În anul 1501, sculptorul italian Michelangelo Buonarroti a primit un uriaș bloc de marmură albă de Carrara, abandonat în curtea din spate a unei clădiri. Înainte de el alți doi artiști au încercat să realizeze o operă, dar n-au reușit. Timp de trei ani a lucrat acest bloc de marmură, iar în anul 1504 încheie ceea ce avea să fie un simbol al Renașterii, o statuie de 4,34 intitulată „David”. Piesa îl înfățișează pe „omul după inima lui Dumnezeu” cu praștia pe umăr, biruitor asupra lui Goliat.

  Într-adevăr, istoria lui David este marcată de triumf, de la începutul ei și până la sfârșit. Însă viața lui este presărată și cu unele episoade care ies din acest tipar. Unul dintre acestea este subliniat în Psalmul 3. „Un psalm al lui David, făcut cu prilejul fugii lui dinaintea fiului său Absalom”. Episodul este relatat pe larg în 2 Samuel 15. În versetul 14 îl auzim pe acel om care în fața lașității fraților săi mergea să lupte cu uriașul filistean vorbind așa: Sculați-vă să fugim, căci nu vom scăpa.

    Astfel, Psalmul 3 este o oda unui fugar. În general un om care fuge nu este un subiect demn de un imn. Sfântul Ioan Gură de Aur spunea că cel care fuge nu este vrednic de laude. Cu atât mai mult să fie „subiect al inscripțiilor”. Însă, tot el spunea, „Scriptura nu are niciun folos fără scopul pe care și-l propune”. Iar acest psalm e unul grandios în multe privințe. Istoric, e despre David; teologic, îl arată pe Autorul mântuirii; evanghelic, îl anunță pe Isus; moral, oferă sfaturi creștinului.

   Psalmul poate fi împărțit în patru secvențe alcătuite fiecare din câte două versete. Iată cele patru secvențe și denumirile lor. Strâmtorarea omului lui Dumnezeu (v.1-2), unde ni se comunică problema și motivul cântecului. Speranța omului lui Dumnezeu (v.3-4), unde ne este prezentat Dumnezeul la care autorul apelează. Siguranța omului lui Dumnezeu (v.5-6), unde se vorbește despre atitudinea lui David. Salvarea omului lui Dumnezeu (v.7-8), unde îi auzim concluzia finală.

   Nota bene. Psalmul 3 este în general recunoscut ca unul de lamentație, datorită versetelor 1 și 2. Din titlu ni se spune că este „un psalm”, în ebraică meghilot făcând referire la un cântec acompaniat de un instrument muzical cu coarde. Este într-o relație directă cu Psalmul 4 care este o rugăciune de seară, fiind o rugăciune de dimineață în liturghiile orientale. Evreii îl cântă și recită tot la începutul zilei, adică la apus de soare. „Sela” (oprire) e, probabil, o notă informală muzicală.

Strâmtorarea omului lui Dumnezeu

   Psalmul 3 începe cu o lamentație, o plângere a lui David în care își comunică problema. O serie de trei exclamații ne arată că această problemă constă în două lucruri. În primul rând problema este inferioritatea numerică în care David se află. Mulți sunt vrăjmașii, o mulțime se scoală împotrivă și mulți sunt cei care spun despre el lucruri. Aceasta pentru că uneltirea căpăta putere și poporul se îndrepta în număr din ce în ce mai mare de partea lui Absalom (2 Samuel 15:12.a).

    Putem să simțim puțin din amărăciunea din sufletul lui David. Rebeliunea anunțată la începutul Psalmului 2 (v.1-3) devine realitate, doar că acum, împotriva lui, alături de alte neamuri se alătură propriul popor. Dar mai mult decât atât, se întrevede aici suferința lui Hristos. „Ce mulți au fost pe pământ vrăjmașii Mântuitorului nostru!”, exclama Traian Dorz. Într-adevăr, neamurile reprezentate de Pilat, dar, ce e cel mai trist este că Israel, în frunte cu Irod, I s-au împotrivit. Căci El „a venit la ai săi, dar ai săi nu L-au primit” (Ioan 1:11).

   Pe lângă inferioritatea numerică, problema lui David mai consta și în subestimarea sa. „Nu mai este scăpare pentru el la Dumnezeu” (v.2), spuneau vrășmașii săi. Altfel spus, mulți credeau că Dumnezeu l-a abandonat pe David. Unul dintre aceștia ar putea fi Șimei, despre care citim că atunci când l-a văzut pe David fugind îl blestema. (2 Samuel 16:7-8). David era pedepsit de Dumnezeu pentru păcat, potrivit profeției lui Natan (2 Samuel 12:11). Pedepsit, dar nu abandonat definitiv.

