Nettles
Profesor de teologie istorică
Southern Baptist Theological Seminary, Louisville, KY, SUA

*Acest material este tradus și publicat cu permisiunea Editurii Christian Focus Publications din Scoția, cărora le mulțumim pentru generozitatea lor.

** Tom Nettles a scris cartea biografică voluminoasă despre viața lui Spurgeon: https://www.thegospelcoalition.org/themelios/review/living-by-revealed-truth-the-life-and-pastoral-ministry-of-charles-haddon/

___________________________________________________________________________

1. 1.      The Wesleyan Time, 10 sept 1866.
2. 2.      W.Y. Fullerton, C.H. Spurgeon: O biografie (Londra: Williams & Norgate, 1920), p.11.
3. 3.      The Sword & The Trowel (S&T), septembrie 1882, p. 495.
4. 4.      S&T, aprilie 1879, p. 193.
5. 5.      S&T, iunie 1870. p. 278
6. 6.      C.H. Spurgeon, Trezoreria lui David, expos. pe Ps 33:1
7. 7.      S&T, iunie 1870, p. 278
8. 8.      S&T, iunie 1870, p. 278
9. 9.      S&T, iunie 1870, p. 278.
10. 10.   Tezaurul lui David, introducere la Ps. 136.
11. 11.   S&T, iunie 1870, p. 278.
12. 12.   Tezaurul lui David, expunere la Ps. 42:4.
13. 13.   Amvonul Cortului Mitropolitan (MTP), vol. 7, 31 martie 1861 (nr. 375), p. 218.
14. 14.   John Curwen, „Psalmodia în bisericile londoneze”, The Christian Witness, iunie 1866, p. 201
15. 15.   MTP, voi. 14, 8 martie 1868 (nr. 700), p. 141.
16. 16.   Tezaurul lui David, expunere la Ps. 33:1.
17. 17.   Tezaurul lui David, expunere la Ps. 33:3.
18. 18.   Tabernacle Tune Book (Londra: nepublicat, n.d.).
19. 19.    J. Spencer Curwen, Studies in Worship Music, seria I, ed. a III-a, enl. & rev. (Londra, 1901), p. 428.
20. 20.   Curwen, Studii, pp. 427-428.
21. 21.    MTP, vol. 20, 4 ian. 1874 (nr. 1150), p. 10.
22. 22.   Curwen, Studii, p. 429-130.
23. 23.   Curwen, Studii, p. 428.
24. 24.   S&T, decembrie 1877, p. 575.
25. 25.   MTP, vol. 14, 8 mar. 1868 (nr. 799).