Ce au de-a face Psalmii cu Crăciunul? Ei bine, dat fiind că psalmii sunt cântările lui Isus, ei vorbesc și despre Întruparea Sa. Astfel, Psalmul 40 poate fi numit Imnul Întrupării Domnului Isus pentru că aici El Își cântă venirea în lume sub formă de conversație cu Dumnezeu Tatăl! Știm asta pentru că versetele 6-8 din acest imn sunt citate, explicate și aplicate întrupării Domnului Isus în cartea Evrei 10:5-10. Vă invit să citiți meditația de mai jos iar apoi să colindăm cu ceea ce putem numi cu siguranță „cel  mai vechi colind”.

Psalmul 40 este Psalmul preferat al multor oameni. S-ar putea chiar să fie Psalmul tău preferat și ar fi foarte ușor de înțeles de ce este așa, având în vedere că Psalmul 40 este atât de personal. Este extrem de frumos, deoarece descrie experiența, trăirile și emoțiile fiecărui om convertit, a fiecărui creștin. Psalmul 40 este atât de personal pentru că descrie într-un mod atât de viu ceea ce face Isus pentru toți cei care se încred în El: El le aude strigătul (v.1);  El îi scoate din groapa pieirii (v.2) și le pune în gură o cântare nouă (v.3).

Cu toate acestea, lucrul și mai minunat referitor la Psalmul 40 e că acesta nu este doar personal pentru cei care sunt în Cristos și experiența convertirii lor; el este, de asemenea, un Psalm personal pentru Isus și trăirea Lui, deoarece Psalmul 40 este Psalmul Întrupării! Cuvântul întrupare înseamnă literalmente încarnarea lui Dumnezeu prin faptul că Fiul Său a devenit om, luând natura noastră asupra Lui.

De unde știm că acest Psalm este o cântare despre întruparea Domnului?

Știm asta pentru că versetele 6-8 sunt citate, explicate și aplicate Domnului Isus în Noul Testament în cartea Evrei 10:5-10. Acolo găsim scris că Dumnezeu a spus că pregătește un trup pentru Isus, un trup de jertfă, pentru când va veni în lume. Astfel, Psalmul 40 nu e doar personal pentru tine și pentru mine și pentru experiența noastră proprie, ci este de asemenea personal pentru Isus.

Uitându-ne la acest imn descoperim trei mărturii: mărturia creștinului (v. 1-5), mărturia lui Cristos (v.6-8) și mărturia bisericii (v.9-17).

1. MĂRTURIA CREȘTINULUI

Vom privi, mai întâi, la mărturia creștinului. Uitați-vă la versetul întâi, în care David spune:

„Îmi pusesem nădejdea în Domnul, şi El S-a plecat spre mine, mi-a ascultat strigătele. M-a scos din groapa pieirii, din fundul mocirlei; mi-a pus picioarele pe stâncă şi mi-a întărit paşii. Mi-a pus în gură o cântare nouă, o laudă pentru Dumnezeul nostru. Mulţi au văzut lucrul acesta, s-au temut şi s-au încrezut în Domnul. Ferice de omul care îşi pune încrederea în Domnul şi care nu se îndreaptă spre cei trufaşi şi mincinoşi!”

David își începe mărturia prezentându-ne o imagine explicită în versetul doi, când vorbește despre faptul că a fost prins într-o groapă noroioasă, plină de mocirlă și nămol. De fiecare dată când citesc acele cuvinte îmi amintesc de copilăria mea.  Copii fiind, ne plictiseam repede și ne duceam înspre cea mai umedă și noroioasă parte a mocirlei din cartieri, ca să vedem dacă ni se înțepeneau cizmele de cauciuc. La început, încercam să mergem în locurile de mică adâncime, și treceam prin acestea fără efort. Însă după aceea, cu fiecare zonă de mocirlă prin care treceam fără niciun risc, deveneam tot mai curajoși. Eram tot mai încrezători, iar fiecare pas prin acea mocirlă ne îndepărta mai mult și mai mult de părinții noștri. Iar când eram deja prea departe pentru a fi supravegheați de părinți, coboram înspre cele mai nămoloase locuri și, rând pe rând, încercam să trecem de câte o porțiune mlăștinoasă.