   Același fel de subestimare o vedem la cruce. Și Hristos era pedepsit pentru păcat, dar nu pentru păcatul lui, ci pentru al nostru. Iar oamenii din împrejurul crucii strigau: Dacă s-a încrezut în Dumnezeu, să-L scape acum Dumnezeu. (Matei 27:43). Însă, așa cum spunea cineva, „înfrângerea nu este neapărat și un eșec” (B.E. Woodberry). Pentru iudei crucea era dovada eșuării lui Isus ca Mesia. Cum ar putea El să le aducă salvarea de la Dumnezeu dacă Dumnezeu nu îl scăpa pe El? Învierea aduce însă o schimbare dramatică de situație.

   Când citesc aceste două versete îmi amintesc de ceea ce s-a numit „miracolul de pe gheață”. În 1980 echipa de hochei a Statelor Unite ale Americii a jucat finala olimpică împotriva echipei din URSS. Rușii veneau ca favoriți, ei fiind campionii olimpici la ultimele patru olimpiade. În ultima dispută dintre cele două naționale, americanii pierduseră cu scorul de 10-3. Echipa fusese încropită pe fugă din jucători fără experiență, mai nimeni nu le dădea șanse. Dar au câștigat finala cu 4-3.

   Există o vorbă care spune că „nu s-a sfârșit nimic până nu s-a sfârșit totul”. Experiența lui David, care este, așa cum am văzut, experiența lui Isus, reverberează în existența noastră umană. Poate că de multe ori ne simțim și noi copleșiți, chiar depășiți de situație, în mijlocul acestei lumi ostile, afectată de cădere și păcat. Mulți oameni, multe probleme, așa că pari în minoritate și fără șanse de reușită. Nu asculta șoapta rea a lui satan, dacă Domnul e cu tine, tu și El formați majoritatea.

Susținătorul omului lui Dumnezeu

   În versetele 3 și 4, de la prezentarea strâmtorării sale David trece la prezentarea susținătorului său. Acesta e, bineînțeles, Dumnezeu. Ni se spun două lucruri despre cine e Dumnezeu ca susținător, apoi alte două lucruri despre ce face el ca să îl susțină pe David. Dumnezeu este scutul și slava lui David. Se folosesc chestiuni specifice războiului, scutul fiind o armă de apărare. Altfel spus, Dumnezeu îl protejează pe psalmist. În același timp, Domnul este și slava lui, adică gloria triumfului.

   Până acum am observat cine este Dumnezeu ca susținător. David spune și ce face Dumnezeu ca susținător. Sunt două acțiuni, ambele corespund celor două descrieri. Dumnezeu e slava lui David, de aceea „Tu îmi înalți capul”. Altfel spus, El nu îl va lăsa pe David de rușine. Așa cum explicam la Psalmul 1:5, expresia are legătură cu justificarea omului în tribunal, a ridica capul înseamnă a sta în picioare și vorbi. Apoi, El este scutul lui David, acțiunea corespunzătoare fiind răspunsul la rugăciune. Dumnezeu îi vine în ajutor, oferindu-i protecție.

   Versetele 3 și 4 au „favorizat interpretarea pascală creștină după schema înălțării: Hristos, umilit în suferință și moarte este înălțat în slava lui Dumnezeu” (Ravasi). Augustin, spre exemplu, observa că Acela care era „Cuvântul devenit om nu a fost lăsat pradă umilinței suferințelor”, ci că „Dumnezeu, în dreptatea sa L-a ascultat (pe Hristos), căci era drept ca cel care a pătimit nevinovat să fie înviat dintre cei morți”. Este, în cele din urmă, o experiență care l-a caracterizat și pe Isus.

   Aparențele înșală. Vrăjmașii lui David l-au văzut pierdut pe împărat, părăsit de Dumnezeu și în inferioritate. La fel s-au înșelat și cei care îl răstigneau pe Isus, crezând aparențele. Dar, după cum spunea Tony Campolo, „a fost o zi de vineri, apoi a fost duminică”. Crucea nu era finalul, crucea era, doar în aparență, un eșec lamentabil. Dar a venit duminica învierii când Isus a fost justificat, Dumnezeu i-a înălțat capul peste toți vrăjmașii și „l-a făcut Domn și Hristos” (Fapte 2:36). Și acesta este scenariul (tipologa) pentru toți cei care sunt în El.

