Psalmii au fost cartea de cântări a Bisericii de-a lungul secolelor, cu excepția secolului nostru. Cântul psalmilor din Scriptură pare să fi fost obiceiul lui Isus și al apostolilor (Matei 26:30), iar în secolul al IV-lea cântul psalmilor a fost un element principal al închinării creștine[1]. Grigorie de Nazianz[2] a spus că psalmodia Bisericii este un preludiu al imnurilor cerești viitoare[3]. După Ipolit al Romei, citirea și intonarea psalmilor a fost un aspect crucial al închinării Bisericii din Roma secolului al III-lea.[4] Iar Grigorie de Nyssa își amintește de sfânta lui soră Macrina spunând că „nu erau psalmi pe care să nu-i știe, din moment ce recita fiecare parte a Psaltirii la ore potrivite din zi: când se scula din pat, când muncea sau se odihnea, când se așeza la masă să mănânce și când se ridica de la masă, când mergea la culcare sau se trezea să se roage, tot timpul avea Psaltirea cu ea ca un bun tovarăș de drum care nu te dezamăgește niciodată” – și, într-adevăr, psalmii i-au fost prieteni Macrinei chiar și pe patul de moarte.[5] Mult mai târziu, mărețele psaltiri luterane și reformate – în special Psaltirea Geneveză – au fost, fără îndoială, unele dintre cele mai mari realizări ale Reformei Protestante, devenind cărțile de imnuri ale protestanților în secolele care au urmat. Liturghia anglicană tradițională desfășurată potrivit cu The Book of Common Prayer,[6] atât la slujba zilnică de rugăciune de dimineață, cât și de seară, precum și calendarul pentru citirea Scripturii și cântarea din Scriptură în închinarea publică la Sfânta Euharistie au făcut ca psalmii să pătrundă adânc în viața Bisericii, pregătind gândirea creștină pentru lucrarea teologiei practice și a eticii privind viața și moartea. Azi, un mic număr de confesiuni religioase continuă să le dea psalmilor un loc important în viața bisericilor lor, însă, în general, psalmii au dispărut în mare parte, dacă nu cumva de tot, din cuvintele cântărilor și ale rugăciunilor pe care le folosim cu regularitate în casele și bisericile noastre.

De ce am pierdut psalmii?

Din multe motive. Însă un motiv important ar fi acela că gândirea noastră teologică nu mai ia în considerare în mod serios unirea cu Cristos și modul în care aceasta trebuie să ne transforme citirea, cântarea și rugăciunea cu cuvintele psalmilor. De exemplu, puteți să vă rugați cu aceste cuvinte din Psalmul 26 fără ezitare și cu sinceritate?  

„Fă-mi dreptate, Doamne,
căci umblu în nevinovăție,
și mă încred în Domnul, fără șovăire.
Cercetează-mă, Doamne, încearcă-mă,
trece-mi prin cuptorul de foc rărunchii și inima!
Căci bunătatea Ta este înaintea ochilor mei
și umblu în adevărul Tău.
Nu șed împreună cu oamenii mincinoși
și nu merg împreună cu oamenii vicleni.
Urăsc adunarea celor ce fac răul
și nu stau împreună cu cei răi.”  