Bineînțeles că întotdeauna unul dintre noi se împotmolea. Când mi se întâmpla mie să îmi blochez cizmele în noroi, încercam să mă mișc și să înaintez, dar nu reușeam să merg mai departe; încercam să mă întorc, dar nu reușeam să pășesc înapoi. Cu cât mă zbăteam mai tare, cu atât mă scufundam mai mult. Eram complet blocat – împotmolit în nămol și fără posibilitatea de a pleca. Singura opțiune era aceea de a striga după ajutor; și când strigam după ajutor, după cum era de așteptat, ajutorul venea; eram scos afară din noroi, cu tot cu cizme, și eram așezat pe pământ tare și curățat.

Aceasta este imaginea expresivă pe care o folosește David aici – atunci când trăim fără Cristos, încercăm să ne îndepărtăm de privirea Lui și încercăm lucruri noi; ne trăim viețile după propriile dorințe și metode. Însă, în realitate, cu fiecare porțiune de mlaștină pe care reușim să o parcurgem, încercăm una mai adâncă. Și, desigur, credem că totul va fi bine. Nu conștientizăm că ceea ce facem este periculos atât pentru corp cât și pentru suflet. Nu ne îngrijorăm de situația în care îi punem pe soțul sau pe soția noastră, sau chiar pe părinți. Nu ne gândim niciodată la consecințele acțiunilor noastre, pentru că trăim pur și simplu pentru „aici și acum”. Trăim pentru lume. Trăim pentru plăcerea de moment. Trăim pentru noi înșine. Spre deosebire de fiul risipitor, ne ducem viața în felul acesta până ne atingem propriul sfârșit; și atunci când vedem dezastrul în care ne aflăm și groapa în care ne-am scufundat și ne-am adâncit atât de mult încât nu putem înainta sau merge înapoi, singura opțiune care ne-a rămas este să strigăm după ajutor. Este singurul lucru pe care îl putem face. Singura opțiune este aceea de a striga către Dumnezeu după ajutor, deoarece unica noastră nădejde este să Îl căutăm pe Domnul cu toată inima. Speranța noastră unică este de a-L ruga pe Domnul nostru să ne salveze din groapa pieirii în care ne găsim.

Aceasta a fost mărturia lui David și este, de asemenea, mărturia fiecărui creștin. „Îmi pusesem nădejdea în Domnul, şi El S-a plecat spre mine, mi-a ascultat strigătele.” Când David spune „Îmi pusesem nădejdea în Domnul” (sau în versiunea din engleză, „L-am așteptat pe Domnul”), el indică faptul că singura lui nădejde și speranță de salvare a fost Domnul. Încercase deja orice altă cale în viață pentru a găsi bucurie și împlinire, însă nici măcar una dintre acestea nu a umplut golul și lipsurile inimii și ale vieții sale și nu i-a adus vreodată acea bucurie durabilă, autentică, pe care numai harul o poate da. Și David spune, cu alte cuvinte: „Speranța mea a fost aceea că Domnul Își va pleca urechea spre mine. Nădejdea mea era că El mă va elibera din acea mlaștină a pierzaniei în care mă găseam.”

Dar această nădejde nu era cuprinsă de îndoială – el nu se gândea că Domnul s-ar putea să îi audă strigătul și probabil îl va salva atunci când va striga către El. Nu! Nădejdea lui David este una plină de siguranță. David știa că atunci când își va ridica glasul și Îl va chema pe Dumnezeu în ajutor, Domnul va auzi și îl va elibera și îl va salva. Pentru că atunci când ne punem nădejdea în Domnul, putem avea siguranța că Domnul va auzi strigătul nostru și că ne va scoate din groapa pieirii.

Și aceasta mărturisește credinciosul în versetul 2: „M-a scos din groapa pieirii, din fundul mocirlei; mi-a pus picioarele pe stâncă şi mi-a întărit paşii.” Știți ce este uimitor aici? E faptul că groapa pieirii nu este doar o groapă de moloz și noroi, ci e literalmente una zgomotoasă, deoarece David spune că groapa avea o voce precum tunetul și o forță nemaiîntâlnită. Groapa pieirii pe care o descrie David este de fapt mormântul, iar ceea ce spune el este că înainte să strige către Domnul se adâncea tot mai mult în păcat; și pe măsură ce se cufunda în păcat, cu cât se apropia mai mult de moarte, Dumnezeu a venit. Poate nu vorbește aici despre o moarte fizică, dar cu siguranță despre o moarte spirituală, veșnică.

Acesta este modul în care Biblia îi descrie pe cei care nu sunt creștini. Așa te descrie Scriptura pe tine, dacă nu ești credincios. Te afli într-o stare de moarte spirituală, într-un mormânt; ești mort în greșelile și păcatele tale; îți conduci pașii după mersul acestei lumi, după obiceiurile vremii, îl urmezi pe prințul puterii văzduhului (Efeseni 2:1-3). Poate nu crezi, însă așa este; iar el e diavolul, după cum spune Pavel, și s-ar putea să nu realizezi, dar te afli sub mânia lui Dumnezeu.

Dragul meu prieten, aceasta este mărturia cuiva care nu este creștin. Aceasta este mărturia ta. Dacă astăzi nu ești în Cristos înseamnă că ești în mormânt alături de păcatul tău și te îndrepți către iadul de care ești legat împreună cu Satan. Însă miracolul mărturiei creștinului – care poate fi și mărturia ta – este că atunci când strigăm către Domnul, El ne scoate din groapa pieirii. Domnul ne scoate din fundul mocirlei și ne pune picioarele pe stâncă. Dragul meu prieten, mărturia creștinului presupune faptul că am fost salvați nu datorită vreunui lucru care ține de noi, ci numai prin harul lui Dumnezeu arătat în dreptul nostru. Și atunci când L-am strigat și L-am rugat să Se îndure de noi, atunci când L-am căutat pe Domnul din toată inima, Domnul ne-a salvat. Și această idee este subliniată în versetele pe care le-am citit: El mi-a ascultat strigătele; S-a plecat spre mine; m-a scos din groapa pieirii; m-a ridicat afară din mocirlă; mi-a întărit pașii; mi-a dat o cântare nouă; m-a adus din moarte la viață; mi-a trezit sufletul la viață; m-a scos din mormânt; mi-a dat o viață nouă; m-a eliberat; m-a salvat și a făcut toate acestea atunci când am strigat către El și I-am cerut să aibă milă de mine. El a făcut totul când L-am strigat și I-am cerut îndurare!

Când David își spune mărturia – când spune mărturia creștinului – le poruncește, mai apoi, tuturor să aibă aceeași mărturie; fiți atenți ce spune în versetele 4 și 5: „Ferice de omul care îşi pune încrederea în Domnul şi care nu se îndreaptă spre cei trufaşi şi mincinoşi! Doamne Dumnezeule, multe sunt minunile şi planurile Tale pentru mine: nimeni nu se poate asemăna cu Tine. Aş vrea să le vestesc şi să le trâmbiţez, dar numărul lor este prea mare ca să le povestesc.” Creștinul – spune David – este binecuvântat, după cum e binecuvântat orice om care se încrede în Domnul; și aceștia sunt binecuvântați, spune el, pentru că nu sunt ca cei neconvertiți, care sunt prea mândri pentru a se întoarce către Domnul și a-I cere îndurare; ei nu sunt asemenea celor necredincioși care sunt plini de lume și, după cum spune chiar el, se abat de la cale, mergând după cei mincinoși. Ferice este de creștini, spune David.

O, prietenul meu care nu te-ai întors la Domnul, nu ai vrea să faci din mărturia creștinului propria ta mărturie? Nu ai vrea ca această mărturie personală să devină mărturia ta personală, spunând la rândul tău „El m-a salvat”? Știi, dacă aceasta este mărturia ta personală, atunci trebuie să le împărtășești și altora ceea ce a făcut Domnul în viața ta. Nu poți păstra această experiență doar pentru tine. Trebuie să o faci cunoscută. Trebuie să le spui și altora despre ea. La acest lucru se referă David atunci când spune: „Aș vrea să le vestesc și să le trâmbițez”(v.5) – voi spune și altora despre lucrările minunate pe care le-ai făcut!

2. MĂRTURIA LUI CRISTOS

Dar după cum spuneam, Psalmul 40 nu reprezintă numai mărturia creștinului, ci totodată mărturia lui Cristos. Versetul 6 spune: „Tu nu doreşti nici jertfă, nici dar de mâncare, ci mi-ai străpuns urechile; nu ceri nici ardere-de-tot, nici jertfă de ispăşire. Atunci am zis: «Iată-mă că vin! În sulul cărţii este scris despre mine. Vreau să fac voia Ta, Dumnezeule! Şi Legea Ta este în fundul inimii mele.»”

Aceste versete sunt citate în Evrei 10:5-10. Epistola către Evrei se adresa creștinilor evrei care erau pe punctul de a întoarce spatele creștinismului din cauza persecuției. Însă Epistola către Evrei este o scrisoare minunată și a fost scrisă cu scopul de a le aminti acestor creștini evrei că Isus este mai bun și este superior oricăror forme și umbre ale Vechiului Testament. Pe măsură ce parcurgi Epistola către Evrei, citești toate aceste capitole de început, iar scriitorul repetă în mod constant faptul că Isus este mai bun. Spune că El este mai presus de profeți, de îngeri, de Moise, El oferă o odihnă de Sabat mai bună, este mai presus decât Aaron ca Mare Preot; El oferă un legământ mai bun; El ne asigură un locaș mai bun pentru închinare.

Și apoi ajungi în capitolul 10, iar scriitorul spune că Isus a adus o jertfă mai bună decât tot sângele taurilor și al țapilor adus în Vechiul Testament. El spune că jertfa lui Isus Cristos, de pe crucea din Calvar, a fost mai bună decât toate arderile-de-tot și jertfele aduse la Cortul Întâlnirii și la Templu. David spune că acestea erau doar forme și umbre ale ceea ce urma să vină. Da, fără vărsare de sânge nu există iertarea păcatelor, spune acesta, dar era imposibil ca sângele taurilor și al țapilor să șteargă păcatele. Nici jertfele preoților aduse zilnic la Templu și la Cortul Întâlnirii nu au putut înlătura păcatul. Ele nu s-au ocupat de problema păcatului; nu au acoperit și ispășit urâțenia și murdăria păcatului nostru în fața unui Dumnezeu sfânt. Dar scriitorul cărții Evrei spune că atunci când Cristos a venit în lume, „când intră în lume, El zice [citând Psalmul 40]: «Tu n-ai voit nici jertfă, nici prinos, ci Mi-ai pregătit un trup»”. Cuvintele „Mi-ai pregătit un trup” nu sunt menționate aici în Psalmul 40, deoarece sunt oferite ca explicație; ele sunt cuvinte care interpretează și explică implicațiile Psalmului 40, și anume faptul că Isus ne spune mărturia Sa personală cu privire la întrupare. Isus vorbește aici despre motivul venirii Sale în lume. „De aceea, când intră în lume, El zice: «Tu n-ai voit nici jertfă, nici prinos, ci Mi-ai pregătit un trup; n-ai primit nici arderi-de-tot, nici jertfe pentru păcat.»” Iar ceea ce trebuie să înțelegem din aceste cuvinte este că Isus, Dumnezeu-Fiul, I se adresează aici Tatălui și spune despre Acesta: „sângele taurilor și al țapilor nu Te-au satisfăcut niciodată cu adevărat”. Ele nu L-au putut satisface pe Tatăl pe deplin cu privire la păcat, deoarece jertfele trebuiau aduse zilnic, arderile-de-tot trebuiau făcute în mod continuu, din nou și din nou. Totuși, El spune că acestea nu au realizat ispășirea completă. Nu au atins o răscumpărare deplină.  

Așadar, Isus vorbește. El mărturisește prin Psalmul 40 și vorbește despre experiența Sa personală. Și spune: „Tată, un trup, un trup mi-ai pregătit”. Știi, dragul meu prieten, această mărturie este uimitoare, deoarece Isus mărturisește aici faptul că a devenit om; că a fost întrupat. Un trup I-a fost pregătit, ca El să poată fi o jertfă pentru păcatul nostru, și ca să poată muri în locul nostru. Prietene, minunea și splendoarea întrupării este că Dumnezeu a devenit om pentru a plăti păcatul nostru, S-a smerit, a ajuns mai prejos decât îngerii, a luat asupra Lui înfățișarea noastră și natura umană – Dumnezeu a devenit om. Filipeni 2:7-8 spune „ci S-a dezbrăcat pe Sine Însuşi şi a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor. La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce.”

