Cum dormiți noaptea? „Odihna vieții depinde de odihna nopții”, spunea cineva. Însă uneori suntem precum acel copil care spunea mamei că deși trupul e culcat, mintea e trează. Totuși, există oameni odihniți în mijlocul frământărilor. O femeie credincioasă din timpul războiului al doilea mondial a fost întrebată cum doarme în timpul bombardamentelor. Ea a răspuns: Seara îmi spun rugăciunea, apoi merg la somn în pace. Nu este nevoie să fie doi care stau nopțile astea treji.

   Psalmul 4 este o rugăciune de seară în liturghiile orientale. Motivul se găsește în textul lui, sunt două, dacă nu chiar trei aluzii la somn (v.4, posibil v.6 și v.8). De asemenea, varianta grecească (Septuaginta) are la titlu inscripția „Pentru sfârșit” care este cel mai probabil o referire la sfârșitul zilei. Cei mai mulți comentatori plasează scrierea psalmului tot în timpul pribegiei cu ocazia revoltei fiului său Absalom. În acest sens, face pereche cu Psalmul 3, rugăciunea lui de dimineață (v.5).  

   Așadar, ni-l imaginăm pe regele David seara, cu harpa în mână, compunând acest psalm după încă o zi în care trebuie să fugă. Este un psalm foarte puternic, un cânt care are două audiențe: dușmanii lui David și Dumnezeul lui David. Dar, mai mult decât această linie istorică pe care o vom exegeta, noi îl putem citi, cânta și medita asupra lui în cheie creștină. Evident, acest lucru presupune două aplicații. În primul rând există aplicații hristologice, apoi există și aplicațiile pastorale.

   Vom împărți textul acestui psalm în două și ne vom uita la cuvintele autorului inspirat în funcție de audiențele cărora se adresează. În primul rând ne vom uita la conversația pe care David o are cu Dumnezeu. Aici vom observa strigătul său la Dumnezeu (v.1), bucuria sa în Dumnezeu (v.6-7) și siguranța sa în Dumnezeu (v.8). În al doilea rând, vom privi și la conversația lui David cu dușmanii săi. Vom observa felul în care îi mustră (v.2), informarea (v.3) și îndemnul (v.4-5).

   Nota bene. Din titlul psalmului aflăm că este scris „către mai marele cântăreților”, o desemnare care mai apare în alți 55 de psalmi. Face referire la conducătorul corurilor de leviți care era însărcinat cu muzica de închinare de la Templu. De asemenea, din titlu aflăm că trebuie „cântat pe instrumente cu coarde”, rădăcina cuvântului ebraic sugerează ciupitul corzilor (Ravasi), deci foarte probabil că acompaniamentul instrumental să fie harpa. Este un psalm compus de David.

Conversație cu Dumnezeu

   Psalmul începe și se încheie cu o conversație pe care David o are cu Dumnezeu. Ioan Hrisostom comenta lucrul acesta spunând că scopul este ca să „învățăm că cei ce îl chemăm pe Dumnezeu putem fi auziți deîndată”. Așa cum spuneam deja, în această conversație se observă rugăciunea omului credincios (v.1), fericirea omului credincios (v.6-7) și nu în ultimul rând siguranța omului credincios (v.8). Toate aceste lucruri sunt comunicate de către David direct lui Dumnezeu.

Rugăciunea credinciosului

   Asupra primului verset Chiril al Alexandriei spunea că ne arată clar faptul că „prin chemare a venit mântuirea”. Într-adevăr, primul verset este o chemare a lui Dumnezeu pentru a lucra izbăvirea lui David. Putem distinge trei lucruri aici. În primul rând David ne spune cine e Dumnezeul rugăciunii sale. Îl numește „Dumnezeul dreptății mele”. Poate fi înțeles atât ca Dumnezeul care îl îndreptățește pe David (stabilind nevinovăția sa), cât și ca Dumnezeul care îi va face dreptate.

   În al doilea rând avem subiectul rugăciunii, iar în al treilea rând rațiunea rugăciunii. David cere să fie scos la loc larg căci se află în strâmtorare. O expresie metaforică ce își găsește originea în experiența lui Isaac cu Dumnezeu (Geneza 26:22) și se referă la eliberarea din strânsoarea problemelor. Acesta este subiectul rugăciunii, rațiunea rugăciunii fiind mila lui Dumnezeu pentru împărat. „Ai milă de mine”, este un apel la compasiunea lui Dumnezeu pentru omul aflat în necazuri.

   Dumnezeu este deopotrivă milostiv și drept. Orice salvare pe care El o dă omului este atât un act al dreptății, cât și al milostivirii. Însă, în ceea ce îi privește pe credincioșii creștini, condițiile dreptății divine sunt îndeplinite în Hristos. Pavel spune că „El a fost făcut pentru noi neprihănire/dreptate” (1 Corinteni 1:30). De aceea credinciosul poate apela cu nădejde la mila lui Dumnezeu, știind că rugăciunea îi va fi ascultată. Asemenea orbului Bartimeu, sau vameșului păcătos, putem striga la Hristos, Dumnezeul dreptății noastre, să aibă milă.

Fericirea credinciosului

   Versetele 6 și 7 trebuie luate împreună din două motive. În primul rând pentru că în ambele David se pune în antiteză cu cei „mulți”, apoi pentru că fericirea și bucuria fac pereche. Versetul 6 pune în contrast dilema celor „mulți”, care sunt în căutarea fericirii și întreabă „cine ne va arăta fericirea?”, cu faptul că David a găsit fericirea în Dumnezeu: Fă să răsară peste noi lumina feței Tale, Doamne! Expresia este preluată din binecuvântarea preoțească (Numeri 6:26), fericirea fiind favoarea divină concretizată în comuniunea față către față.

   Versetul 7 continuă în aceeași idee, contrastul fiind între bucuria efemeră a oamenilor și bucuria trainică a lui David. Recoltatul era concretizat în Sărbătoarea Corturilor, un timp de bucurie. Grâul și vinul (Septuaginta și Vulgata adaugă și untdelemnul) erau privite ca binecuvântările reprezentative pe care le dă Iehova lui Israel în Țara Promisă (Deuteronom 7:13). David spune că bucuria sa e superioară pentru că nu e în binecuvântările Domnului, ci în Domnul binecuvântărilor.

   Augustin spunea că „niciodată nu vom găsi fericirea până nu o vom găsi în Dumnezeu”. Aceasta a fost bucuria lui Isus, nu în lucruri, ci în relația glorioasă pe care o avea cu Tatăl. Dar este și bucuria pe care El o transferă credincioșilor săi, după cum spune: ... să aibă în ei bucuria Mea deplină (Ioan 17:13). Cei mai mulți caută fericirea și rămân cu întrebarea: Cine ne-o va da? Cântarea răspunde: Hristos, numai El, dă fericire veșnică (de meditat la Filipeni 4:4; Habacuc 3:17-18).

Siguranța credinciosului

   Ultimul verset încheie conversația autorului cu Dumnezeu. Peisajul zugrăvit este unul al calmului interior și ambiental. Dumnezeu este autorul ambelor. „Mă culc și adorm” are de a face cu odihna nocturnă (într-o hermeneutică hristologică alegorică din primele secole versul se referea și la siguranța creștinului întru odihna eternă - Apocalipsa 14:13). Această odihnă nu e perturbată pentru că Domnul oferă psalmistului pace, adică liniște interioară a inimii (independență de griji).

   Însă Dumnezeu veghează posibilitatea odihnei și din punct de vedere exterior, oferind „liniște deplină în locuința mea”. În condițiile vitrege în care se afla, David știe că și siguranța sa față de urmăritorii săi este în mâinile lui Dumnezeu. Este clar că la ușa cortului său erau puse mai multe santinele care securizau zona. Dar David se roagă, înainte de culcare, având încredere că Dumnezeu e acel care va asigura liniștea nopții. David își asumă o promisiune a legământului (Levitic 25:18).

   O rugăciune de seară folosită de sinagogă inspirată de aici spune: E un dar al voinței Tale sfinte, Doamne, că eu pot să mă culc în pace și trezi în aceeași stare. Așadar, credinciosul poate găsi siguranță în Dumnezeu și prin aceasta odihnă în mijlocul tulburărilor. E în final siguranța lui Hristos, care în furtună dormea liniștit „la cârmă, pe căpătâi” (Marcu 4:38). Să știm că El, care ne asigură intrare în odihna lui Dumnezeu răscumpărată pentru noi prin sabatul petrecut în mormânt, ne oferă tot necesarul pentru a pune liniștiți capul pe pernă.

