0744 252 573     contact@psalmiicantati.ro
Psalmii Cantati

  • Psalmii Cantati

    Ne îndreptăm acum spre una dintre cele mai dificile probleme pe care le întâlnim când învățăm să ne rugăm și să cântăm folosind Psalmii. Iar și iar, psalmiștii se roagă lui Dumnezeu să-i nimicească pe cei răi. Iată câteva exemple:

    „Varsă-Ți furia peste ei și să-i ajungă mânia Ta aprinsă! Fie-le locuința pustiită și nimeni să nu mai locuiască în corturile lor! Adaugă alte nelegiuiri la nelegiuirile lor și fă să nu ajungă la dreptatea Ta! Șterge-i din Cartea celor vii și nu-i scrie alături de cei drepți!” (Ps. 69:24‑28)

    Fie-i zilele puține, iar slujba lui s-o ia altul. Să-i rămână fiii orfani, și soția lui – văduvă. Fiii lui să rătăcească cerșind și căutând printre ruine!” (Ps. 109:7‑10)

    Dumnezeule, de l-ai ucide pe cel rău! Depărtați-vă de la mine, ucigașilor! Ei, care vorbesc de Tine în chip nelegiuit, dușmanii Tăi, care Îți folosesc Numele în mod nesăbuit! Să nu-i urăsc pe cei ce Te urăsc, Doamne? Să nu-mi fie scârbă de cei ce se ridică împotriva Ta? Îi urăsc cu o ură desăvârșită: pentru mine, ei sunt niște dușmani.” (Ps. 139:19‑22)

    Acestea sunt cuvinte care șochează. Și mai sunt multe exemple de astfel de rugăciune în Psalmi. Dar suntem noi chemați să ne alăturăm în rugăciunea pe baza lor? „Desigur, nu!” exclamăm noi cu oroare. „Par să contrazică atât de mult învățătura Noului Testament.”

    La urma urmei, Isus ne-a învățat astfel în Predica de pe munte:

    „Ați auzit că s-a zis: «Să-l iubești pe semenul tăuși să-l urăști pe dușmanul tău». Dar Eu vă spun: iubiți-vă dușmanii și rugați-vă pentru cei ce vă persecută…” (Mat. 5:43‑44)

    Răstignit fiind, Isus Însuși a făcut acest lucru, rugându-Se:

    „Tată, iartă-i, căci nu știu ce fac.” (Luca 23:34)

    Ștefan, primul martir, a urmat exemplul Domnului și s-a rugat în timp ce era împroșcat cu pietre:

    „Doamne, nu le ține în seamă păcatul acesta.” (Fapte 7:60)

    Pavel ne învață:

    „Binecuvântați-i pe cei care vă persecută! Binecuvântați, nu blestemați!” (Rom. 12:14)

    Și dă un exemplu al acestui fapt din propria-i viață:

    „Când suntem blestemați, binecuvântăm.” (1 Cor. 4:12)

    Așadar, oare chiar trebuie să ne alăturăm psalmilor care ne încurajează să ne rugăm împotriva dușmanilor noștri?

    O soluție obișnuită, dar nesatisfăcătoare

    Ținând cont de această contradicție, poate că cel mai obișnuit răspuns a fost cel prezentat în rândurile care urmează. Mai întâi, s-a spus că aceste sentimente din psalmi exprimă trăirile sincere și în totalitate de înțeles ale credincioșilor aflați sub cele mai teribile presiuni în timp ce suportă o durere de nedescris și un tratament complet nedrept. Astfel, C.S. Lewis le descrie ca „profund naturale”[2] și Peter Craigie ca „reacții reale și naturale la experimentarea răului și a durerii”.[3] Derek Kidner spune că „ele au caracterul urgent al unui strigăt, pentru a ne stimula să simțim ceva din disperarea care le-a produs”.[4]

    Fără îndoială, acest lucru este adevărat și este un motiv major pentru care acelora dintre noi care n-au avut niciodată parte de o asemenea persecuție sau tratament rău din pricina lui Cristos le este atât de greu să exprime cuvintele acestor psalmi. Stând confortabil și sorbindu-ne cafeaua în Islington[5], îi dezaprobăm pe oamenii care își pierd calmul în acest fel regretabil. Frații și surorile noastre din Biserica persecutată, care și-au văzut confrații de credință bătuți, închiși sau uciși din pricina lui Cristos, nu au o asemenea dificultate în înțelegerea sentimentelor acestor oameni.

    Dar cel mai comun răspuns continuă cu o a doua afirmație: deși aceste trăiri sunt naturale și de înțeles, cum s-a spus, ele sunt totuși greșite. C.S. Lewis le descrie ca „profund greșite” și afirmă că „am fi răi dacă am scuza sau aproba în vreun fel” aceste rugăciuni.[6] Peter Craigie spune că, „deși sentimentele în ele însele sunt rele, ele fac parte din viața sufletului care stă dezgolit înaintea lui Dumnezeu în închinare și rugăciune”; aceste cuvinte „sunt deseori naturale și spontane”, dar ele nu sunt tot mereu curate și bune”.[7] Derek Kidner pune întrebarea: „Poate un creștin să folosească aceste strigăte de răzbunare pentru sine?” și conchide: „Răspunsul scurt trebuie să fie cu siguranță: «Nu.»”[8]

    Eu cred că majoritatea dintre noi care citim această carte vom fi înclinați să fim de acord cu acest tip de răspuns. Însă, înainte de a ne relaxa și de a crede că am rezolvat problema, trebuie să luăm în considerare un număr de motive pentru care acesta nu e satisfăcător.

    De ce nu este satisfăcătoare această abordare?