Prietene, în aceasta constă miracolul întrupării. Fiul lui Dumnezeu a devenit rob, ca să Se jertfească pentru noi. Și despre aceasta ne mărturisește Isus aici, pentru că spune în versetul 6: „mi-ai străpuns urechile”. Ceea ce vrea Isus să spună aici este că El Și-a însușit rolul Robului Suferind, deoarece străpungerea urechii se referă la supunerea sclavilor. În Exod, capitolul 21 citim: „Dacă robul va zice: «Eu iubesc pe stăpânul meu, pe nevastă-mea şi copiii mei şi nu vreau să ies slobod», atunci stăpânul lui să-l ducă înaintea lui Dumnezeu, să-l apropie de uşă sau de stâlpul uşii şi stăpânul lui să-i găurească urechea cu o sulă, şi robul să rămână pentru totdeauna în slujba lui.” Aceasta este imaginea utilizată aici, în Psalmul 40. Isus declară faptul că El este Robul ascultător. El este Robul dispus să facă această lucrare. El este Robul supus. El este jertfa care poate ispăși păcatul și poate satisface dreptatea lui Dumnezeu. Și în calitate de Rob suferind, El își însușește declarația robului: „Eu iubesc pe stăpânul meu... și nu vreau să ies slobod”. Acestea sunt și cuvintele lui Isus, Robul aflat în suferință: „Îl iubesc pe Tatăl Meu. Iubesc Biserica Mea. Îmi iubesc poporul. Nu vreau să ies slobod.” Am venit nu ca să Mi se slujească, ci ca Eu să slujesc și să-mi dau viața ca răscumpărare pentru mulți. Am venit ca ei să aibă viață, și s-o aibă din belșug. Am venit ca ei să fie răscumpărați – nu cu lucruri pieritoare, ca argintul sau aurul, ci cu sângele Meu scump”. Ce mărturie! Ce mărturie! Robul suferind a fost dispus să moară în locul nostru! Dar mai mult decât atât, mai mult decât atât, Isus spune în versetul 7: „«Iată-Mă (în sulul cărţii este scris despre Mine), vin să fac voia Ta, Dumnezeule!»” Potrivit Scripturii, este scris deja despre Mine! Și e întocmai ce a spus Pavel despre Isus, nu-i așa? Cristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi; El a fost îngropat, după Scripturii; El a înviat a treia zi,  după Scripturi (1 Corinteni 15:3-4)– „în sulul cărții este scris despre Mine”, spune El.

Și aceasta este ceea ce vedem în Isaia 53. Cristos a murit întocmai după cum era scris în Scriptură: „Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El, şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi” (v.5). Cristos a fost îngropat, după cum este scris în Scriptură. Isaia 53 spune, din nou: „ Groapa Lui a fost pusă între cei răi, şi mormântul Lui, la un loc cu cel bogat, măcar că nu săvârşise nicio nelegiuire şi nu se găsise niciun vicleşug în gura Lui (v. 9).” Cuvintele acestea au fost scrise cu 800 de ani înainte de venirea lui Isus în lume. El a murit și a fost îngropat în conformitate cu Scriptura, El a înviat și a fost înălțat la cer, întocmai după cum este scris. Psalmul 16 (compus cu 1000 înainte de Hristos) spune: „ Căci nu vei lăsa sufletul meu în Locuinţa morţilor, nu vei îngădui ca Preaiubitul Tău să vadă putrezirea” (v. 10).

Aceasta, prietene, este mărturia lui Cristos. „Este scris despre Mine în sulul cărții”, pe paginile Scripturii. Nu-i așa că iubiți să citiți în Luca 24 despre cei doi ucenici care s-au întâlnit cu Isus în drum spre Emaus? La început nu și-au dat seama cine era Isus, dar când Isus a deschis Scripturile, când a deschis Biblia, ni se spune că „începând cu Moise – chiar de la început (Geneza, Exodul, Levitic, Numeri, Deuteronom) –și cu toți profeții, le-a interpretat din întreaga Scriptură lucrurile care vorbesc despre El.”(v. 27). Și numai când s-au gândit mai bine, după ce Isus a plecat de la ei, ucenicii și-au spus unul altuia: „«Nu ne ardea inima în noi când ne vorbea pe drum şi ne deschidea Scripturile?»” (v.32). Aceasta este mărturia lui Cristos. El este Robul suferind despre care Scriptura vorbește atât de clar. Însă mai mult decât atât, mărturia lui Isus despre Tatăl Lui a fost cea din versetul 8: „«Vreau să fac voia Ta, Dumnezeule! Şi Legea Ta este în fundul inimii mele.»”

