Nu toate persoanele sunt matinale. Una dintre acestea este soția mea, Manuela. Într-un an, cu ocazia zilei ei de naștere, sora ei i-a oferit cadou o cană pentru cafea. În partea de afară are trei linii de gradație. Una chiar în marginea de sus a cănii, una la mijloc și una jos de tot. Fiecare linie marchează ce trebuie să fac eu, în funcție de câtă cafea a băut. Prima îmi spune că nu e timpul să vorbesc, de aceea se numește „șșștt”. A două spune „aproape”, iar ultima spune „acum poți vorbi”.

   Așadar, nu toți sunt dispuși să te asculte la prima oră. Însă chiar dacă se întâmplă așa cum oamenii, cu Dumnezeu lucrurile stau diferit. El vrea să Îi vorbești și să îți vorbească chiar de dimineață. În Geneza 3:8 ni se spune că Dumnezeu venea la om în răcoarea dimineții. Și aceasta pentru că, după cum spunea Charles Spurgeon, „dimineața este poarta zilei ... este un capăt al firului pe care sunt înșirate acțiunile zilei”. Astfel, „măreția vieții” ne cere „să fim grijulii cu diminețile noastre”.

   Psalmul 5 este o rugăciune de dimineață a lui David, căci așa reiese din versetul 3. El nu poate începe ziua fără să stea de vorbă cu Dumnezeu. Psalmul 4 ne spune că David încheie ziua în rugăciune, iar Psalmul 5 că o începe la fel. Contextul istoric este același, fuga de fiul său Absalom care uzurpase tronul printr-un complot și care căuta să îl omoare. Există în acest psalm multe expresii care rezonează profund cu multe aspecte ale vieții de credință creștină și cu Domnul Hristos.

   Psalmul poate fi împărțit în patru strofe a câte trei versete fiecare. Prima strofă, versetele 1-3, reprezintă introducerea rugăciunii, unde întâlnim apelul către Dumnezeu. Cea de-a doua strofă, versetele 4-6, ne prezintă rațiunea rugăciunii în care aflăm situația vrăjmașilor lui David înaintea Domnului. În versetele 7-9 găsim a treia strofă, miezul rugăciunii, unde autorul își exprimă dorința în cerere. Finalul rugăciunii, în versetele 10-12, observăm și speranța lui înaintea Domnului.

   Nota bene. Suprascripția, în varianta Textului Masoretic, spune că psalmul e trimis „către mai marele cântăreților” și că este compus pentru a fi „cântat cu flautele”. Acestea sunt indicații muzicale din care aflăm genul cântării și faptul că e menită pentru cadrul liturgic al Templului. Septuaginta (LXX) are un titlu diferit: Întru sfârșit. Pentru moștenire. În exegeza creștină timpurie prima afirmație avea sens escatologic, iar cea de a doua identifica moștenirea creștină în viața veșnică.

Uvertura rugăciunii

   Am numit versetele 1-3 uvertura rugăciunii pentru că este un început dramatic, ca în opera Tannhauser a lui Wagner. Da, este o invocare a lui Dumnezeu, dar una completă, una care cuprinde, cum sugera teologul luteran Gerhard Ebeling, „aproape întreaga scară a tonurilor umane originare”. Avem implorare, suspin, strigăt, rugă și chiar și tăcerea așteptării. Este aici un apel puternic al lui David la Dumnezeu, dar și la trezirea noastră din mediocritate și o stare apatică și anostă.

   Dar nu doar o gamă de forme multiple pe care le ia ruga se disting aici, ci și un apel care precede orice altă cerere. David spune „Pleacă-Ți urechea!”, apoi „Ascultă!” și „Ia aminte!”, „Auzi-mi glasul!” în final. Toate acestea pentru a trezi atenția lui Dumnezeu. John Pillips sugerează aici imaginea unui om care își face mâna pâlnie pentru a capta mai bine sunetele. Autorul numește audiența rugăciunii sale Domn, Împărat și Dumnezeu, toate fiind titluri care exprimă transcendența. Și totuși poate acoperi infinitul dintre El și rugăciunea robului.

   Timpul rugăciunii este important de asemenea. Dimineața, când se aducea jertfa de dimineață la Cortul Întâlnirii (Exod 29:38). De fapt, expresia „Dimineața îmi îndrept rugăciunea spre Tine” este tradusă în Biblia Hebraica cu „îmi pregătesc”. Cuvântul ebraic arakh este utilizat în ritualul levitic pentru a descrie pregătirea/aranjarea minuțioasă a lemnelor și jertfei pe altar (Pandrea – Levitic 1:7,12 etc). Văduvit de prezența la ritual, David își înțelege rugăciunea sa ca jertfă de dimineață.

   Comentând expresia „în straja de dimineață” (Exod 14:24), care marchează acțiunea lui Dumnezeu contra egiptenilor, Talmudul spunea că „rugăciunile celui drept sunt ascultate dimineața”. Era practica evreiască ca cel credincios, înainte de orice lucru, să petreacă un timp de rugăciune dimineața. Rabi Eleazar își învăța discipolii astfel: Scoală-te înainte de auroră și intră în comuniune cu Dumnezeu. Evanghelia după Marcu 1:35 ne spune că era și disciplina lui Isus. De aceea și creștinii au considerat că începutul zilei trebuie jertfit astfel.

   „Avea întotdeauna un zâmbet nefiresc pe față”, spunea un ziarist despre William Walford. Asta în ciuda faptului că era orb. Ziaristul avea să afle și secretul. La despărțirea celor doi el a primit o hârtie care conținea niște versuri. Walford i le-a dat spunându-i că dacă socotește că sunt vrednice, să le și publice. Lucrul acesta s-a întâmplat pe 13 Septembrie 1845. Așa a apărut cântecul care spune: Al rugăciunii dulce ceas / Mă chemi îngrijorări să las / Și mă conduci la Dumnezeu...

   De multe ori ni se întâmplă ca îngrijorările să ne răpească ceasul rugăciunii. M’Cheyne spunea că „acesta e un program nenorocit și nebiblic”. Ne grăbim la treburile presante, uităm ceea ce îi învățăm pe copii la la școala duminicală, că „orice lucru bun începe cu rugăciune”. Să învățăm de la David, mai mult, de la Mântuitorul nostru, că este cel mai bun timp să cânți și să plângi, să strigi și să suspini, să mulțumești și să ceri. „Înalță-ți ruga și gândul sus / Nu-ncepe ziua fără Isus”.

Etosul rugăciunii

   „Și aștept.” Așa se încheie versetul 3, iar de aici psalmistul continuă cu acest „căci”, care exprimă temeiul rugăciunii lui. David „își asociază cauza cu cea a Domnului”, căci există aici compatibilitate între petiția sa și „caracterul lui Dumnezeu” (Eveson). Versetele 4-6 ne prezintă, așadar, rațiunea rugii. E justificată pentru că pornește de la premise corecte, faptul că Dumnezeu este sfânt și drept. Am numit acest punct etosul rugăciunii, pentru că prezintă caracterul moral ce o justifică.

   Este evident că David se roagă pentru situația în care el se găsește din pricina lui Absalom și a aliaților săi. Pe ei autorul îi descrie sub cuvintele „cel rău”, „nebunii” și „mincinoșii”. Sunt astfel numiți pentru că „fac fărădelegea”, „varsă sânge” și „înșală”. David nu vorbește aici despre „răul abstract” al filosofilor precum Jean-Paul Sartre, mărturisește Wiersbe, ci de un rău cât se poate de concret. Răul „este o forță cumplită care acționează în lume distrugând vieți”, prin oamenii răi.

   De aceea, rugăciunea lui David pentru propria izbăvire de sub acest rău implică automat obiectul răului. Pentru că lui Dumnezeu nu poate „să-I placă răul” trei lucruri se întâmplă. Cel rău, adică „cel ce dorește să intre în Templu cu forța, deși este nedrept” (Ravasi) nu poate să stea în prezența Lui. Apoi, Dumnezeu urăște pe cel rău. Limbajul e un antropomorfism, repulsia „nu este una emoțională, este judiciară, o expresie a sfințeniei Lui” (Wiersbe). În final, totul se concretizează într-un act al dreptății exprima prin cuvântul „pierzi” pe cel rău.

   Este o realitate a Evangheliei lui Hristos faptul că izbăvirea celui credincios presupune pedepsirea celui rău. Apostolul le amintește creștinilor persecutați că „Dumnezeu găsește că e drept să dea întristare celor ce vă întristează și să vă dea vouă odihnă” (2 Tesaloniceni 1:6-7). Astfel, dreptatea escatologică pe care o va realiza Hristos e compatibilă cu cea a psalmilor. Apocalipsa 21:8 ne amintește că printre multe alte categorii de păcătoși, cei din Psalmul 5:6, ucigașii și mincinoșii, „a lor parte e iazul ce arde cu foc și pucioasă adică moartea a doua”.