   Este un tablou care m-a fascinat întotdeauna. Se numește „Pace în mijlocul furtunii”. La prima vedere nu îți induce deloc sentimentul păcii. În mijlocul unor vechi ruine se varsă ape învolburate în cascade zgomotoase, cerul e întunecat, în depărtare un fulger cu multe ramificații brăzdează bolta, iar în partea de jos se văd niște copaci fără frunze bătuți de un vânt năprasnic. Dar în acest haos, undeva în centru, într-o scorbură din stâncă, o pasăre mică șade pe cuib netulburată.

   „În zadar furtuna bate, geaba-i noapte în jurul meu, liniștit eu stau pe Stâncă, Stânca mea e Dumnezeu”, spun versurile imnului în tandem cu pictura. David își cântă în acest psalm pacea, bucuria și rugăciunea de izbăvire din același motiv. Ce har este pentru credincios Dumnezeul dreptății sale! Ce har este Hristos pentru cei care sunt ai lui! El, motivul bucuriei; El, sursa siguranței; El, autorul izbăvirii. Strigați către El căci aude, bucurați-vă în El și primiți pacea Sa, căci bine e în El.

Conversație cu dușmanii 

   Cea de-a doua conversație pe care o auzim cântată în psalm este cea dintre David și vrăjmașii săi. În versetele 2-5 putem observa trei lucruri pe care împăratul le comunică acestora. În versetul 2 psalmistul îi ceartă pentru răzvrătirea lor. Apoi, în următorul verset el îi informează cu privire la poziția sa specială în raport cu Dumnezeu. Iar în versetele 4 și 5 oferă niște îndemnuri pentru îndreptarea lor. Astfel, David începe de la păcatul lor, în încercarea de a-i recupera de partea lui.

Păcatul dușmanilor

   Tonul dat de primele versete din Psalmul 2 și continuat în debutul celui de-al treilea se regăsește și aici. Cei mulți care se aliaseră cu Absalom trebuie să afle în ce constă păcatul lor. O serie de trei întrebări marcate de expresia „până când” va sublinia păcatul lor. Prima: Până când va fi batjocorită slava mea? La nivel subiectiv, păcatul lor împotriva lui David este faptul că îi atacă demnitatea. Dar, la nivel obiectiv, păcatul e îndreptat către Dumnezeu (slava lui regelui în Psalmul 3:3).

   Celelalte două întrebări sunt „până când veți iubi deșertă-ciunea” și „până când veți umbla după minciuni”. Minciuna și deșertăciunea, într-o referire mai largă, atunci când este pusă în contrast cu slava (kebod) pot însemna idolatrie (Isaia 42:8). Dar, păstrat în contextul istoric, Atanasie cel Mare are dreptate când spune că este vorba despre „nădejdea deșartă și mincinoasă” pe care și-au pus-o cei care s-au aliat cu fiul său: credeau că pot nimici pe drept întru mulțimea oștii lor.

   „Până când...?” este o întrebare retorică, o întrebare prin care se dorește a spune nimic mai mult decât „Destul! Gata! Opriți-vă! Încetați!” Este o chemare serioasă pentru fiecare om aici, chemarea de a renunța la a trăi în păcat și răzvrătire. Dar este o chemare a harului, har care „ne învață să o rupem cu păgânătatea” (Tit 2:12). Este chemarea pe care Hristos o adresează în Ioan 5:14: de acum să nu mai păcătuiești. Sau:  Ajunge că în trecut ați făcut voia neamurilor... (1 Petru 4:3). E har să ți se ceară să te oprești din a urmări iluzia păcatului.

Informarea dușmanilor

   După ce li se cere să abandoneze starea lor de rebeliune, în versetul 3 David dorește să le ofere motivul, sau rațiunea. Le vorbește despre statutul său unic în raport cu Dumnezeu. Ce înseamnă asta? Trei lucruri. Primul este că David este alesul lui Dumnezeu. „Să știți că Domnul și-a ales un om”. Cuvântul „palah” apare de trei ori în cartea Exodul, făcând referire la distincția pe care Dumnezeu o face între evrei și egipteni în iconomia plăgilor (8:22; 9:4; 11:7). David este regele cel ales.

   Mai mult decât că este alesul, David este și iubit de Domnul. Astfel, nu doar că se bucură de un statut special, dar și de o relație specială cu Dumnezeu. În virtutea acestora două, ca o urmare firească, ultima informație transmisă este aceasta: Domnul aude când strig către El. Unii exegeți consideră că acest psalm este scris într-o vreme când puterea lui Absalom scădea, de aceea David începe spunând: Când am strigat spre El, m-a ascultat ... din strâmtorare m-ai scos (în Septuaginta versetul 1 e la timpul trecut). David îi reasigură că e ascultat.

   Chemarea la pocăință presupune, pe lângă renunțarea la starea lor de răzvrătire, și acceptarea lui David ca rege ales, iubit și ascultat de Dumnezeu. În aceeași ordine de idei, omul păcătos trebuie nu doar să abandoneze viața de păcat, care e în fapt rebeliune față de Dumnezeu, dar și să accepte pe Isus Hristos drept cine este el. Hristos Alesul (statutul său unic – Luca 23:35), Fiul preaiubit (relația unică – Matei 17:5), cel ascultat (privilegiul unic – Evrei 5:7). Fără asta nu e pocăință.

Îndreptarea dușmanilor

   În acest cuvânt adresat dușmanilor săi, David încheie cu o chemare concretă și practică. Dacă pocăința înseamnă ca ei să renunțe să mai fie răzvrătiți (v.2) și să îl accepte pe David drept cine este (v.3), atunci lucrul acesta se va concretiza în trei acțiuni. Prima apare în versetul 4, o invitație la meditație nocturnă: Spuneți lucrul acesta în inimile voastre, când stați în pat, apoi tăceți! Psalmul este o rugăciune de seară, iar ei sunt invitați să reflecteze la adevărurile din versetele 2-3 la final de zi. Dar și să se cutremure și astfel să renunțe la păcat.

   Reformarea dușmanilor lui David trebuie să continue și cu celelalte două acțiuni din versetul 5. „Aduceți jertfe drepte” (sau „în dreptate”) face referire la participarea la cult printr-o închinare compatibilă cu atitudinea lor față de regele uns. Altfel, jertfele lor sunt o scârbă pentru Dumnezeu, pentru că sunt aduse într-o stare de răzvrătire față de el. Convingerii inimii întărită în meditația nocturnă, urmată de jertfe pentru păcatul lor, li se alătură încrederea în Domnul pentru iertare.

   David caută recuperarea dușmanilor din păcat, dorind să îi asigure că dacă vor acționa din convingere, în baza jertfelor aduse, pot avea încredere în Dumnezeu pentru iertarea lor. Marghanita Laski, celebră pentru ateismul ei, a spus că cel mai mult invidiază la creștini încrederea lor că sunt iertați, apoi a adăugat sec: Eu nu am pe nimeni care să mă ierte. Spre deosebire de dușmanii lui David, nu trebuie să aducem jertfe pentru iertare. Isus, jertfa dreaptă, a adus-o (Evrei 9:13-14).

   Am citit la un moment dat despre un oraș din Canada, din zona Labradorului. Orașul se numește Wabush și pentru mai multă vreme se afla izolat de restul civilizației, undeva într-o zonă sălbatică. Așa că s-au gândit să croiască o cale către această localitate pentru a-l conecta și pe el la restul lumii. Drumul nu era așa de bun, la început nici nu era pavat. Dacă ajungeai în Wabush și voiai să pleci ziua următoare, singurul mod era să faci cale întoarsă pe acest drum. Nu era altă cale.

   David scrie Psalmul 4 și include un discurs către dușmanii săi, prin care dorește să le arate calea înapoi din păcatul lor. Este o singură cale. El începe cu sublinierea păcatului lor, un afront la slava sa și urmarea unei iluzii (v.2). Din răzvrătirea aceasta puteau fi recuperați dacă îl acceptau pe el ca domn al lor (v.3) și dacă intrau într-un proces de reformare (v.4-5). Psalmul 4 ne indică singura cale de recuperare a păcătosului: conștientizarea păcatului, acceptarea lui Hristos ca Domn și iertarea prin pocăință. Acesta este drumul înapoi din păcat.

...

   Din punct de vedere pastoral, spunea cineva, acest psalm „ar putea fi recomandat, ca un balsam vindecător, celor care suferă de obsesia resentimentelor” (Pițu). Într-adevăr, David se adresează dușmanilor săi nu în vederea răzbunării, ci cu gânduri bune. Dar în același timp e și un psalm evanghelistic în chemarea sa la pocăință în Hristos. Nu în ultimul rând e un psalm la care putem reveni pentru a ne aminti că salvarea noastră, fericirea și siguranța noastră este în Domnul Isus.

Vezi și: Vlog-ul acestui Psalm și multe resurse pe care le-am adunat pe marginea lui: