PRINCIPIUL REGULATIV AL ÎNCHINĂRII

Lucrare prezentată în anul 2001 la Conferința Internațională a Bisericilor Reformate
(publicată în Ordained Servant – Vol. 10, nr. 4)

de G.I. Williamson[1]  

Fragment tradus cu permisiune și publicat în cartea Psalmii și închinarea contemporană: fenomenul muzicii moderne din perspectiva Cărții de cântări a Bibliei - Un ghid pentru evaluare, Editura Psalmii Cântați, ed. Eugen Tămaș, Oradea, 2022

În această lucrare voi încerca să fac două lucruri:

1. În primul rând, voi încerca să definesc în mod clar ce este Principiul Regulativ al Închinării[2] și de unde a venit. Este opinia mea că acesta este un principiu apostolic prezent la fel de clar în Noul Testament, ca și în Vechiul și că această învățătură – și practica indicată de ea – are un caracter normativ pentru Biserică până la revenirea Domnului. Mă voi referi la acest principiu pe parcursul restului lucrării mele folosind prescurtarea PRÎ.

2. Voi discuta învățătura și practica lui Jean Calvin.

1 – PRÎ definit și apărat

Permiteți-mi să încep dând o simplă definiție a ceea ce înțeleg eu că este PRÎ. El înseamnă, foarte simplu, aplicarea principiului fundamental al Reformei („Sola Scriptura”) domeniului închinării. Și n-a fost niciodată mai succint exprimat ca în Catehismul de la Heidelberg. Întrebarea 96 din Catehism sună așa: „Ce cere Dumnezeu în porunca a doua?” Răspunsul este: „Ca noi, în niciun fel, să nu facem vreun chip al lui Dumnezeu, nici să nu ne închinăm Lui altfel decât a poruncit El.” După cum a explicat Zacharius Ursinus, unul dintre autorii (dacă nu singurul autor) al acestui Catehism: „Scopul sau menirea acestei porunci este aceea ca adevăratului Dumnezeu... să I se aducă închinare sub o formă potrivită.... care să-I facă plăcere și nu o asemenea închinare care să fie rezultatul imaginației și al gândirii omului… [și] închinarea adusă lui Dumnezeu așa cum a fost ea rânduită să fie păstrată curată și neviciată.”[3] Sau mai pe scurt: „A ne închina lui Dumnezeu cu adevărat înseamnă a ne închina Lui în maniera indicată de El Însuși.”[4]

Sprijin scriptural direct pentru PRÎ

Este important de observat că termenul „poruncit/poruncită” nu trebuie luat ca însemnând numai ceea ce se găsește în Scriptură sub forma poruncilor directe, verbale. De aceea, confesiunile reformate nu au folosit numai cuvântul „poruncit”, ci, de asemenea, cuvinte ca „instituit” și „indicat”. Dacă o practică de închinare poate fi dovedită ca având confirmarea sau aprobarea apostolică, atunci practica respectivă are aceeași forță normativă pe care ar fi avut-o dacă ar fi venit sub forma unei porunci directe. Sau, altfel spus, dacă vedem că o anumită practică a avut aprobarea apostolică, atunci aceasta este o dovadă suficientă că ea este ceva ce Domnul a poruncit. Cu alte cuvinte, noi nu găsim că tot ceea ce a poruncit Domnul nostru este redat în Scriptură sub forma unor porunci directe. Dar, pe baza unei bune și necesare concluzii trase din Scriptură, putem fi siguri de ceea ce are – sau, dimpotrivă, nu are – autorizare divină.

PRÎ este în mod clar prezentat în Vechiul Testament. Chiar și cei care doresc să modifice – sau să elimine cu totul – acest principiu regulator sunt dispuși să admită aceasta.[5] Odată ce sanctuarul central a fost stabilit în Israel (Cortul, din vremea lui Moise și, ulterior, Templul, din vremea lui Solomon), singurul loc în care puteau fi aduse jertfe lui Dumnezeu, cu aprobarea Lui, era acesta. Nicio închinare legitimă nu I se putea aduce lui Dumnezeu decât prin mijlocirea preoțească stabilită și care era efectuată prin aceste jertfe. Pentru că „fără vărsare de sânge” în locul și maniera indicate de Dumnezeu, nu a putut exista atunci – așa cum nu poate exista nici acum – iertare de păcate (Evrei 9:22). Relația credinciosului din vremea Vechiului Testament cu Cortul sau Templul, cu alte cuvinte, era similară cu relația noastră cu sanctuarul ceresc (Evrei 12). La fel cum în vechiul Israel oamenii se închinau cu fața spre[6] Templul sfânt al lui Dumnezeu, tot așa și azi există doar un singur centru către care noi toți trebuie să privim prin credință, și anume, sanctuarul ceresc, unde Marele Preot al nostru, Domnul Isus, mijlocește pentru noi.[7]

Când Domnul nostru S-a întâlnit cu ucenicii după învierea Sa, a spus: „Toată autoritatea Mi-a fost dată în cer și pe pământ. Prin urmare, duceți-vă și faceți ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui, al Fiului și al Duhului Sfânt și învățându-i să păzească tot ce v-am poruncit! Și iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului!”[8] Cuvintele scrise cu litere îngroșate sunt de o mare importanță pentru înțelegerea PRI din Biserica creștină deoarece e clar din aceste cuvinte că nu există nicio autoritate legitimă în Biserica creștină care să nu se găsească în Domnul Isus Cristos sau să nu fie primită de la El. Chiar apostolii – care împreună cu Cristos și profeții sunt temelia Bisericii (Efes. 2:20) – nu au avut o altă autoritate decât cea primită de la El. De aceea, eu cred că aceste cuvinte importante au fost corect înțelese de Calvin când a scris: „El Își trimite apostolii cu această rezervă, că ei nu-și vor promova propriile idei, ci, vor da, corect și cu credincioșie, din mână în mână (ca să zicem așa), ceea ce le-a fost încredințat.”

Isus le arătase apostolilor Săi cum tradițiile făcute de om au un mod al lor de a anula poruncile lui Dumnezeu (Marcu 7:1-13). Și faptul că apostolii nu au uitat această lecție este foarte evident în scrierile lor. Ei nu au dat mai departe nicio învățătură pe care să nu o fi primit în prealabil de la Domnul lor (comp. Gal. 1, Iuda 4). Dar nici nu au aprobat vreo practică de închinare pe care să nu o fi primit de la El. Acest lucru e limpede din ceea ce a scris apostolul Pavel legat de sacramentul Cinei Domnului: „Eu am primit de la Domnul”, scrie el, „ceea ce v-am dat...” (1 Cor. 11:23) Din moment ce a avut grijă să dea mai departe exact ceea ce a primit de la Domnul lui, nu este surprinzător că El a vorbit cu autoritate – din nou și din nou – despre ceea ce avea să fie și ceea ce nu avea să fie îngăduit în practica închinării bisericilor apostolice (1 Cor. 14). Femeilor, de exemplu, nu li se permitea să vorbească în timpul adunărilor publice de închinare (14:34-35). Bărbații, de asemenea – chiar și aceia care primiseră daruri speciale de descoperire prin punerea mâinilor de către apostoli – erau supuși unor reguli stricte (1 Cor. 14:27-32). Și, din moment ce apostolul a afirmat cu îndrăzneală că el propovăduise „tot planul lui Dumnezeu” (Fapte 20:27), nu este surprinzător că el a dat un avertisment serios celor care se gândeau să-i desconsidere autoritatea (1 Cor. 14:37).

Totuși, în ciuda învățăturii corecte a apostolilor, tendința de a se îndepărta de ceea ce poruncește Dumnezeu, în favoarea a ceea ce vrea omul, a fost foarte evidentă în bisericile apostolice. Iar și iar, e clar că exista o dorință de a fi din nou robi elementelor slabe și sărace ale închinării ceremoniale vechi-testamentare (Gal. 4:9-10). Unii erau, de asemenea, foarte dornici să se aplece sub jugul acelor „porunci și învățături ale oamenilor” (Col. 2:22), în ceea ce apostolul a numit „religia autoimpusă”[9] (v. 23). Apostolii au dorit ca oamenii să se supună unei religii impuse de Dumnezeu! Dar așa e natura oamenilor – da, chiar a oamenilor regenerați – că, deseori, lucrul auto-impus era (și încă este) mult mai atrăgător. Nu e de mirare că apostolul a putut spune: „Mi-e teamă ca, nu cumva, să mă fi ostenit în zadar pentru voi!” (Gal. 4:11)

Sprijin scriptural indirect pentru PRÎ

Este totodată important de observat legătura dintre PRI și alte două[10] învățături majore care ni s-au transmis de către Părinții Reformatori. Acestea sunt: (1) limitele puterii Bisericii și (2) drepturile conștiinței creștine individuale. După cum le-a formulat Mărturisirea de credință de la  Westminster: (1) „Toate sinoadele sau conciliile, de la apostoli încoace, fie generale, fie particulare, pot greși; și multe au greșit. Prin urmare, ele nu trebuie să fie făcute regula de credință sau practică; ci trebuie folosite ca un sprijin pentru ambele.”[11] Și: (2) „Dumnezeu singur este Domnul conștiinței și El a lăsat-o liberă de învățăturile și poruncile oamenilor, care sunt, în orice caz, contrare Cuvântului Său; sau pe lângă el, în chestiuni legate de credință sau închinare.”[12] Când venim să ne închinăm lui Dumnezeu, noi avem un drept dat de Dumnezeu (și o datorie sfântă) de a ne închina Lui cu o conștiință curată. Dar, pentru a avea o conștiință curată, când ne închinăm înaintea Lui, trebuie să știm sigur că ceea ce facem are aprobarea Lui. Dar cum putem ști sigur că ceea ce facem atunci când ne închinăm are aprobarea Lui? Răspunsul, cred, este acela că Domnul Însuși trebuie să ne instruiască în timp ce ne vorbește din Scripturi. Prin urmare, rezultă că nimeni nu are niciun drept de a ne impune ceva ce trebuie să facem în închinare – fie că e vorba de învățătură sau practică – dacă nu e autorizat de Domnul Isus Însuși, așa cum se vede această autorizare din mărturia apostolilor. Și realitatea este că multe lucruri cărora le lipsește aprobarea divină clară au fost acceptate treptat în bisericile reformate.

În 1 Corinteni, Pavel face o afirmație uimitoare. El pretinde că este arhitectul (arcitektwn) Templului final al lui Dumnezeu.

„Potrivit cu harul lui Dumnezeu care mi-a fost dat, eu, ca un meșter constructor priceput, am pus temelia, și altul construiește pe ea. Dar fiecare să aibă grijă cum construiește pe ea, pentru că nimeni nu poate pune o altă temelie decât cea care este pusă și care este Isus Cristos. Iar dacă cineva construiește, pe această temelie, aur, argint, pietre prețioase, lemn, fân, paie, lucrarea fiecăruia va fi dezvăluită, pentru că Ziua o va face cunoscută, deoarece va fi descoperită prin foc. Și focul va dovedi cum este lucrarea fiecăruia. Dacă lucrarea pe care a construit-o cineva, va rămâne, el va primi o răsplată. Dar dacă lucrarea cuiva va fi arsă, el va suferi pierderea; cât despre el, va fi mântuit, dar ca prin foc. Nu știți că voi sunteți templul lui Dumnezeu și că Duhul lui Dumnezeu locuiește în voi?” (1 Cor. 3:10-16)

Așadar Biserica creștină este Templul Final, iar planul pentru zidirea acestui Templu i-a fost descoperit apostolului Pavel. Pentru el, a spune că a propovăduit tot planul lui Dumnezeu este, prin urmare, unul și același lucru cu a spune că i-a învățat pe ceilalți tot ceea ce Domnul nostru a poruncit. Așadar, oricine care vrea să ia parte la zidirea Templului final – cu aprobarea lui Dumnezeu – trebuie să o facă pe această temelie a apostolilor, urmând instrucțiunile arhitectului. Și nicăieri nu este acest lucru mai important ca în practica închinării.

Când ne adunăm în Ziua Domnului (duminica n.tr.) – oriunde am fi din punct de vedere geografic – noi trebuie să înțelegem că suntem așezați totodată în locurile cerești (Efes. 2:6). Atunci când ne închinăm lui Dumnezeu „în duh și în adevăr”[13], noi venim la „muntele Sion, la cetatea Dumnezeului celui Viu, Ierusalimul ceresc, la miile de îngeri adunați pentru sărbătoare”[14] etc. Femeile trebuie să tacă în timpul închinării – nu din cauza vreunui capriciu al prejudecății apostolului, ci pentru că adevărata închinare are loc în prezența îngerilor (1 Cor. 11:10). Iau aceasta pentru a da lumină sensului cuvintelor Domnului nostru adresate femeii din Samaria (Ioan 4). A ne închina lui Dumnezeu în Duh – indiferent ce altceva ar putea însemna aceasta – în mod cert înseamnă următorul lucru: prin lucrarea Duhului Sfânt, noi avem capacitatea, în mintea și în inima noastră, să ne suim în locurile cerești. Noi ne închinăm în Adevăr pentru că nu mai avem de-a face cu reprezentările simbolice ale lucrurilor cerești – așa cum a fost cazul cu Cortul și Templul. Nu, acum noi avem realitatea (Adevărul). Contrastul, altfel spus, dintre adevărata închinare care a fost și adevărata închinare care este acum – contrastul dintre închinarea din Vechiul Testament și cea specifică Noului Testament – este rezumat în acești doi termeni. Acum, „realitatea” (Adevărul) – pe care vechiul a simbolizat-o – este de fapt a noastră în Cristos Isus prin Duhul. Și totuși cât de greu a fost pentru acei creștini evrei (chiar pentru apostolii înșiși) să renunțe la reprezentările care erau o umbră a lucrurilor viitoare. Unul dintre impedimentele constante în calea bunăstării Bisericii cu care a avut de-a face apostolul Pavel în mod repetat a privit exact această problemă (Gal. 4, Rom. 14, Col. 2 etc.). Și impedimentul e prezent și azi între noi. Chiar și azi, o mare parte a creștinătății se agață de simbolismul vizibil, umbra lucrurilor viitoare, care a caracterizat Cortul și Templul, preferând „elementele slabe și sărace” în locul închinării în Duh și în Adevăr.

2 – PRÎ înțeles și aplicat de Calvin

Calvin – mai mult decât orice al Reformator – a fost cel care s-a dus în profunzimea subiectului. El nu doar a văzut problema în mod corect, ci a și înțeles suprema ei importanță. „Știu ce greu este”, a spus Calvin, „să convingi lumea că Dumnezeu dezaprobă toate modurile de închinare care nu sunt susținute în mod expres de Cuvântul Său. Convingerea contrară care e lipită de ei – infiltrată, ca să spunem așa, în oasele și măduva lor – este că orice lucru pe care-l fac are în sine însuși o aprobare suficientă dacă prezintă un oarecare zel pentru slava lui Dumnezeu. Dar din moment ce Dumnezeu nu privește doar ca un lucru sterp, ci de-a dreptul ca o urâciune, orice facem din zel pentru a ne închina Lui, dacă e în contradicție cu porunca Lui, ce câștigăm printr-un procedeu contrar? Cuvintele lui Dumnezeu sunt clare și distincte: «Ascultarea este mai bună decât jertfele.» Și: «Degeaba însă Mi se închină ei, dând ca învățături niște porunci de-ale oamenilor.»” (1 Sam. 15:22, Mat. 15:9, italicele îmi aparțin).

Pentru Calvin, singurul remediu pentru corupția răspândită din biserica romano-catolică era o reîntoarcere la învățătura și practica apostolică.[15] El a văzut Biserica apostolică drept modelul pentru adevărata Biserică în toată istoria care a urmat.[16] Și pentru Calvin aceasta a fost de o importanță supremă. „Dacă s-ar pune întrebarea deci prin ce lucruri are religia creștină, în principal, o existență statornică între noi și își păstrează adevărul, se va descoperi că următoarele două nu doar că ocupă locul principal, ci cuprind în ele toate celelalte părți și, în consecință, întreaga esență a creștinismului: și anume, o cunoaștere, mai întâi, a modului în care I se aduce lui Dumnezeu o închinare corectă; și, în al doilea rând, a sursei din care se obține mântuirea. Atunci când acestea sunt neglijate, deși ne-am putea lăuda cu numele de creștini, mărturia noastră este goală și zadarnică.” (p. 126, sublinierea mea: G.I.W.). Se spune de obicei că justificarea prin credință a fost preocuparea supremă a Reformatorilor![17] Dar nu acesta a fost cazul, cel puțin nu pentru Calvin. Pentru el, slava lui Dumnezeu era preocuparea supremă și numai după aceea venea binele păcătoșilor. De aici prioritatea dată de el modului în care Dumnezeu trebuie să fie adorat – o prioritate menținută pe deplin în aproape toate marile catehisme și mărturisiri de credință reformate.[18]

Nu reușesc să observ cum am putea primi cu sinceritatea Scripturile ca singura regulă infailibilă pentru credința și practica noastră, dacă nu adoptăm cu credincioșie același model. Pentru că doar aici – în scrierile apostolilor inspirați și în practicile bisericilor apostolice dezvăluite în ele – învățăm ceea ce ne-a poruncit Isus.