   Există totuși și o altfel de dreptate care arde. Am să o explic cu o ilustrație. Când a început colonizarea Americii de Nord, multe caravane străbăteau preeriile pe călduri insuportabile. Deseori se porneau incendii de vegetație și mulți au murit în calea focului care pârjolea totul. Însă oamenii aceștia au găsit repede secretul salvării: unde focul a ars, nu va mai arde. Așa că, atunci când vedeau focul alergând spre ei, ardeau o zonă în care își așezau tabăra. Incendiul ocolea perimetrul acesta.

   Acolo unde focul a ars odată, nu va mai arde. Focul stinge focul, iar dreptatea lui Dumnezeu este împlinită tot prin dreptate. Căci „Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră, a tuturor” (Isaia 53:6). Hristos a absorbit ura judiciară a lui Dumnezeu, a împlinit cerințele sfințeniei sale și a satisfăcut dreptatea Lui la cruce, fiind pedepsit. El a fost consumat de focul mâniei divine, pentru ca să ofere un loc sigur oricărui păcătos în fața focului care va veni. Cine este în El este salvat (Ps. 2.12).

Miezul rugăciunii

   În contrast cu poziția vrăjmașilor față de Dumnezeu, David afirmă ceva despre el. Prepoziția adversativă „dar” face acest lucru. Psalmistul pornește de la o realitate posibilă: Dar eu ... pot să intru în Templul Tău cel sfânt. Nelegiuiții, mincinoșii, ucigașii sunt descalificați să stea în preajma Domnului, dar David se califică să intre în prezența Lui sfântă. Premisa este, înainte de toate „prin îndurarea Ta cea mare”, nu neapărat o neprihănire personală. Duhul închinării e frica (reverența).

   Versetul 7 discută posibilitatea închinării lui David, dar nu neapărat faptul că se și întâmplă. Este evident că nu putea, fugise din Ierusalim de Absalom. El pornește de la realitatea că este primit de Dumnezeu, de aceea în versetul 8 îi cere lui Dumnezeu, în ciuda împotrivirilor, să se și întâmple. David îi cere Domnului să îi faciliteze accesul îndepărtând piedica. Expresia „netezește calea Ta sub pașii mei” face referire la suprafața plană, fără obstacole, dinaintea intrării în Templu, planimetrie arhitecturală cu un mesaj simbolic (Isaia 40:3).

   Versetul 9 încheie cererea aceasta invocând motivul. David spune că toată vina pe care dușmanii săi o invocă împotriva lui se bazează pe minciuni. Ne atrage atenția expresia care e citată și de apostolul Pavel în Romani 3:13: gâtlejul lor este ca un mormânt deschis. Origen comenta aici că fariseii care au fost catalogați de Isus ca „morminte văruite” ascundeau putreziciunea, dar din mormintele deschise iese afară toată duhoarea morții. Imaginea dă un plus de notă despre ce este lingușirea lui Absalom (v.9c) și calomnierea lui David (v.9a).

   Ultima fericire din Predica de pe Munte îi are în vedere pe aceia despre care, din pricina lui Hristos, oamenii „vor spune tot felul de lucruri rele și neadevărate”. Isus adaugă că „tot așa au prigonit și pe prorocii care au fost înainte” (Matei 5:11-12). David este unul dintre acei proroci. Experiența comună se datorează factorului comun: slujesc același Domn. În final, Hristos este Cel care suferă împreună cu ei aceste lucruri, cu speranța că aceeași providență îi va conduce în prezența Lui.

   Mulți dintre cei închiși în perioada comunistă au cedat sub presiunile enorme și fie și-au pierdut mințile, fie credința, fie viața. Nu și Nicolae Moldoveanu. Suporta zilnic interogatorii, bătăi, frig și foame, dar nu a cedat în cei cinci ani de detenție. Mai mult, a compus 350 de cântări acolo, fără creion și foaie. Într-una dintre ele privește la izbăvirea finală în Isus Hristos: O, noi ne-am bizuit pe Domnul, / De-aceea când zdrobiți păream, / Spre fericita izbăvire / Adânc încrezători priveam.

   Și David s-a „bizuit pe Domnul” pentru asta. Psalmul 5 este în miezul lui o rugăciune de izbăvire de împotrivitorii săi pentru a accede în prezența lui Dumnezeu. „Adânc încrezători” îi cheamă Isus și pe ucenicii săi să fie atunci când le spune: Să nu vi se tulbure inima. Aveți credință în Dumnezeu și aveți credință în Mine. Mă voi întoarce și vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu, să fiți și voi. (Ioan 14:1,3). Împotrivire așa de mare ca să Îl oprească pe Hristos să fie cu ai Săi nu e.

Finalul rugăciunii

   Ultimele trei versete încep de la imprecația versetului 10. Cu privire la cei răi, David Îl roagă pe Dumnezeu să-i lovească, să îi facă să cadă, să îi prăbușească. Motivele sunt două: sunt vinovați și se răzvrătesc împotriva lui Dumnezeu. După cum sugera un biblist, aici rugăciunea „Fă-mi dreptate, Doamne!” devine rugăciunea „Fă-Ți dreptate, Doamne!” (Jelineu). Însă mijloacele cerute pentru realizarea imprecației sunt cele mai naturale, însăși păcatele și sfaturile lor să slujească pieirii lor.

   Rațiunea imprecației este fericirea celor credincioși care se încred în Dumnezeu, adică cei care iubesc Numele Lui (v.11). Ei se vor bucura de izbăvire, de ocrotire, dar, în final așa cum adaugă psalmistul: Tu (Doamne) vei fi bucuria (lor). Dintre Părinții Bisericii care sesizează acest lucru, Teodiret spune că scriitorul afirmă că „dulceața veșnică nu e pieirea acelora, ci purtarea Ta de grijă” pentru cei credincioși. Pedepsirea celor răi este implicită, explicit aici e îndurarea față de credincioși.

   Psalmul 5 se încheie cu o doxologie. Cuvântul „căci” de la început ne arată că aceasta este premisa întregului psalm, un principiu universal prin care Dumnezeu rezervă celor drepți binecuvântarea și protecția bunăvoinței Lui. Hamilton Smith spunea că deși imprecația ar putea sugera că „psalmul nu prezintă experiența creștină”, totuși „principiile guvernării lui Dumnezeu prezente în psalm rămân mereu valabile”. Și pentru completare, Ravasi spune că „binecuvântarea pe care saddiq (dreptul) o primește e semn concret al acestei logici”.

   Imprecația psalmului, în cuvintele dure folosite de David, nu rezonează culturii noastre. Cu toate acestea e rugăciunea sufletelor victimelor persecuției nedrepte care așteaptă să li se facă dreptate (Apocalipsa 6:9-11). C.S. Lewis spunea că în aceste rugăciuni vedem oameni care „luau binele și răul mai în serios”, căci „aceste lucruri sunt vădit rele atât din punctul lui Dumnezeu de vedere, cât și al victimei”. Și care om sau societate nu cere o astfel de dreptate? Cel rău să fie pedepsit iar victimei să i se facă dreptate e dezideratul de ieri și de azi.

   Horace Gray a fost un mare jurist care a prezidat la Curtea Supremă a Statelor Unite ale Americii. La un moment dat a trebuit să judece un caz foarte complicat. Un criminal avea să scape de condamnarea sa din cauza unor erori tehnice de procedură. Aflat în fața deciziei de eliberare judecătorul Gray a spus: Știu că ești vinovat și o știi și tu. Azi te voi elibera, după legea noastră, dar într-o zi vei sta în fața unui Judecător mai mare care nu te va judeca după o lege, ci după dreptate.

   Să fie greșit oare faptul că acest judecător speră la o astfel de dreptate? Dacă da, atunci este pe atât de greșit pe cât este faptul că David, martirii din Apocalipsa, Hristos și orice altă victimă a celor răi așteaptă justiția. Comentatorul psalmilor în Biblia de la Ierusalim spunea că scrieri precum Psalmul 5 „rămân pentru creștini expresia nevoii de dreptate în fața puterilor răului mereu active în lume”. Desigur, ne purificăm de motivații egoiste, dar așteptăm dreptatea (Romani 12:19).

...

   Psalmul 4 și 5 fac pereche și dintr-un alt motiv decât cel pe care l-am prezentat deja. Respingând apelul la pocăință (vezi comentariul la Psalmul 4:2-5) și persistând în răzvrătire cei răi sunt acum aduși înaintea lui Dumnezeu. Ar putea foarte bine să fie rugăciunea lui Hristos, după ce El a pledat înaintea omului păcătos și rău pentru pocăință. Știm că Evanghelia înseamnă și faptul că speranța davidică că toți vrăjmașii  vor fi supuși lui se împlinește în El (Psalmii 110:1-Evrei 1:13). Psalmul 5 e ce rămâne când apelul din Psalmul 4 e respins.

Citește, vizionează Vlog-ul, ascultă intepretări muzicale ale acestui Psalm și bucură-te de multe alte resurse pe marginea acestui Psalm:

https://psalmiicantati.ro/vlog-psalmul-5-imn-despre-siguranta-ascultarii-rugaciunii-noastre-in-cristos/