    Noi nu putem crea o falie între Vechiul Testament și Noul Testament

    În primul rând trebuie să dăm la o parte afirmația superficială conform căreia psalmii includ materialul sub-creștin la care ne așteptăm în Vechiul Testament și că noi ar trebui să fim mai degrabă oameni ai Noului Testament, nu ai Vechiului. Într-un episod al serialului The West Wing, președintele Jed Bartlet apără Biblia de acuzația că Vechiul Testament este sângeros, spunând: „Eu sunt mai mult un om al Noului Testament.” Acest lucru este spus în mod obișnuit despre cei care știu puțin despre Vechiul Testament sau despre Noul în această privință. Când Pavel zice: „Preaiubiților, nu vă răzbunați niciodată singuri, ci lăsați loc mâniei lui Dumnezeu” în Romani 12, el își susține îndemnul cu citate din Deuteronomul 32:35 și Proverbe 25:21‑22 (Rom. 12:19‑20). Vechiul Testament este autoritatea lui în privința interzicerii răzbunării personale. Când Petru scrie: „Să nu întoarceți rău pentru rău sau insultă pentru insultă”, autoritatea lui provine din Psalmul 34 (1 Pet. 3:9‑12). David refuză să se răzbune pe împăratul Saul; în schimb, el spune: „Domnul să judece între mine și tine și Domnul să mă răzbune față de tine. Mâna mea însă nu va fi împotriva ta.” (1 Sam. 24:12) Noul Testament merge pe linia Vechiului Testament opunându-se în mod consecvent răzbunării personale.

    Mai mult, în Noul Testament, există rugăciuni șocante de blestem. Pavel scrie: „Dacă cineva nu-L iubește pe Domnul, să fie blestemat!” Cu o altă ocazie, el scrie: „Dacă cineva vă vestește o altă Evanghelie decât cea pe care ați primit-o, să fie blestemat!” (1 Cor. 16:22  și Gal. 1:8) Deci Vechiul Testament nu deține un monopol asupra rugăciunii care cere blestemul lui Dumnezeu peste cei răi.  Noi nu putem evita această dificultate din cartea Psalmilor punând în contrast Vechiul Testament și Noul Testament fără nicio bază.

    Aceste rugăciuni sunt inseparabile de restul psalmilor

    În continuare, trebuie să recunoaștem faptul că aceste rugăciuni sunt țesute în Psaltire într-un asemenea mod, încât este foarte greu să descoși firele și să le îndepărtezi. Ele nu apar doar în câțiva psalmi dificili, care ar putea fi plasați într-o parte a rugăciunii noastre; ei vor ieși la suprafață în mod repetat și uneori în momente neașteptate. „Este imposibil să avem Psaltirea fără referirile sale la dușmanii nelegiuiți” și rugăciunile pentru nimicirea lor.[9] Nu există nicio indicație în Psalmi că unele părți sunt răspunsuri autorizate adresate lui Dumnezeu (pe care trebuie să le repetăm și noi), în timp ce alte părți sunt strigăte naturale, dar neautorizate ale sufletului îndurerat (pe care trebuie să le omitem).

    Astfel, suntem în fața unei decizii: fie privim psalmii – toți psalmii și absolut toți – ca răspunsuri autorizate date de Dumnezeu pentru a ne modela rugăciunile sau tratăm psalmii ca o resursă pentru rugăciunea noastră, așa încât să luăm doar porțiunile care ni se pare că ne inspiră. Necazul este că, dacă adoptăm a doua strategie, am golit psalmii de autoritatea lor și am putea foarte bine să luăm altă literatură religioasă ca resursă și inspirație pentru rugăciunea noastră. Cei care nu pun mare preț pe Scriptură pot fi bucuroși să facă aceasta, dar nu cei care îi respectă absoluta ei veridicitate și autoritate. Dietrich Bonhoeffer a scris că noi n-ar trebui „să fim selectivi”, fiindcă, dacă facem așa, „Îl dezonorăm pe Dumnezeu presupunând că noi știm mai bine decât El cum ar trebui să ne rugăm”.[10]

    Noi nu putem spiritualiza pur și simplu dușmanii

    Deci cum depășim dificultatea? O altă sugestie este aceea de a spiritualiza dușmanii împotriva cărora se roagă psalmiștii. Astfel, Derek Kidner sugerează că creștinul „poate, desigur, să le traducă în afirmații ale judecății lui Dumnezeu și în denunțări ale «oștirilor spirituale ale răutății», care sunt adevăratul dușman”.[11] Dar nu este clar că Biblia ne și autorizează să facem aceasta; noi nu putem evita faptul că dușmanii din psalmi sunt dușmani omenești. Ei pot acționa sub influență satanică, dar agenții ostilității sunt din carne și oase, și împotriva acestor bărbații și femei, care au existat din punct de vedere istoric, se roagă psalmistul.

    Noul Testament citează unele dintre aceste rugăciuni în mod aprobator

    Și mai există un alt punct de observat. Noul Testament, departe de a omite discret aceste rugăciuni din psalmi, citează din ele și spune că au primit răspuns în judecata lui Dumnezeu asupra lui Iuda Iscarioteanul (Fapte 1:16‑20 citează din Ps. 69 și 109). Într-adevăr, când Domnul Isus plânge pentru Ierusalim și spune: „Te vor strivi de pământ pe tine și pe copiii tăi din mijlocul tău” (Luca 19:41‑44), El face o aluzie sigură la Psalmul 137:9, unde se pronunță o binecuvântare peste cel care face acest lucru.

    Căutarea soluției

    Așadar, deși aceasta este o mare dificultate pentru noi, trebuie să  pătrundem și mai adânc ca să vedem dacă există vreo cale în care ne putem alătura acestor rugăciuni. Vom face acest lucru în cinci etape.

    Acestea sunt rugăciuni, nu blesteme

    În primul rând, observăm că aceste versete și pasaje din psalmi sunt rugăciuni către Dumnezeu. Ele nu sunt strict blesteme. Este ceva obișnuit să se vorbească despre „psalmii imprecatorii” sau pasajele „imprecatorii” din psalmi (din latinescul imprecatio, invocarea urgiei divine sau blestemarea cuiva). Dar aceasta este ceva derutant. Un teolog scrie: „Nu e sigur că acești psalmi ar trebui descriși ca «imprecatorii» sau psalmi de blestem.”[12] Motivul este că un blestem e „îndreptat direct, fără niciun ocol pe la Dumnezeu, spre cel care trebuie lovit. Un blestem este un cuvânt al puterii, pe care blestemătorul îl rostește fără a recurge la Dumnezeu.”[13] Există o mare diferență între a da frâu liber unui blestem asupra cuiva și a te ruga ca Dumnezeu să-Și execute judecata Lui asupra acelei persoane; în primul caz, este o bătălie între mine și dușmanul meu; în ultimul, este o cerere ca Dumnezeu, care știe toate lucrurile și acționează cu dreptate desăvârșită, să înfăptuiască acea dreptate.

    Ele sunt rugăciuni către Dumnezeu ca El să facă ceea ce a promis să facă în legământul Lui

    În al doilea rând, rugăciunile către Dumnezeu sunt în mod precis aliniate cu promisiunile legământului lui Dumnezeu; psalmiștii se roagă ca Dumnezeu să facă ceea ce El a promis deja că face. Ele sunt „absolut neoriginale”. „David și psalmiștii nu și-au ales blestemele pe baza unei imaginații deformate, ci, în principal, din citirea Legii lui Moise.”[14] Chiar la începutul legământului cu Avraam, Dumnezeu promite: „Îi voi binecuvânta pe cei ce te vor binecuvânta, dar îl voi blestema pe cel ce te va blestema.” (Gen. 12:3) Cele mai înfricoșătoare blesteme din Biblie nu apar în rugăciunile psalmiștilor, ci sunt blestemele legământului din Legea lui Moise (Deut. 27, 28). Dumnezeu profețește în Isaia că, în ziua judecății, „copiii lor (ai Babilonului) vor fi zdrobiți în bucăți sub ochii lor” (Isa. 13:16); Ieremia spune că „Babilonul trebuie să cadă din cauza celor uciși ai lui Israel, tot așa cum și cei uciși de pe întreg pământul au căzut din cauza Babilonului.” (Ier. 51:49) Prin urmare, rugăciunea care ne înspăimântă în Psalmul 137:9 este aliniată direct cu judecata pe care Dumnezeu a pronunțat-o deja.

    Deci, când un psalmist se roagă ca Dumnezeu să blesteme un dușman care l-a blestemat pe el, el se roagă în acord cu voia lui Dumnezeu din legământ, care i-a fost descoperită. „«A mea este răzbunarea; Eu voi răsplăti!» zice Domnul.” (Deut. 32:35, citat în Rom. 12:19) A ne ruga ca Dumnezeu să facă ceea ce a spus că va face este foarte diferit de situația de a ne lua dreptatea în mâini și de a căuta să trecem la represalii împotriva dușmanilor noștri.

    Rugăciunile sunt împotriva dușmanilor lui Dumnezeu și presupun că dușmanii psalmistului sunt aceiași cu dușmanii lui Dumnezeu: în mod suprem, acest lucru poate fi adevărat doar despre Isus Cristos

    În al treilea rând, aceste rugăciuni nu sunt despre dușmani personali, ci despre cei a căror ostilitate este, în primul rând și cel mai important, îndreptată împotriva lui Dumnezeu și, prin urmare, împotriva împăratului Său și a poporului Său. „Să nu-i urăsc pe cei ce Te urăsc, Doamne? Să nu-mi fie scârbă de cei ce se ridică împotriva Ta?” (Ps. 139:21)  Aceasta ridică o altă problemă: cum pot ști că dușmanii mei sunt în mod necesar dușmanii lui Dumnezeu? Oamenii mă pot displăcea sau răni din multe motive și unele pot fi, cel puțin, parțial justificate de propriul meu comportament rău. Unii dintre dușmanii mei pot fi dușmanii lui Dumnezeu și unii dintre dușmanii lui Dumnezeu pot fi dușmanii mei. Dar mulți s-ar putea să nu fie și ar fi o aroganță și un lucru nerealist din partea mea să presupun că este o corespondență unu la unu între cele două. Psalmiștii nu spun ceva de felul: „Oh, Doamne, Tu știi că interesele Tale și ale mele coincid parțial, deci, Te rog, vino și luptă de partea mea chiar dacă doar parțial ești de acord cu mine.” Nu, psalmistul pretinde că Îl iubește pe Dumnezeu atât de mult, încât dușmanii lui sunt în mod precis dușmanii lui Dumnezeu. Dacă cineva i se opune, aceasta este din cauză că se opune lui Dumnezeu.

    Acest lucru nu poate fi adevărat despre orice credincios luat la întâmplare; poate fi adevărat numai cu privire la conducătorul prin legământ al poporului lui Dumnezeu în rolul lui oficial de împărat sau lider. Și își găsește împlinirea în singurul Om din istorie care L-a iubit într-adevăr pe Dumnezeu Tatăl atât de mult, încât dușmanii Săi sunt în mod precis (într-o corespondență de unu la unu) dușmanii lui Dumnezeu Tatăl. Aceasta este o idee – poate mai mult decât o idee – că singurul care poate să Se roage în mod suprem aceste rugăciuni este Isus Cristos. El este singurul care Se poate ruga aceste rugăciuni dintr-o inimă fără păcat, fără motive egoiste de răzbunare, cum sunt cele care ne chinuie inimile atunci când suntem calomniați sau ni s-a greșit. Și El este Cel care va avea parte de moartea păcătoșilor pentru a-i răscumpăra din păcatele lor pe toți cei care se încred în El. Singurul om care poate fi învestit cu demnitatea de a aplica judecata lui Dumnezeu asupra păcătoșilor (Fapte 17:31) este Cel care moare pentru păcătoși. Mânia care va fi în final vărsată asupra impenitenței împietrite este „mânia Mielului”.[15] El este Cel care devine blestemul Legii în locul tuturor celor care vor fi ai Săi (Gal. 3:10‑13).

    Convertirea este o cale posibilă prin care aceste rugăciuni să poată fi ascultate

    În al patrulea rând, convertirea este uneori imaginată ca o cale alternativă prin care un dușman al lui Dumnezeu poate fi schimbat. Există un sens în care convertirea implică nimicirea unui dușman al lui Dumnezeu, acela că dușmanul ajunge să se împace cu Dumnezeu și să devină prietenul lui Dumnezeu. Vedem o aluzie la acest fapt în Psalmul 83.

    „Umple-le fața de rușine,

         ca să ajungă să caute Numele Tău, Doamne!

    Să fie făcuți de rușine și îngroziți în veci de veci!

         Să fie dați de rușine și să piară!” (Ps. 83:16‑17)

    Există o ambiguitate aici. Poată că ei vor ajunge „să caute Numele Tău”; dar, dacă nu o fac, trebuie „să fie dați de rușine și să piară”.[16] Aceasta ne aduce aminte de întrebarea lui Abraham Lincoln: „Nu cumva îmi distrug dușmanii atunci când mi-i fac prieteni?”[17]

    Există un profund adevăr teologic aici. Toate blestemele cuvenite unui păcătos sunt purtate de Isus Cristos dacă acel păcătos vine cu pocăință și credință. Atunci când psalmii invocă judecata lui Dumnezeu, acele rugăciuni sunt ascultate atunci când judecățile cad asupra lui Cristos.

    Aceste rugăciuni sunt împotriva unor păcătoși împietriți

    Ajungem astfel la cea de-a cincea observație, și anume că cei care ajung la judecata finală sunt cei în care există o neînduplecată împotrivire și o absolută lipsă de pocăință. În Psalmul 35, David spune despre dușmanii lui:

       „Astfel ei îmi răsplătesc cu rău pentru bine

             și îmi pustiesc sufletul.

        Eu însă, când ei erau bolnavi, mă îmbrăcam cu sac

             și îmi smeream sufletul prin post.” (Ps. 35:12‑13)

    Cu alte cuvinte, răspunsul lui David la suferința lor a fost să se roage pentru ei. Doar atunci când au persistat într-o împotrivire absolut nejustificată, s-a rugat David ca Dumnezeu să trimită judecata (a se vedea v. 14‑26).

    Există un păcat cunoscut ca „păcatul împotriva Duhului Sfânt” (Mat. 12:32) sau „păcatul care duce la moarte” (1 Ioan 5:16), o împietrire a inimii absolut ireversibilă, în care un bărbat sau o femeie se împotrivesc atât de mult față de Dumnezeu, încât nu se vor mai întoarce niciodată cu pocăință ca să capete iertarea. Dacă se pocăiesc vreodată și caută iertarea, o vor găsi; însăși căutarea iertării va dovedi că nu au comis păcatul de neiertat.

    Acest lucru ne ajută și ne smerește. Ne reamintește că nu putem ști sigur dacă cineva se va pocăi sau nu în cele din urmă. Dacă l-am fi urmărit pe Saul din Tars făcând ravagii în Biserică (Fapte 8:3) am fi putut fi siguri că el este unul din dușmanii asupra căruia putem să cerem judecata lui Dumnezeu. Poate că am fi simțit la fel dacă l-am fi auzit pe Simon Petru lepădându-se de Isus de trei ori. În ambele cazuri am fi greșit. Și dacă l-am fi urmărit pe Iuda Iscarioteanul în timpul lucrării lui Isus, am fi văzut în el un om din cercul Lui, un ucenic care părea să fie unul autentic (de ex., Ioan 13:22). Pur și simplu, am fi greșit. Nu e treaba noastră să știm sigur cine va fi mântuit în final.

    Putem atașa nume acestor rugăciuni?

    Aici se pune întrebarea dacă putem sau nu, să zicem așa, să atașăm nume acestor rugăciuni. Cum putem ști dacă un anumit prigonitor, de exemplu, este un dușman împietrit (un Iuda Iscarioteanul) sau un viitor trofeu al harului (un Saul din Tars)? Răspunsul este că nu putem ști. Dar aceasta nu trebuie să fie o barieră în calea rugăciunii ca Dumnezeu să pună frâu și să judece drept un anumit prigonitor. Poate că Biserica Primară s-a rugat ca Dumnezeu să-l judece pe Saul din Tars. Și dacă au făcut-o? Se poate argumenta că, atunci când Saul s-a convertit, rugăciunile lor au primit un răspuns la care nici n-au visat. Ei află că judecata lui Dumnezeu l-a ajuns într-adevăr – dar că păcatele lui Saul au căzut asupra lui Isus Cristos. Prigonitorul a fost aspru mustrat și s-a pocăit adânc. Și slava lui Dumnezeu – cea mai intensă povară a rugăciunii lor – avea să fie preamărită. Răspunsul lor avea să fie admirație și uimire la adresa înțelepciunii maiestuoase a lui Dumnezeu în felul de a le răspunde rugăciunilor lor, cu mult mai mult decât ceruseră. Cineva a remarcat că, atunci când Simon Petru a fost întemnițat (Fapte 12), Biserica s-a rugat mai degrabă pentru eliberarea lui decât pentru convertirea tuturor celor din sistemul penitenciar! A-I cere lui Dumnezeu să răspundă în modurile în care ne imaginăm noi că o poate face nu-L împiedică să ne răspundă totuși mult mai profund și îmbelșugat, cu convertiri, în loc de nimicire.

    A ne ruga aceste rugăciuni în Cristos

    Înainte de a lua unul dintre cei mai duri dintre acești psalmi ca exemplu de lucru, dați-mi voie să subliniez ceva ce cred eu că este cea mai coerentă și biblică metodă de a merge înainte.

    În primul rând, noi auzim aceste rugăciuni ca împlinite în rugăciunile lui Isus Cristos. Este adevărat că Isus S-a rugat pentru cei care L-au răstignit; dar a făcut-o pentru că „ei nu știu ce fac”. Era ceva în legătură cu ei, ceva ce nu indica neapărat o inimă împietrită. Și totuși, chiar mai mult de-atât, El S-a rugat cu siguranță ca voia Tatălui Său să se facă pe pământ ca și în cer; aceasta nu se poate întâmpla atât timp cât răzvrătiții patrulează pe pământ.