   Nimic nu se termină decât atunci când totul se termină. Ca să continui cu imagistica din sport, cred că unii dintre voi vă aduceți aminte de meciul de fotbal din 2006, între Steaua și echipa britanică FC Middlesbrough. Ai noștri se calificau în semifinala cupei UEFA. În meciul de la București Steaua a câștigat cu 1-0, iar în prima repriză din Anglia conduceau cu 2-1. Urma a doua repriză și englezii nu păreau să mai aibă vreo șansă. Și totuși, în minutul 90 scorul era 4-3 pentru ei.

   Totul se termină la ultimul fluier. În Hristos ești trântit dar nu acesta e finalul. Ești apăsat, dar nu biruit. Ești lovit, dar nu distrus. De ce? Pentru că în tine lucrează puterea învierii lui Hristos. Aceeași puterea care i-a câștigat lui biruința. E suficient să citim 2 Corinteni 4:7-10 și Romani 8:31-39 și să observăm, pe scurt, că dacă Dumnezeu e de partea noastră, există suferință, dar nu înfrângere. „Mai mult decât biruitori prin Acela care ne-a iubit”. El e scutul și slava credinciosului.

Siguranța omului credincios

   Ca urmare a faptului că Dumnezeu este susținătorul său, David continuă proclamând siguranța pe care o are. Această siguranță este exprimată, în versetul 5, prin pacea pe care o are. David spune: „Pentru că Domnul este sprijinul meu, mă culc, adorm și mă deștept iarăși”. Este vorba aici de liniștea pe care i-o conferă faptul că Dumnezeu e de partea sa, chiar dacă în jurul său este război împotriva lui. Siguranța pe care o are el în Dumnezeu este tratament împotriva insomniilor.

   Acest verset e și motivul pentru care psalmul e o rugăciune de dimineață. În zorii zilei David își cântă siguranța, deși el trebuie să fugă dinaintea lui Absalom. Dacă însă ar trebui să continuăm pe linie hristologică, e și siguranța Mântuitorului. „A dormi și a se trezi sunt simboluri profetice ale morții și învierii lui Hristos” (Dumea). Augustin articula versetul 5 de pe buzele lui Isus astfel: Nu voi m-ați ucis împotriva voinței mele, ci Eu însumi m-am culcat (în vinerea mare), am adormit (în odihna sabatică) și m-am sculat (în ziua învierii).

   Să mergem mai departe. Siguranța lui David nu este doar pace, ci și curaj. În versetul 6 el spune: Nu mă tem de zecile de mii de popoare care mă împresoară din toate părțile. Din nou se observă limbajul militar aici, specific asedierii unor cetăți. Avem aici un ecou al psalmului anterior, când auzim neamurile și popoarele răsculându-se împotriva regelui. Dar nu își pierde nădejdea, chiar dacă e înconjurat. David știe că dacă Dumnezeu este în tabăra sa, atunci el este cel în avantaj.

   John Knox spunea că atunci când Dumnezeu este de partea unui om, atunci omul acela se află de partea majorității. Nu este altcineva care să fi cunoscut acest adevăr ca Isus Hristos. În Ioan 13 ni se spun două lucruri pe care El le știa, că „i-a sosit ceasul să plece din lumea aceasta” (v.1) și în același timp că Dumnezeu „îi dăduse toate lucrurile în mâini” (v.3). Doar pentru că era convins de faptul că Tatăl său este de partea Sa a putut întâmpina crucea fără teamă. Curajul este biruință asupra fricii, fiind ancorat în siguranța că Domnul e cu tine.

   Am citit la un moment dat un articol despre un grup de botaniști care au plecat în Alpi pentru cercetare. Au reușit să găsească într-o groapă adâncă o plantă necunoscută, așa că s-au gândit să coboare să o ia pentru a o studia. Dar, pentru că trebuiau să coboare printr-o crăpătură, aveau nevoie de un copil, pe care să îl coboare în jos legat de o frânghie. Au mers înapoi în sat și au găsit pe cineva. Acest copil însă avea o singură condiție, cel care ține frânghia să fie chiar tatăl său.

   Aceasta este siguranța lui David, dar ultimar este siguranța lui Hristos. Și tocmai din acest motiv poate fi siguranța celui credincios. Când știi „cine este la capătul celălalt al frânghiei” ai exact ce spun versetele 5 și 6: pace și curaj. Credinciosul se odihnește în siguranța asta (v.5), somnul nu îi e tulburat, căci „astfel de insomnii sunt un păcat împotriva speranței în Dumnezeu”, (Peguy). Și nu îi e frică, va înfrunta provocările plin de curaj (v.6), pentru că se află în tabăra Celui biruitor.

Salvarea omului lui Dumnezeu

   Psalmul 3 se încheie cu petițiii și proclamații. Primul set se află în versetul 7: Scoală-te, Doamne! Scapă-mă, Doamne! E o chemare a lui Dumnezeu la acțiune (scoală-te), acțiune mântuitoare (scapă-mă). Acestei întreprinderi salvifice i se conferă și o metaforă în proclamația care urmează: Tu bați peste obraz pe toți vrăjmașii mei și zdrobești dinții celor răi. E creionată aici imaginea smulgerii oii din gura prădătorului, așa cum făcea David apărându-și turma (1 Samuel 14:34-35).

   Andrew Bonar spunea cu privire la Psalmul 3: Credinciosul poate să cânte fiecare clauză de aici în asentiment cu Hristos. Aceasta pentru că mai întâi Dumnezeu este Dumnezeul care l-a izbăvit pe Hristos. Spre această revendicare a sa privea El când a stat înaintea soborului și a fost întrebat dacă e Mesia: „Da, sunt”, i-a răspuns Isus. „Și veți vedea pe Fiul omului șezând la dreapta puterii și venind pe norii cerului.” (Marcu 14:62). Știa că Tatăl nu îl va lăsa pradă nedreptății judecății lor, nici morții, ci că va învia, va fi înălțat și va reveni biruitor.

   A doua serie începe cu proclamația și încheie cu petiția. În prima parte a versetului 8 scrie: La Domnul este scăparea! E a treia oară când auzim despre scăpare, această proclamație finală fiind contraponderea celei din debut, când inamicii lui David afirmau că „nu mai e scăpare pentru el la Dumnezeu” (v.2). Ca urmare a acestui adevăr pe care se bazează el, vine cu cererea: Binecuvântarea Ta să fie peste poporul Tău! Căci, izbăvirea psalmistului era pentru binecuvântarea lui Israel.

   Proclamația de mai sus apare în Septuaginta (LXX) sub forma „La Domnul este mântuirea!”. Apocalipsa 7:10 și 19:1 sunt ecouri care se aud atunci când se proclamă că „a lui Dumnezeu este mântuirea”. Este vorba de izbăvirea din necazul cel mare de care au parte credincioșii care „și-au spălat hainele și le-au albit în sângele Mielului” (Apocalipsa 17:14). În virtutea lui Hristos ei sunt făcuți părtași izbăvirii de care Hristos a avut parte, astfel împlinindu-se cuvintele lui David care prevăd că izbăvirea unsului este înspre binecuvântarea poporului ales.

   Aceasta este speranța de care ne putem agăța pentru viață. Cu privire la speranță, în 1950 profesorul Curt Richter de la spitalul John Hopkins a făcut un experiment. În recipiente cu apă au fost puși să înoate până la epuizare 12 șoareci. Primul experiment nu a durat mai mult de două minute până când au început să cedeze și să se înece. A doua oară, după un timp scurt șoarecii au fost ridicați din apă, apoi băgați din nou. Cu speranța că vor fi scoși, nouă au rezistat între 40 și 60 de ore.

   Când nu e speranță, nu e nici reziliență. Wiersbe spunea că multă lume de azi se poate încadra într-o inscripție antică ce surprinde lipsa de speranță și totodată lipsa sensului vieții și a rațiunii de a trăi: nu eram, am devenit, nu mai sunt, nu îmi pasă. Speranța pe care o avem în Hristos ne dă puterea de a nădăjdui împotriva oricărei deznădejdi. David avea această speranță, că e un Dumnezeu specialist în izbăvire. Speranța salvării determină puterea de a trăi, de a lupta, de a nu ceda.

..........

Oprire (ebr. Sela). Cu acest cuvânt se încheie Psalmul 3. Un loc foarte bun „pentru o pauză în vederea meditației” (Spurgeon). Este un psalm despre David, mai mult, despre Fiul lui David, Isus Hristos. Dar tocmai din acest motiv este și un psalm despre noi. Unul dintre generalii lui Alexandru cel Mare, Perdiccas, într-un moment de cumpănă i-a spus acestuia: Noi, cei care împărtășim luptele tale, împărtășim și biruințele tale. Cei ce sunt ai lui Hristos, în Hristos, trec, asemenea lui, prin situații critice. Dar nu mai puțin împărtășesc aceeași izbăvire cu El.