Și ar trebui să ne facă să ne întrebăm, privind la jertfă, Isus fiind jertfa pentru păcatele noastre, cum putea să Își găsească plăcerea în voia Tatălui? Unde era plăcerea în a face voia Tatălui Său? Când ajungem în Grădina Ghetsimani, Isus stă pe genunchi, înaintea paharului pe care Tatăl l-a pregătit pentru El și începe să Se roage, iar din porii Lui par să curgă picuri mari de sânge. Duhul Lui trece prin suferințe cumplite ce-L apropie de moarte. Și când ascultăm, în acele momente întunecate, Îl auzim pe Isus spunând: „«Tată, dacă voieşti, depărtează paharul acesta de la Mine! Totuși… Totuşi facă-se nu voia Mea, ci a Ta»”; „Vreau să fac voia Ta, Dumnezeule!” Nimeni altcineva nu putea să bea paharul care a fost hotărât pentru Isus. Iar El a băut paharul până la ultima picătură. Căci, după cum ne amintește scriitorul cărții Evrei, pentru bucuria care-I era pusă înainte (12:2) , a suferit crucea, a dispreţuit ruşinea. Pentru bucuria care-I era pusă înainte și văzând propria moștenire, Isus a fost ascultător până la moarte, și încă moarte de cruce. „Vreau să fac voia Ta, Dumnezeule!”

Și după cum ne amintește scriitorul cărții Evrei, a fost prin propriul Său sânge. Isus a intrat o dată în cel mai sfânt loc și a obținut pentru noi răscumpărarea eternă. Și atunci când a intrat, când a sfârșit lucrarea, S-a așezat la dreapta Celui Preaînalt. Și în aceasta constă frumusețea. Preoții aduceau jertfe zilnic – ei nu se așezau niciodată; dar când Isus S-a dat pe Sine, S-a așezat, pentru că El a sfârșit lucrarea: „S-a isprăvit!”. Din acest motiv ne spune Isus acum în Evanghelie: „Veniți la Mine. Veniți la Mine. Totul a fost făcut pentru voi. Doar veniți la Mine! Veniți să vedeți, și sufletul vostru va trăi”.

Iar fără mărturia lui Cristos, prietene, nici David și nici creștinii nu ar avea astăzi mărturia creștinului. Aici e frumusețea!

3. MĂRTURIA BISERICII

Dar mai este o mărturie pe care aș vrea să o avem în vedere: mărturia Bisericii; Uitați-vă la versetele 9 și 10:

„Vestesc îndurarea Ta în adunarea cea mare; iată că nu-mi închid buzele. Tu ştii lucrul acesta, Doamne! Nu ţin în inima mea îndurarea Ta, ci vestesc adevărul Tău şi mântuirea Ta şi nu ascund bunătatea şi credincioşia Ta în adunarea cea mare.”

Aceste două versete cuprind cinci afirmații care fac cunoscută și altora lucrarea de mântuire a lui Dumnezeu. Și aș vrea să observăm că atât Cristos cât și creștinul vorbesc în aceste două versete, deoarece aceasta este mărturia Bisericii; iar Cristos este Capul Bisericii, după cum creștinul este trupul Bisericii. Și ca trup și cap, mărturia Bisericii trebuie să fie aceeași. Ea trebuie să fie întocmai: „Vestesc îndurarea Ta în adunarea cea mare; iată că nu-mi închid buzele. Tu ştii lucrul acesta, Doamne! Nu ţin în inima mea îndurarea Ta, ci vestesc adevărul Tău şi mântuirea Ta şi nu ascund bunătatea şi credincioşia Ta în adunarea cea mare.”

Și atunci când rostește cuvintele acestea, Cristos îi amintește Bisericii că mărturia ei trebuie să fie numai despre El. Îi amintește Bisericii că El, Cristos, trebuie să fie proclamat. Biserica trebuie să Îl vestească pe Cristos și pe El răstignit. El trebuie să fie înălțat. El trebuie să fie predicat. El trebuie să fie preamărit și lăudat. El trebuie să primească toată gloria și toată onoarea, pentru că El și numai El este Cel care vorbește Bisericii Sale. Și trebuie să ținem minte următorul lucru: când Cuvântul lui Dumnezeu este citit în biserică, atunci Cristos ne vorbește; când se cântă Psalmii în biserică, atunci Cristos ne vorbește; când vorbitorul predică în Casa Domnului, Cristos ne vorbește. Iar Cristos, dragul meu prieten, ne vorbește în mod personal. Asta spune El: „Vestesc îndurarea Ta în adunarea cea mare; iată că nu-mi închid buzele. Tu ştii lucrul acesta, Doamne! Nu ţin în inima mea îndurarea Ta, ci vestesc adevărul Tău şi mântuirea Ta şi nu ascund bunătatea şi credincioşia Ta în adunarea cea mare.”

Însă mărturia Bisericii nu se limitează numai la cuvintele lui Cristos, ci cuprinde și cuvintele creștinului; căci creștinul nu doar că mărturisește harul salvator al lui Dumnezeu, ci recunoaște și proclamă cu întreaga biserică ceea ce a făcut Dumnezeu pentru ei ca și popor, faptul că i-a scos din groapa pieirii, le-a pus o cântare nouă în gură, le-a pus picioarele pe stâncă. Și totul a fost cu putință pentru că Isus Cristos a devenit om. El a devenit Robul suferind care S-a dat pe Sine pe cruce, ca jertfă pentru păcatul nostru. Și pentru că aceasta este o veste atât de bună, mărturia bisericii și a credinciosul din biserică – este: „Vestesc îndurarea Ta în adunarea cea mare; iată că nu-mi închid buzele. Tu ştii lucrul acesta, Doamne! Nu ţin în inima mea îndurarea Ta, ci vestesc adevărul Tău şi mântuirea Ta şi nu ascund bunătatea şi credincioşia Ta în adunarea cea mare.”

Le spunem altora despre ceea ce face Isus pentru păcătoșii ca noi. Și astfel, Psalmul 40, un cântec minunat, cântarea noastră preferată, este Psalmul întrupării. El vorbește numai despre Isus. Este despre mărturia creștinului – mărturia creștinului, mărturia lui Cristos și mărturia Bisericii, ca fiecare creștin să declare ceea ce a făcut Isus.

Versetele 11-17 repetă aceeași secvență grandioasă din v. 9-10 astfel încât să o simțim mai profund. Regele se roagă cu un simț al urgenței să fie plin de „dragostea și credincioșia” (11) lui Dumnezeu (corespondentul în NT fiind „har și adevăr’, cf. Ioan 1:14) și să fie scăpat de pedeapsa pentru „păcatele mele” (12) – păcatele care în realitate au fost ale lui David dar și ale lui Cristos prin imputare deoarece „a devenit păcat” pentru noi (2 Cor. 5:21). Rezultatul salvării Regelui este (v. 16) că „toți cei ce caută” pe Dumnezeu se vor bucura.

În timp ce cântăm acest psalm cu Isus, Regele nostru, învățăm despre suferințele Lui, dăruirea de sine perfectă pe cruce și de izbăvirea Lui prin învierea Sa. Și ne alăturăm pentru a face parte din acea „mare adunare” în care auzim proclamarea Regelui despre harul și adevărul lui Dumnezeu Care s-a întrupat prin El. Versetul 16 rezumă răspunsul nostru: o declarație plină de bucurie a faptului că Dumnezeu este ajutorul și izbăvitorul poporului Său!

Vom încheia cântând colindând cu acest cel mai vechi colind folosindu-ne de versificarea fratelui Traian Dorz și melodia compusă de Nicolae Moldoveanu, așa cum se găsește în cartea Cântările Psalmilor. Totodată vă invit să ascultați și alte intepretări ale Psalmului 40 în alte limbi.

Acest mesaj este adaptat după predica pe care o puteți asculta în întregime aici: https://sermons.barvas.freechurch.org/sermons/1434/psalm-40-the-psalm-of-the-incarnation/

În primul rând vă invit să învățați acest colind ascultându-l interpretat de fratele Nicoale Moldoveanu.

De asemenea, vă invit să-l cântați folosind negativul tip MIDI + slide-uri cu versuri

Ascultă Psalmul 40 în engleză din Psaltirea Scoțiană (1650)

Ascultă-l în limba galeză din Scoția.

Psalmul 40 din Psaltirea de la Geneva (1562)