    În al doilea rând, cu mare precauție și smerenie, trebuie să învățăm să ne alăturăm corului lui Isus atunci când El cântă aceste rugăciuni. Noi trebuie să înțelegem că judecata lui Dumnezeu asupra celui împietrit și nepocăit, în cele din urmă, este o parte necesară și bună a Evangheliei. Este necesară pentru că este precondiția esențială pentru ca cerul nou și pământul nou să fie un loc curat și sfânt. Este bună pentru că va răsuna spre slava lui Dumnezeu. Atunci când „Babilonul” – un simbol pentru întreg sistemul anti-Dumnezeu al lumii – cade în Apocalipsa 18 și 19, poporul lui Dumnezeu nu plânge; ei cântă cântări de laudă cu mare bucurie. Căci acesta este lucrul după care au tânjit și înțeleg că Dumnezeu este slăvit prin el.

    Exemplu de lucru: Psalmul 109

    Iau ca exemplu Psalmul 109, unul dintre cei mai duri dintre psalmii imprecatorii, pentru a analiza modul în care am putea să-l predăm și să ne rugăm în Cristos pe baza lui. Psalmul se împarte de la sine în trei părți inegale. În prima, David ne spune despre criza care îi provoacă rugăciunea (1‑5); apoi el se roagă împotriva acuzatorilor lui (6‑20); și, în final, se roagă pentru el însuși (21‑29) înainte de o proclamare a laudei cu care încheie (30‑31).

    O rugăciune într-o vreme de criză (1-5)

    Pentru dirijor. Al lui David. Un psalm.

    Dumnezeul laudei mele, nu tăcea!
       2 Iată că gura celui rău și gura celui înșelător

             se deschid împotriva mea;
             îmi vorbesc cu o limbă mincinoasă.
      3 Mă împresoară cu niște cuvinte de ură
             și se războiesc cu mine fără temei.
      4 La dragostea mea ei răspund cu dușmănie, dar eu mă rog.
      5 Ei îmi răsplătesc binele cu rău și dragostea mea – cu ură.”

    Psalmul începe cu laudă (1, „Dumnezeul laudei mele...”); și se termină cu laudă (30, „Eu Îl voi slăvi pe Domnul […] Îl voi lăuda…”). Încadrarea psalmului între laude ne reamintește că, indiferent ce altceva am face cu psalmul, la urmă ar trebui să sfârșească cu laudă din toată inima. Vom învăța ceva deosebit de bun și vrednic de laudă despre Dumnezeu.

    Dar, imediat după lauda inițială, versetele 1‑5 ne dau o imagine a crizei care l-a mânat pe David să se roage. Există niște acuzații zgomotoase („gura [...] și gura [...] se deschid împotriva mea [...] vorbesc [...] cuvinte de ură [...] răspund cu dușmănie…”), dar – spre consternarea lui David – un Dumnezeu tăcut (1b, „nu tăcea”). Problema e una a cuvintelor. Sunt spuse niște cuvinte împotriva împăratului; împăratul apelează la Dumnezeu ca să rostească niște cuvinte pentru a-i face dreptate.

    Acești dușmani au un caracter rău (2a, „cel rău”), sunt răutăcioși în motivație (3, „cuvinte de ură”), înșelători în metodele lor (2, „înșelători [...] limbă mincinoasă), fără justificare în ostilitatea lor (3, „fără temei”; 4, „răspund la dragostea mea”; 5, „binele cu rău”), iar modul în care îl atacă pe David este tocmai prin acuzare (4, „răspund cu dușmănie”). Mai mult, ei nu sunt niște dușmani de departe; ei erau prietenii lui David (4, „la dragostea mea” – în versiunea engleză, „în schimbul prieteniei mele”, n.tr.). La fel ca în Psalmul 35:13, David spune că a suferit cu ei când le-a fost greu, deci aici nu le-a făcut decât bine. Și totuși ei îl acuză.

    Cu privire la viața lui David, ne putem gândi la împăratul Saul în primii ani, sau la Doeg, edomitul, care îl trădează pe David față de Saul (1 Sam. 21, 22 – a se vedea 22:9). Mai târziu, în timpul răscoalei lui Absalom, Ahitofel, sfetnicul de încredere al lui David, s-a aliat la răscoală (2 Sam. 15:12‑31).

    Rugăciune împotriva acuzatorilor lui (6-20)

    Cea mai mare parte a rugăciunii este îndreptată împotriva unui anumit dușman, probabil conducătorul partidei ostile. În versetul 20, sensul se lărgește devenind „potrivnicii mei”, la plural. Auzind această rugăciune, să notăm cinci trăsături care ne ajută să vedem caracterul ei drept.

    Observați că este o rugăciune (6­8)

    Prima trăsătură – și aceasta este atât de evidentă, încât se poate sări ușor peste ea – este că David spune o rugăciune. El nu dă frâu liber unui blestem, ci Îi cere lui Dumnezeu să acționeze.

    Pune un om rău împotriva lui și un acuzator să stea la dreapta lui!”

    Un „acuzator” (literal, „o satană”) este cu exactitate ceea ce a fost acest om față de David (4). A sta la „la dreapta” cuiva este o imagine dintr-o sală de judecată: e locul unde stă martorul, fie al acuzării, fie al apărării.  O vom întâlni în versetul 31, unde Domnul „stă la dreapta celor sărmani” ca să-i izbăvească. Problema de fond este condamnarea sau izbăvirea împăratului lui Dumnezeu. David se roagă ca acest acuzator să fie condamnat deoarece doar prin respingerea acuzației poate el, împăratul, să fie izbăvit. Ori una, ori alta.

    Când va fi judecat, să fie găsit vinovat,

            iar rugăciunea să-i fie socotită un păcat.”

    Din nou, acesta este un limbaj juridic specific tribunalelor. Acest acuzator este un om rău; dacă rugăciunile lui ar fi ascultate, n-ar fi dreptate în univers. E important ca rugăciunile lui să ducă la condamnarea lui, pentru că nu sunt rugăciuni sincere.

    Fie-i zilele puține, iar slujba lui s-o ia altul!”

    Este în totalitate un limbaj al rugăciunii: „Pune [...] să fie [...] să fie [...] fie...”

    Observați seriozitatea problemei (8)

    Acest om nu-i face lui David un rău personal. David este împăratul uns și acest om este într-o „slujbă” („o poziție de conducere”, în versiunea engleză, n.tr.). El comite înaltă trădare, faptă care este cea mai serioasă încălcare de lege imaginabilă, tocmai pentru că amenință țesătura societății, prin aceea că ofensează profund structurile de conducere a unui popor. Împăratul este „unsul Domnului”, cel „la umbra” căruia ei credeau că pot trăi în siguranță (Plângeri 4:20). A-l amenința pe împărat înseamnă a amenința pe toată lumea.

    Ne-am putea gândi la Vidkun Quisling, ministrul norvegian al apărării la un moment dat, care a devenit de bunăvoie cap al guvernului-marionetă al Norvegiei atunci când naziștii au invadat țara în 1940. Infracțiunea lui de înaltă trădare a fost atât de serioasă, încât el a fost executat în 1945. Sau la Kim Philby, șeful contraspionajului britanic din timpul Războiului Rece, care a fost de fapt un spion al Uniunii Sovietice, transmițând informații care au trimis la moarte mulți spioni britanici și americani timp de 20 de ani. Merita să moară.

    Așadar, călcarea de lege cu privire la care se roagă David nu este o desconsiderare sau o vătămare personală; este o înaltă trădare comisă împotriva împăratului uns al lui Dumnezeu.

    Observați semnificația solidarității familiale (9­15)

    Următoarea secțiune este poate cea care ne tulbură cel mai mult, pentru că, în ea, David se roagă, nu doar împotriva acestui trădător, ci și împotriva familiei lui.

    Să-i rămână fiii orfani, și soția lui – văduvă!

    10 Fiii lui să rătăcească cerșind  și căutând printre ruine!

    11 Cel ce l-a împrumutat să-i ia tot ceea ce are 

            și străinii să-l jefuiască de rodul muncii lui!

    12 Să nu mai fie nimeni care să-i arate îndurare

            și să nu mai fie nimeni care să arate îndurare orfanilor lui!

    13 Fie ca urmașii lui să fie stârpiți, 

            iar în generația următoare să le fie șters numele!

    14 Să fie păstrată înaintea Domnului aducerea-aminte

            a vinii strămoșilor lui și să nu fie șters păcatul mamei lui!

    15 Să rămână de-a pururi înaintea Domnului, 

            iar El să le șteargă amintirea de pe pământ!”

    Putem înțelege versetul 9, pentru că el este consecința necesară ca acest trădător să fie executat; prin definiție, copiii lui vor rămâne orfani și soția lui, văduvă. Dar este nevoie ca David să se roage cu o asemenea vehemență împotriva copiilor și a generațiilor următoare ale familiei acestui om? Tindem să credem că David este răzbunător. Dar trebuie să ținem cont de următorul aspect: bărbații și femeile nu sunt niște indivizi liberi, fără nicio dedicare, așa cum deseori gândim despre noi înșine în culturile occidentale. Din contră, noi suntem ființe modelate de familiile și cultura noastră. Convingerile noastre implicite sunt crezurile și comportamentul de fond al culturii și al familiei noastre. Dacă nu se întâmplă ceva minunat care să ne rupă de aceste solidarități colective, ne vom comporta la fel ca părinții noștri. Amaleciții urau poporul lui Dumnezeu în momentul Exodului (Exodul 17:8‑16). Descendentul lor, Agag, împăratul lui Amalec, a luptat împotriva poporului lui Dumnezeu în vremea lui Saul, o jumătate de mileniu mai târziu (1 Sam. 15). Și după o altă jumătate de mileniu, Haman, agaghitul, împărtășind aceeași solidaritate colectivă, a urât poporul lui Dumnezeu (Estera 3).

    Este posibil – minunat de posibil – ca o persoană să se pocăiască și să părăsească „generația” în care s-a născut și crescut (a se vedea Fapte 2:40, „Mântuiți-vă din mijlocul acestei generații corupte”), așa cum Rut, moabita, a făcut-o atât de frumos (Rut 1:16‑17). Dar, făcând așa, ea a încetat în inima ei să mai fie o adevărată moabită și a fost altoită în poporul Israel. Împăratul David se roagă împotriva familiei acestui trădător deoarece așteptarea normală și naturală este aceea că familia lui îi va împărtăși natura. Și câtă vreme o vor face, pământul nu va fi niciodată un loc sigur – până în momentul în care acea familie va fi „ștearsă [...] de pe pământ” (15). Deci există un motiv și o logică evidentă în ceea ce se roagă David aici.

    Observați justețea cu care se roagă David (1619)

    16 Căci nu și-a amintit să se poarte cu îndurare,

         ci l-a prigonit pe sărman și pe nevoiaș  

         și l-a omorât pe cel cu inima zdrobită!

    17 A iubit blestemul; de el să aibă parte!

              Nu i-a plăcut binecuvântarea; aceasta să stea departe de el!

     18 A îmbrăcat blestemul ca pe propria haină, 

          i-a intrat în pântece ca apa și în oase – ca untdelemnul.

    19 De aceea, el să-i fie mantaua cu care se acoperă 

         și brâul cu care se încinge mereu!”

    Pedeapsa pentru care se roagă David se potrivește exact infracțiunii comise de acest om. Observați că acest om nu este în esență un om bun care s-a întâmplat să greșească prin acest act de trădare. Lui îi plăcea să îi blesteme pe alții și nu-și găsea plăcerea în binecuvântarea altora (17); așa de mult încât „a purtat blestemul ca pe propria haină”, încât acesta a ajuns ca propria sa îmbrăcăminte; și, mai mult de-atât, „i-a intrat în pântece ca apa și în oase (în interiorul lui) – ca untdelemnul” (18). Blestemarea a devenit o parte integrală și inseparabilă a caracterului său. Nu era vorba că el doar a spus un blestem; el a devenit un blestem și de aceea era blestemat. Judecata pentru care se roagă David se potrivește cu acuratețe caracterului blestemat al acestui trădător odios.

    Observați că David se roagă în conformitate cu voia lui Dumnezeu (20)

    20 Aceasta să fie răsplata potrivnicilor mei din partea Domnului

        și a celor ce mă vorbesc de rău!”

    Domnul îi promisese lui Avraam că, pe cei care îi vor blestema poporul, Dumnezeu îi va blestema (Gen. 12:3). Acești oameni – trădătorul și partida lui – l-au vorbit de rău pe David. Și, făcând aceasta, și-au pecetluit soarta și au atras blestemul lui Dumnezeu stabilit prin legământ. David se roagă ca Dumnezeu să facă ceea ce El a spus că va face.

    Rugăciune pentru el, împăratul uns (21-29)

    În secțiunea finală, David se roagă pentru el însuși. Există o intensitate patetică legată de cererile lui. Aici putem observa o a șasea trăsătură a rugăciunii lui David, care se adaugă celor cinci observate în ultima secțiune.

    Observați motivația evlavioasă a lui David pentru onoarea Domnului

    21 Dar Tu, Doamne, Stăpâne, de dragul Numelui Tău,

    fă-Ți lucrarea cu mine!

    Pentru că îndurarea Ta este mare, mântuiește-mă!”

    David se roagă tot ce se roagă „de dragul Numelui Tău”. Adică el nu se roagă de dragul lui, ci pentru ca reputația și onoarea lui Dumnezeu să fie înălțate. Oamenii trebuie să știe că există un Dumnezeu credincios legământului Său, care Își ține promisiunile față de împăratul Său uns. Și singura condiție prin care pot cunoaște acest lucru este aceea ca această trădare să nu treacă nepedepsită. Ar fi o insultă la adresa onoarei lui Dumnezeu dacă s-ar întâmpla altfel. Aceasta este esența rugăciunii lui David.

    22 Căci sunt sărman și necăjit,
                             iar inima mi-e rănită înăuntrul meu.
    23 Pier ca o umbră trecătoare;
                             sunt alungat ca o lăcustă.
    24 Genunchii îmi sunt slăbiți de post,
                             iar trupul mi-e sleit din lipsă de grăsime.
    25 Am ajuns de batjocura lor;
                             cei ce mă văd dau din cap.

    26 Doamne, Dumnezeul meu, ajută-mă!
                             În îndurarea Ta, scapă-mă!
    27 Fă ca ei să recunoască în aceasta mâna Ta,
                             să recunoască că Tu, Doamne, ai făcut lucrul acesta!
    28 Ei blestemă, dar Tu binecuvântezi.
                             Ei se ridică și rămân de rușine, dar robul Tău se va veseli.
    29 Potrivnicii mei se îmbracă cu batjocura,
                              se acoperă cu nerușinarea ca și cu o manta.”

    Chestiunea rămâne aceeași: condamnarea sau izbăvirea împăratului lui Dumnezeu. Cel mai teribil lucru despre acești dușmani este faptul că ei sunt „batjocoritori” (25, 29). Singura motivație și singurul considerent al rugăciunii lui David este ca onoarea lui Dumnezeu să fie preamărită prin izbăvirea împăratului uns pe care El a promis că-l va răzbuna.

    Lauda de încheiere (30-31)

    30 Eu Îl voi slăvi pe Domnul cu gura mea,
                             în mijlocul multora Îl voi lăuda.
    31 Căci El stă la dreapta celui sărman,

          ca să-l scape de acuzatorii lui. ”

    Motivul important care susține lauda lui David („căci” – v. 31) este acela că „El stă la dreapta celui sărman, ca să-l scape de acuzatorii lui”. La instanța de judecată, împăratul uns și poporul credincios sunt amenințați cu condamnarea. La dreapta lor stau martori mincinoși care-i acuză, cerându-le condamnarea. Dar, în mod glorios, tot la dreapta lor, stă Cel care le salvează viața, Cel care contracarează acuzațiile și vorbește cu vocea autoritară a îndreptățirii și a izbăvirii.

    Cine se poate ruga această rugăciune?

    La prima vedere, aceasta este o rugăciune foarte grea. Pare superficial să i se spună cuiva să îngenuncheze lângă pat și să se roage astfel:

    „Doamne, Tatăl meu ceresc și iubitor vreau să mă rog în legătură cu cutare (șeful meu, vecinul meu incomod, membrul meu de familie dificil). Tu știi ce greu a fost și ce probleme mi-a cauzat. Te rog, fă să moară – și cât de repede. Fă ca toți copiii lui să devină niște cerșetori care să umble din loc în loc. Fă ca nimănui să nu-i pese de ei, astfel ca toată familia să i se stingă. Vrei să faci asta pentru mine, Doamne? Îți mulțumesc, Tată ceresc, plin de dragoste. În numele lui Isus. Amin.”

    Dacă credem că aceasta este rugăciunea la care ne invită psalmul, avem dreptul să o refuzăm! Dar nu este așa. Aici e un om a cărui trădare amenință guvernarea lumii, un om atât de drept, încât trădarea Lui este 100% nejustificată, un om care, atunci când e acuzat pe nedrept, se încredințează prin rugăciune Dumnezeului care judecă corect și refuză să se răzbune singur, un om care Se roagă din motive absolut curate, cu simplitate spre onoarea lui Dumnezeu. Mai mult, e Unul care iubește păcătoșii în așa fel încât ia asupra Lui blestemul tuturor celor care Se încred în El. Aceasta este – în final – vocea lui Isus, împăratul uns, singurul care poate conduce poporul lui Dumnezeu în asemenea rugăciuni periculoase, dar necesare.

    Noul Testament confirmă că aceasta este – în cele din urmă – o rugăciune a lui Isus. Satana – acuzatorul – a intrat în inima lui Iuda Iscarioteanul (Ioan 13:27). Această rugăciune este rugăciunea Fiului lui Dumnezeu îndreptată împotriva acuzatorului și a trădătorului perfid. Deși Isus S-a rugat pentru cei care L-au răstignit (Luca 23:34), este un gând care îndeamnă la reflecție acela că, atât cât știm, El nu S-a rugat pentru Iuda niciodată. El l-a iubit; El i-a dat toate ocaziile de a se pocăi; și totuși, cumva, El a știut că înalta trădare a lui Iuda trebuia să se întâmple. Și atunci când a venit momentul, Isus i-a spus simplu să plece (Ioan 13:27). El a vorbit despre el, fără îndoială, cu lacrimi în ochi, ca despre cel sortit pieirii (Ioan 17:12). Există o asemenea stare rea de împietrire, încât un om nu se va mai pocăi niciodată. În altă parte, Isus o numește blasfemie împotriva Duhului Sfânt (Marcu 3:28‑29). Ioan o numește „păcatul care duce la moarte” (1 Ioan 5:16‑17). Noi nu putem spune cine comite acest păcat de neiertat. Unii oameni care sunt grozav de adânciți în păcat se vor pocăi în mod minunat, așa cum a făcut-o Saul din Tars. Alții, care par să fie în mijlocul grupului apostolic, ca Iuda Iscarioteanul, se vor dovedi a fi în slujba celui rău. Dar, pentru această împietrire, este bine să ne rugăm ca justiția lui Dumnezeu să-și urmeze cursul.

    Petru citează din versetul 8 în Fapte 1:20 (ca și dintr-un alt psalm imprecatoriu, Psalmul 69): „Slujba lui s-o ia altul.” Acest Psalm își găsește împlinirea ca rugăciune îndreptățită a Unsului lui Dumnezeu, când El Se roagă pentru răzbunarea finală, pentru înfăptuirea dreptății care vine atunci când acuzatorul Lui e condamnat, iar El e înviat dintre cei morți. Dar ea continuă să aibă aplicabilitate, pe măsură ce Biserica lui Cristos se roagă ca vocea opoziției impenitente și tenace – moștenitorii și urmașii lui Iuda și purtătorii de cuvânt ai Satanei – să fie oprită, iar copiilor lui Dumnezeu să li se facă dreptate în cele din urmă, așa cum și avem încredere că ni se va face.

    În prezent, noi ne rugăm pentru cei care ne persecută (Mat. 5:44); îi binecuvântăm pe dușmanii noștri și nu-i blestemăm (Rom. 12:14). Noi nu știm care dintre dușmanii noștri vor fi convertiți în mod minunat și ne rugăm să fie. Dar, ne rugăm totodată, alăturându-ne în acest psalm lui Isus, Capul nostru, ca, la sfârșit, vocile opoziției care nu se vor pocăi până la urmă să fie reduse la tăcere și cei drepți să fie răzbunați. Cu mare grijă, și numai în Cristos, ne putem alătura și noi acestui psalm. David este un model, astfel că,   

    „tot ceea ce este exprimat în acest psalm trebuie să-I fie aplicat în mod corect lui Cristos, Capul Bisericii, și tuturor celor credincioși, întrucât ei sunt mădularele Lui; așa că, atunci când sunt tratați și chinuiți pe nedrept de către dușmanii lor, ei pot apela pentru ajutor la Dumnezeu, Cel căruia îi aparține răzbunarea.”[18]


    [1] Datorez foarte mult în privința acestui capitol „Zilei de învățătură” susținute de Rev. Andrew Saville la Proclamation Trust in 2002 și pentru împrumutarea cu amabilitate a notițelor sale, folosite cu permisiune. Mesajul poate fi ascultat aici:

    [2] Lewis 1961, capitolul 2.

    [3] Craigie 1983:41.

    [4] Kidner 1972:28.

    [5] Cartier din Londra (n.tr.).

    [6] Lewis 1961, capitolul 2.

    [7] Craigie 1983:41.

    [8] Kidner 1972:32.

    [9] Barth 1966:43.

    [10] Citat în Anderson 1970:62.

    [11] Kidner 1972:32.

    [12] Anderson 1970:65.

    [13] Claus Westermann, citat în Anderson 1970:65.

    [14] Andrew Saville, ziua de învățătură de la Proclamation Trust, disponibilă online la www.proctrust.org.uk

    [15] Îi sunt recunoscător lui John Woodhouse pentru această observație.

    [16] Goldingay 2006‑8:582: „Psalmul privește dincolo de înfrângerea lor prin această întoarcere la Yahwe. O asemenea întoarcere va indica faptul că și-au văzut greșeala din înfruntarea agresivă a lui Yahwe. Deci, de dragul adevărului, de dragul lui Yahwe, acest psalm urmărește această căutare, chiar dacă ea va fi, de asemenea, o binecuvântare și pentru atacatori.”

    [17] În discursul susținut în fața Parlamentului din Illinois, în ianuarie 1837.

    [18] Calvin 1993, Vol.VI, p. 268.

    https://psalmiicantati.ro/blestemarea-prin-credinta-cu-psalmii-de-blestem-michael-lefebvre/
    https://psalmiicantati.ro/cum-ne-a-ajutat-cantul-psalmilor-in-vreme-de-razboi-terry-johnson/

    Citește GRATUIT articolul lui John Day despre Psalmii de Imprecație aici:

    https://www.academia.edu/1074871/The_Imprecatory_Psalms_and_Christian_Ethics_Bibliotheca_Sacra_159_Apr_Jun_2002_166_86

     

    Mesaje



    Pentru a vedea mesajele trebuie sa va
    Autentificati
    Verified by VISA MasterCard SecureCode
    powered by
    Folosim cookies pentru a va oferi o experienta mai buna - Detalii