În loc să găsim mângâiere sau înviorare în ele, astfel de cuvinte din Psaltire ne pot crea mai degrabă o stare de rușine din cel puțin trei motive. Din punct de vedere existențial, experiența noastră cu lumea și cunoașterea propriilor noastre inimi nestatornice dovedesc zilnic că de fapt nu suntem cu totul nevinovați, atât prin renunțarea noastră cotidiană la manifestarea virtuților personale, cât și prin capitularea în fața răului. Noi suntem niște ticăloși; prin urmare, cum putem sta în fața lui Dumnezeu și să ne rugăm: „Fă-mi dreptate, Doamne, căci umblu în nevinovăție”? Din punct de vedere social, nevinovăția noastră personală, sau absența ei, poate semăna cu un neînsemnat strop de apă în oceanul de păcat. Cu toții suntem implicați în niște vaste sisteme corupte de neimaginat și de regulă putem doar răspunde cu o ridicare colectivă din umeri față de injustiția de clasă, sărăcia zdrobitoare, exploatarea celor slabi și toate sistemele de producție și consum care distrug pământul, apa, animalele și oamenii din lumea modernă. Din punct de vedere teologic, dacă ne-am însuși cuvintele apostolului Pavel conform cărora „toți au păcătuit” (Romani 3:9, 23), am refuza ferm să-I cerem lui Dumnezeu să ne scape de „cei răi”. La urma urmei, în Romani 3, oare apostolul Pavel nu ia cuvinte din psalmii de imprecație, cum este  Psalmul 140:3, și ni le aplică nouă și întregii omeniri? Moise, cu franchețe, ne atrage atenția să nu pretindem că ni se face dreptate „pentru bunătatea noastră”, ci mai degrabă datorită îndurării Domnului (Deuteronomul 9:4). Nu cumva pilda cu fariseul și vameșul ne avertizează să nu presupunem că noi am fi mai drepți decât alții (Luca 18:9-14)? Așadar, cum ar putea texte ca Psalmul 26 să devină propriile noastre cuvinte cu care ne rugăm și cântăm? Doctrina unirii cu Cristos ne dă un răspuns. Prin unirea cu Cristos, cuvintele ciudate și tulburătoare ale psalmilor devin nu numai potrivite, ci ne oferă un belșug de viață și speranță pe măsură ce Duhul lui Dumnezeu ne îngăduie să luăm parte la rugăciunea Fiului, adusă cu sinceritate lui Dumnezeu Tatăl. Când apostolii și primii creștini ascultau cuvintele psalmilor, ei auzeau o conversație între diferitele Persoane ale Trinității, cum este cazul Psalmului 110, unde „Domnul” Îi vorbește altei Persoane numite de David „Domn”.

Închinarea împreună cu Isus în Evrei

În Epistola către evrei, autorul aude cuvintele Psalmului 22 ca rostite din gura lui Isus Mesia, Cel răstignit și înviat. Conform epistolei, era potrivit ca Fiul lui Dumnezeu să ia parte deplin la suferința umană și chiar să guste moartea, pentru ca, prin harul lui Dumnezeu, să biruiască moartea și să Îi supună toate lucrurile lui Dumnezeu, fiind sincer solidar cu noi, oamenii – în, de altfel, starea noastră deznădăjduită – dar și schimbându-ne direcția pentru a lua parte la viața și slava Lui divine care vor transfigura cosmosul (Evrei 2:9-11). Despre această solidaritate, autorul explică importanța ei printr-o citare din Psalmul 22:22, concluzionând: „De aceea, Lui [Isus] nu-I este rușine să-i numească frați, când zice: «Voi vesti Numele Tău fraților Mei; Îți voi cânta lauda în mijlocul adunării!»” (Evrei 2:11-12) Astfel, Epistola către evrei consideră că Psalmul 22 nu este doar o profeție mesianică, ci psalmul în sine este înțeles ca fiind cuvintele și rugăciunea lui Isus Însuși. Conținutul acestei rugăciuni Îl prezintă pe Isus ca identificându-Se drept conducător al închinării colective a bisericii prin cântarea laudelor lui Dumnezeu. Mai mult, deși în Evrei este citat numai un singur verset din acest psalm, fără îndoială, este invocat contextul învecinat mai larg al întregului psalm. În psalm, vorbitorul trece de la un strigăt de părăsire la slăvirea lucrării lui Dumnezeu de mântuire în cadrul închinării congregaționale, la fel ca în Evrei 2:9-12 și, de asemenea, versetele învecinate.

Înfierea noastră în Galateni

Dar cum funcționează ea? Dacă psalmii sunt cuvintele și rugăciunile lui Isus, cum pot deveni ele și ale noastre? Prin credință, Duhul Sfânt ne unește cu Cristos în moartea și învierea Lui, astfel ca să-L putem numi pe Dumnezeu „Tatăl” nostru pentru că noi suntem în Fiul Lui. În Galateni, Pavel afirmă: „Am fost răstignit împreună cu Hristos și trăiesc... dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine. Și viața pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credința în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit și S-a dat pe Sine Însuși pentru mine.” (Galateni 2:19-20) Viața în Cristos nu se reduce la a avea niște suflete autonome, care se străduiesc mai mult acum având un nou obiectiv sau o tehnică nouă de autocontrol, dimpotrivă, noi Îi aparținem acum lui Cristos. Viața în Cristos este o lucrare a Duhului lui Dumnezeu care produce în noi viața lui Cristos Cel înviat, care trăiește și lucrează în noi și prin noi. Identitatea morală creștină este determinată de prezența Domnului Isus Cel răstignit și înviat, care este Persoana ce acționează în și prin viețile noastre de credință, speranță și dragoste. Pavel descrie mai târziu modul în care Duhul le permite celor înfiați în Cristos să se alăture strigătului Fiului către Tatăl, proclamând că „Dumnezeu ne-a trimis în inimă Duhul Fiului Său, care strigă «Ava», adică «Tată!»” (Galateni 4:4-7) Din moment ce putem participa și noi prin Duhul Sfânt la strigătul Fiului către Tatăl, unirea noastră cu Cristos înseamnă că noi putem participa, de asemenea, în rostirea și cântarea psalmilor de către El. Augustin descrie bine modul în care unirea noastră cu Cristos ar trebui să influențeze relația noastră cu psalmii: „Noi trebuie să ne recunoaștem vocile în El și tonurile Lui în noi... Noi ne rugăm Lui, prin El și în El; vorbim cu El și El cu noi. Noi rostim în El și El în noi cererea făcută în acest psalm… Fie ca nimeni deci care aude aceste cuvinte să nu afirme că «acestea nu sunt spuse de Cristos» sau, pe de altă parte, că «nu eu vorbesc în acest text». Mai degrabă, haideți ca fiecare dintre noi care știm că suntem în trupul lui Cristos să recunoaștem ambele adevăruri: că «Cristos vorbește aici» și că «eu vorbesc aici». Nu spuneți nimic separat de El pentru că El nu spune nimic separat de voi.”[7] Prin urmare, acest scurt rezumat despre unirea cu Cristos în Evrei și Galateni subliniază modul în care doctrina ne ajută să vorbim împreună cu Cristos. Rugăciunile, lauda și cererile lui Isus din Psaltire pot deveni propriile noastre cuvinte prin împărtășirea noastră cu El.  

Nevoia de psalmi astăzi

Dar dacă am stabilit că ne putem ruga cu psalmii împreună cu Cristos, atunci trebuie să ne întrebăm: e nevoie să ne rugăm cu psalmii împreună cu Cristos? Michael Rhodes, conferențiar specializat în studierea Vechiului Testament, a observat că, în timp ce muzica creștină contemporană tinde să ofere cântece pentru exprimarea mulțumirii și a laudei față de Dumnezeu, noi avem nevoie și de cântece care să fie potrivite cu momentele de tristețe cauzată de nedreptatea din lume și de tragediile personale, care să exprime lamentarea și care să Îi ceară lui Dumnezeu să-Și țină promisiunile. În Psalmi, Dumnezeu ne-a pus la dispoziție astfel de cuvinte. În special în vremuri de suferință, de ispitire, de eșec, de neliniște, de doliu și de deznădejde, cuvinte care nu sunt ale noastre pot fi o ancoră și un balsam pentru sufletele noastre. Noi le putem folosi în rugăciune alături de semenii noștri păcătoși și suferinzi în timp ce strigăm la Dumnezeu din mijlocul tuturor acestor necazuri. De aceea, în prefața la comentariul lui la Psalmi, Jean Calvin mărturisește: „M-am obișnuit să numesc această carte, cred că nu în mod nepotrivit, o «Anatomie a tuturor părților sufletului» pentru că nu există nicio emoție de care cineva să fie conștient și care să nu fie reprezentată aici ca într-o oglindă. Sau, mai degrabă, Duhul Sfânt a adus aici la viață toate durerile, tristețile, temerile, îndoielile, speranțele, îngrijorările, nedumeririle, pe scurt, toate emoțiile tulburătoare cu care mințile oamenilor sunt obișnuite să se agite.” Psaltirea este o comoară și un arsenal pentru fiecare anotimp al vieții creștine. Restabilirea importanței acestor cântări vechi în închinarea congregațională și personală va fi un mijloc puternic de reînnoire în bisericile și viețile noastre și o puternică contra-mărturie împotriva lipsei da valoare și a vremelniciei care caracterizează o mare parte a culturii seculare și creștine contemporane de azi. Fie că ne rugăm cu cuvintele psalmilor în biserică alături de alții, în secțiile de urgență ale spitalelor după-miezul nopții, la o nuntă plină de bucurie, la o înmormântare sfâșietoare sau când luăm masa într-o zi de marți obișnuită, chiar și atunci aceste cuvinte nu sunt doar ale noastre. Prin unirea cu Cristos, rugăciunea noastră este înfășurată cu propriile cuvinte ale lui Cristos pentru că El este la lucru în noi și prin noi. Unii psalmi, cum sunt cei de la 145 la 150 care alcătuiesc încheierea plină de energie a Psaltirii, abundă de laudă; alții, cum este Psalmul 13, încep cu lamentare și apoi ajung în final la laudă; în Psalmul 88, nu există nicio trecere la laudă sau spre un orizont luminos și plin de bucurie, ci doar un strigăt al agoniei din întuneric, care este totuși o rugăciune adusă lui Dumnezeu prin credință. Când ne rugăm cu toți acești psalmi, rugăciunile noastre sunt înfășurate în propriile rugăciuni ale lui Cristos din moment ce, conform Epistolei către evrei, El este Cântărețul psalmilor. Așadar, în ceea ce ne privește, noi nu ne-am putea ruga cu cuvintele Psalmului 26. Gândul că Dumnezeu ne răsplătește potrivit cu faptele noastre este, de regulă, o perspectivă înfricoșătoare, nu un lucru mângâietor pe care să I-l cerem lui Dumnezeu în rugăciune. Și totuși, dacă noi nu doar L-am apucat pe Cristos, ci noi înșine am fost apucați de El, se ivește o nouă posibilitate. Dacă am fost smulși din Păcat și Moarte, fiind răstigniți cu Cristos, și am înviat cu Cristos ca să fim părtași la noua creație a lui Dumnezeu, atunci Duhul lui Cristos locuiește în noi și strigă către Dumnezeu: „Ava!”, adică „Tată!” în inimile noastre. Cuvintele psalmilor care sunt rugăciunea lui Isus în cadrul închinării Bisericii pot deveni cuvintele noastre, nu în imaginație, ci în adevăr. Fă-ne dreptate, Doamne, pentru că noi suntem „în Cristos Isus, Care a devenit pentru noi înțelepciune de la Dumnezeu, dreptate, sfințire și răscumpărare” (1 Corinteni 1:30-31, NTR). Joshua Heavin a obținut titlul de doctor (PhD) la University of Aberdeen (Trinity College Bristol), este profesor-asociat la Houston Baptist University și la King’s College NYC și candidat la ocuparea unui post clerical în cadrul Anglican Diocese of the South (ACNA). Citește articolul în original aici: https://adfontesjournal.com/liturgy/the-psalms-and-union-with-christ-reading-singing-and-praying-with-jesus/
 
Note: