Psalmii în închinarea crestina (din Prefata psaltirii The Book of Psalms for Worship)

G. Duncan Lowe

Psalmii în închinarea creștină

Din prefata psaltirii The Book of Psalms for Worship*

Cum am putea să descoperim semnificația Psalmilor și să vedem legătura lor cu restul Scripturii? Trei trăsături importante ale Cărții Psalmilor ne vor ajuta în acest demers. Ele sunt o parte majoră a ceea ce menține Cartea Psalmilor în unitate și ne arată ce anume face ca această carte să fie potrivită în mod special pentru închinarea în Numele lui Cristos Isus.

1. Psalmii prezintă o perspectivă atât a realității, cât și a credinței.

Psalmii ne prezintă același tip de lume pe care a văzut-o și Isus în jurul Lui, o lume în care El a trăit și în care a murit. Pentru ca misiunea Lui să se împlinească fără niciun compromis fatal pe parcurs, El a trebuit să umble atent în acea lume. Dar ea este aceeași lume în care noi trebuie să trăim și în care credința trebuie să fie vigilentă dacă vrem să îndeplinim lucrarea pe care Dumnezeu i-a încredințat-o. Psalmii, recunoscând natura acestei lumi, vorbesc întotdeauna despre o siguranță intrinsecă a credinței, dar nu neapărat în condiții de pace. Lumea nu este un loc sigur, însă o persoană poate, indiscutabil, să afle protecție, sens și împlinire punându-și încrederea în promisiunile date de Dumnezeul adevărat și viu. Acesta este mesajul pe care l-a adus Isus prin Predica de pe Munte, un mesaj care are multe legături cu Psalmul 37.
Perspectiva despre lume și viață a Psalmilor este aceeași pe care o regăsim în toată Scriptura. Și anume, lumea societății umane – oricât de necesar, de susținător și de orânduit de Dumnezeu este rolul pe care îl joacă ea în viețile noastre – este privită drept un loc corupt, înșelător și periculos unde răul există. Și pentru că lumea este așa, credința creștinului trebuie să fie trează și vigilentă în ea. Din cauza acestei perspective asupra lumii, psalmii exprimă mai mult decât emoțiile umane sau pietatea umană. Atunci când David vorbește despre dușmani, prieteni mincinoși, boală, război și distrugeri mari, el vorbește despre realități în mijlocul cărora a trăit. Psalmii ne-ar putea învăța cum să ne rugăm cu privire la asemenea lucruri pentru că realitățile aspre sunt deseori mijloace prin care Împărăția lui Dumnezeu vine în lumea noastră și în viața noastră. Lucrările cerului, judecățile de la sfârșitul veacurilor sunt în mijlocul nostru chiar acum. Experiențele noastre individuale și luptele noastre se desfășoară – cu ajutorul lui Dumnezeu – pe acest câmp periculos.

Astfel, Psalmii sunt rugăciuni care exprimă mai degrabă credința, nu complacerea. Promisiunile lui Dumnezeu nu trebuie luate ca lucruri de la sine înțelese. Chiar și pentru poporul cu care Dumnezeu are legământ, pacea și siguranța nu sunt garantate. Ajutorul decisiv al lui Dumnezeu în concretizarea acestor binecuvântări implică adesea o luptă exterioară mare din partea creștinului, precum și o rugăciune sinceră. Psalmii nu pleacă de la premisa că pacea lăuntrică este starea naturală a inimii credinciosului – în schimb, ea este ceva realizat printr-o încredere din toată inima în Dumnezeul adevărat și viu. Și chiar și așa, o asemenea pace nu este în mod necesar un lucru realizat odată pentru totdeauna: ea trebuie cerută în rugăciune în mod repetat pe măsură ce apar noi pericole și crize. Mai mult, se poate întâmpla ca modul în care Dumnezeu lucrează cu copiii Lui să fie greu de înțeles – uneori atât de greu, încât atunci când Psalmii vorbesc despre asemenea lucruri, ei devin cele mai puternice rugăciuni posibile. David ne arată că o asemenea rugăciune și credință costă. Psalmii nu fac din emoțiile și speranțele noastre punctul lor de pornire. Ceea ce fac ei pentru noi este să ne ofere o cale, prin cuvinte date de Duhul, prin care închinătorul se poate alătura atât speranțelor și sentimentelor lui David – marele împărat, deși cu defecte, al lui Israel – cât și, de asemenea, celor ale Urmașului său divin și măreț, Mesia Isus. Psalmii, în calitatea lor de cântări de laudă și rugăciuni, ne pregătesc pentru a ne ocupa locul în Împărăție în diferitele situații din lume și din viața noastră. Psalmii dau mângâiere, într-adevăr, o mare mângâiere, însă mângâierea nu este de regulă punctul lor principal. Psalmii ne cheamă la credință și lucrare – la lucrarea rugăciunii și a disciplinei de sine, a pocăinței și rededicării – dacă vrem cu adevărat să vedem bunătatea și frumusețea lui Dumnezeu manifestate. Ei ne oferă, de asemenea, o experiență reală a prezenței lui Dumnezeu pe calea noastră. Ar mai trebui menționat un lucru aici. Deși lumea e periculoasă, Psalmii nu ne spun să ne temem de ea, ci, mai degrabă, să fim vigilenți. Teama pe care Psalmii ne-o indică nu este teama de lume, ci o teamă adecvată față de Dumnezeu – nu tipul de teamă care ne ține departe de Dumnezeu, ci acea teamă care ne atrage spre El. În definitiv, El este Acela care contează cu adevărat. Din acest motiv folosesc Psalmii o asemenea libertate și franchețe atunci când vorbesc despre Dumnezeu. Această franchețe în rugăciune poate părea ușoară, totuși există niște capcane clare pentru a încerca să o evităm. Psalmii ne ajută în acest caz dându-ne un model de îndrăzneală pe care ne putem bizui în mod cert.

Această îndrăzneală nu este ceva ce ne putem însuși prin propriul nostru efort, desigur, ci este, cu adevărat, o chestiune de siguranță lăuntrică în relația cu Dumnezeu. Psalmii ne arată această siguranță nu pentru ca noi să o încercăm și să o imităm, ci pentru ca astfel să putem crede în harul și promisiunile lui Dumnezeu. Atunci vom avea motive de siguranță. Cu alte cuvinte, Psalmii ne invită la credința în Dumnezeul care ne cheamă la El prin har. Ceea ce a exprimat David în Psalmi a fost siguranța absolută a unuia care își are temelia în Dumnezeu. Chiar și în cel mai mare necaz și cea mai mare nenorocire, David a avut totuși siguranța de a veni înaintea Dumnezeului său și de a ști că rugăciunea îi va fi ascultată. Credința lui este încă vie, așa cum este și dragostea lui pentru Dumnezeu, chiar și atunci când mângâierea și speranța pot fi foarte îndepărtate. David, așa imperfect cum era ca om, este în Psalmi un model al credinței adevărate. Rugăciunile lui sunt bogate în sentimente, dar temelia cererilor lui nu este alta decât promisiunile lui Dumnezeu care nu poate fi necredincios.

2. Împărăția lui David este temelia afirmațiilor lui Isus

Psalmii proclamă o nouă etapă a lucrării răscumpărătoare a lui Dumnezeu, lucrare care începe cu David. Domnia unică a lui David, întemeiată pe credincioșia de netăgăduit a lui Dumnezeu, este aceeași domnie pentru care Isus Se va naște pentru a o moșteni și o duce la împlinire. Creștinii, prin urmare, văd pe bună dreptate în personajul davidic al Psalmilor, o bogată manifestare a lui Cristos Isus.

Mai întâi, ar trebui să recunoaștem că întreaga Carte a Psalmilor a fost un semn că luase ființă un lucru nou și permanent, că ea nu era doar o colecție de cântări.Începutul Cărții Psalmilor a fost primul semn din istoria închinării lui Israel de la Moise încoace că se intrase într-o nouă eră. Slujba de închinare stabilită prin Legea lui Moise fusese apărată cu gelozie de Domnul de orice inovații omenești. Dar acum ceva nou se introducea în acel aranjament mozaic. Cine a autorizat această schimbare? David, același om căruia Dumnezeu îi promisese o împărăție veșnică. Ce însemna această schimbare? Propriile rugăciuni-cântări ale împăratului David urmau ca de acum încolo să fie cântate în Templu alături de aducerea jertfelor. Rugăciunile și cântările de mulțumire pe care David le-a compus sub călăuzirea și inspirația Duhului, au devenit parte a noii forme de închinare a poporului Israel acceptabile înaintea Domnului. Cuvintele și viața acestui om, David, îi sunt dăruite Domnului în mijlocul poporului Israel în timpul închinării și Domnul e mulțumit. Astfel vedem o nouă eră în desfășurarea lucrării răscumpărătoare a lui Dumnezeu: era davidică lua ființă.

Cartea Psalmilor are astfel o unitate reală și efectivă în David. Întreaga colecție a Psalmilor este o continuare a lucrării pe care David a început-o – și pe care Dumnezeu a continuat să o direcționeze. Cu toate că și alți autori inspirați își vor aduce contribuțiile, acestea vin în Cartea Psalmilor prin David și în slujba împărăției care și-a avut începuturile în David. Acești alți autori nu-și dau numele lor unei epoci sau unei împărății, nici nu creează o nouă ordine a închinării din Templu. Unitatea Cărții Psalmilor este, așadar, mai complexă decât unitatea inspirației ei și a predominanței calității efective de autor a lui David. David este marele producător al Cărții Psalmilor, iar chemarea sa unică și autoritatea sa stau în spatele tuturor lucrurilor din ea.

Natura schimbării este aceea că sistemul de legi și de închinare relativ impersonal stabilit anterior de Dumnezeu prin Moise devine acum, prin David, ceva cu un clar caracter personal. Acesta este un progres în harul lui Dumnezeu. Dumnezeu poate fi din ce în ce mai recunoscutdin punct de vedere personal în poporul Lui, prin reprezentanții Lui aleși. Acest progres nu e nicăieri aproape de încheiere în David, dar indică tipul de împlinire care va fi în cele din urmă realizată în persoana lui Isus.
David nu este atât de mult preamărit prin faptul că Psalmii au devenit parte a închinării lui Israel, cât transformat. Caracterul și experiența lui umană – transcrise în cuvintele Duhului – au devenit o laudă sinceră pentru Domnul. Unitatea poporului Israel cu Domnul pe care o laudă acum se manifestă în prezența unei alte uniri evidente, cea dintre un fiu și Tatăl lui ceresc. În lumina istoriei răscumpărării, ceea ce vedem aici este o prefigurare a întrupării. David știe că el a fost ales de Domnul și chiar numit fiul Lui. În noua slujbă a închinării aduse în Templu, David a devenit, într-un anumit sens, semnificația jertfelor. Deși atât împărăția, cât și Templul aveau să aibă, în cele din urmă, un sfârșit violent, iar fiul ales al lui Dumnezeu nu mai avea pe pământ o împărăție care să-i poarte numele, Psalmii vor continua să-l învețe pe poporul care I se închină lui Dumnezeu despre caracterul și luptele împăratului care a fost alesul lui Dumnezeu. Ce conține, în general, Cartea Psalmilor? Ea este, în esență, o colecție de mărturii, atât ale mulțumirii, cât aleîngrijorării, cu privire la acea unică instituție pe care a stabilit-o Dumnezeu în David. În definitiv, împărăția lui David este cea care, la vremea potrivită, în Isus, va veni ca să cuprindă întreaga lucrare de răscumpărare a lui Dumnezeu – și astfel să se extindă cu har și putere pe tot pământul. Psalmii, care reflectă viața acelei împărății alese,în diferite împrejurări și condiții, sunt niște rugăciuni, expresii ale bucuriei și cereri înălțate spre Dumnezeu în termenii promisiunilor Lui sigure.

Creștinul ar trebui să observe că rugându-se cu cuvintele rugăciunilor din Psalmi el se identifică de fapt cu împăratul care se roagă în și cu ele. Nu se așteaptă de la un creștin să fie un nimeni sau să se roage ca un nimeni. Chiar și atunci când David este cel mai umil și mai nenorocit, cel mai conștient de vina și rușinea lui, el este totuși împăratul uns. Când creștinul ia cuvintele lui David ca propriile sale cuvinte, el regăsește, de asemenea, în ele prezența lui Isus. La urma urmei, David nu este un accident al istoriei, ci un pas în desfășurarea planului de răscumpărare al lui Dumnezeu, a cărui împlinire este Isus. Isus nu doar îl copiază pe David ca model al Său, ci împlinește acel har pe care David n-a putut decât să-l ceară. Prin urmare, chiar și atunci când David este la cel mai jos nivel din viața lui, Isus continuă să-l susțină ca parte a propriei Sale identități. După faptele scandaloase ale lui David, Dumnezeu primește pocăința lui și o face un adevărat model a ceea ce înseamnă cu adevărat întristarea cauzată de păcat (a se vedea Psalmii 51 și 32).

Deși Psalmii nu reprezintă toată gama rugăciunilor valide, ei arată o cale bine croită a devoțiunii, pavată deja pentru noi. Iar unul dintre rezultatele semnificative ale cercetării Psalmilor prin David în acest mod este acela că Îl putem vedea pe Cristos Isus în toți Psalmii, nefiind limitați la a-L vedea pe Isus doar în câțiva psalmi care vorbesc în mod profetic despre un timp viitor. Creștinii știu, în esență, că Dumnezeul căruia I se închină a alcătuit atât Scriptura, cât și istoria specială a poporului Său pentru a ne conforma unității planului Său în desfășurare. Așadar, nu este imposibil ca Psalmii să fie folosiți prin această relaționare pentru a-L exprima pe Cristos, care Se află la baza acestuiplan.

Psalmii ne aparțin nouă în calitate de creștini deoarece ei sunt davidici: aceasta este esența problemei. Dumnezeu i-a promis lui David o împărăție veșnică. David e numit „fiul” lui Dumnezeu. David a avut autoritate asupra slujbelor de la Templu. Și, ca împărat uns, David a primit, de asemenea, sarcina de a îndepărta din împărăția și cetatea lui Dumnezeu tot ceea ce părea nevrednic sau înșelător în ele (a se vedea Psalmul 101), rugăciunile și laudele acestui om ales fiind astfel potrivite pentru a deveni cântările care aveau să se înalțe încontinuu spre Domnul împreună cu jertfele lui Israel. Prin urmare, chiar înainte ca profeții să prezinte figura Marelui Mesia care avea să vină, doar în termenii lui David însuși, cu toate defectele lui, vedem o autoritate împărătească și preoțească în Psalmi pe care numai Isus va fi capabil de a o unifica și împlini. Atunci când creștinii cântă psalmii, ei pot recunoaște în David temelia pământească pe care a construit apoi Isus.

3. Vocea mijlocitoare din Psalmi s-a referit la povara pe care Isus o va lua

Dumnezeu a îngăduit ca împărăția lui David să piară în cele din urmă, în ciuda promisiunii Lui care afirma contrariul. A fost deci Dumnezeu necredincios? Psalmii ridică această întrebare dureroasă ca una care nu poate fi lămurită. Și deoarece nu poate fi clarificată, întrebarea leagă Psalmii de suferințele pe care Isus avea să le îndure pentru a satisface justiția lui Dumnezeu și a câștiga mântuirea poporului Său. Psalmii joacă un rol care nu se mai găsește în altă parte a Scripturii pentru a transmite un sentiment al poverii purtării păcatului și al suferințelor lui Mesia.

Dacă ar fi să luăm psalmii care menționează în mod specific starea împărăției davidice și să-i aranjăm apoi într-o ordine cronologică neprelucrată, am vedea o desfășurare clară și am fi puși în fața unei întrebări inevitabile. Psalmii timpurii ai împărăției sunt plini de credință și de un sentiment al unei glorioase chemări și al unui glorios destin în Domnul (Psalmii 2, 110 și 72, de exemplu). Apoi vin vremurile grele, după cum s-a văzut mai târziu în Psalmi (cum sunt Psalmii 60, 80, 132, 77 și 89). Și, în cele din urmă, se produce efectiv incredibilul: împărăția are parte de un sfârșit violent (descris în Psalmii 74 și 79). Și deși un psalm de mai târziu (cum e Psalmul 126) exprimă speranța în bunătatea lui Dumnezeu pentru viitor, el nu îi răspunde grelei întrebări privind motivele pentru care Domnul a lăsat să se întâmple această distrugere. În Psalmi nu există niciun răspuns la această întrebare – și nici în altă parte a Scripturii. Vocea davidică din Psalmi nu poate face altceva decât să sufere durerea contradicției și să aștepte răspunsul Domnului. Lucrul care o face și mai grea în mod special este că această întrebare pune la încercare ceea ce Psalmii laudă cel mai consecvent cu privire la Dumnezeu: modul în care El, în calitate de Dumnezeu drept, Își ține promisiunile față de poporul Lui. Afirmațiile de felul acesta sunt la baza credinței din legământ. Și totuși, în același timp, vedem în Psalmi cum credincioșia și seriozitatea lui Dumnezeu au parte de cea mai serioasă punere la încercare. Ceea ce i se întâmplă împărăției lui David pare să contrazică credincioșia lui Dumnezeu. Această tensiune, care se regăsește peste tot în Psalmi, nu e accidentală.

Dumnezeu, desigur, nu-Și lasă poporul fără să-i dea vreun cuvânt pentru a-l ajuta să înțeleagă și să accepte împlinirea voii Lui. De fapt profeții au început să vorbească despre o nouă etapă în realizarea legământului lui Dumnezeu. Ei au spus că Dumnezeu va trimite în timp un alt om din linia lui David pentru a fi Împăratul Uns peste Israel. Acest om va fi un împărat mai mare decât David. El va restabili împărăția distrusă și va triumfa asupra tuturor dușmanilor Lui. Acest Mesia va izbăvi poporul din împărăția distrusă a lui David și-i va asigura ocrotirea, pacea și eliberarea de rușine. Acesta este, cu adevărat, un răspuns mai profund din partea lui Dumnezeu. Dar, chiar și așa, poate fi el răspunsul Lui în întregime? Acest Mesia i-ar putea aduce cu siguranță la victorie și bucurie în Domnul. Dar cum ar putea să-i scape de rușine? Cum i-ar putea elibera El de întrebările lor fără răspuns cu privire la credincioșia lui Dumnezeu? Cum ar putea restabilirea prosperității să fie răspunsul la toate? Cum s-ar putea ca durerea promisiunilor neîmplinite să fie pur și simplu lăsată deoparte și uitată?

Aici ar trebui să ne îndreptăm spre o altă fațetă a învățăturilor profeților și să vedem cum se unește ea cu tonul și conținutul unora dintre psalmi. Menționările făcute de profeți despre un Mesia care avea să-l izbăvească pe Israel cu o mare putere sunt relativ puține și scurte în comparație cu spațiul acordat de profeți avertizărilor privind dezastrele care aveau să vină. Chiar și mai puține sunt menționările profeților despre un personaj care suferă (cum sunt cele din Isaia 50 și 53). Cine este această persoană? Poate fi Mesia sau e altcineva? Profeții nu lămuresc acest lucru. Este de remarcat totuși că în aceeași perioadă în care profeții au început să vorbească ici și colo despre un personaj neprihănit care îndură o mare suferință, mulți psalmi vorbesc printr-o voce corespunzătoare acelui personaj care suferă. Vocea davidică din psalmii timpurii (cei scriși de David însuși), care s-a exprimat cu o așa convingere, a devenit în psalmii târzii o voce a disperării. Psalmistul afirmă justiția și bunătatea lui Dumnezeu în timp ce acțiunile inexplicabile ale lui Dumnezeu îl zdruncină. Aici se află două fire ale revelației care se unesc. Pe de o parte, în Profeți, noi vedem un Mesia glorios care va veni în viitor și, de asemenea, o persoană care poartă povara păcatului și a rușinii care-i aparțin de fapt lui Israel. Pe de altă parte, în Psalmi, îl vedem pe David apărând în două moduri diferite. Uneori îl vedem pe David strălucind în slava, demnitatea și autoritatea cu care l-a învestit Domnul.Și, alteori, îl vedem pe David rugându-se cu disperare Domnului – din cauza rușinii și vinei propriului păcat și în numele poporului lui Dumnezeu aflat în păcatul și nevoia lui și pentru onoarea Numelui mare și sfânt al lui Dumnezeu. Astfel, Psalmii îi dau o voce lui Mesia care se roagă, un Mesia care nu este întotdeauna triumfător. Cât de potrivit a fost deci pentru Isus să învețe din Psalmi cum să Se roage și să-Și disciplineze sufletul. El Se va fi pregătit să ia jugul umilinței pe care a trebuit să-l poarte înainte ca să le poată fi acordată altora vreo slavă. Așa se face că Isus, care a crescut cântând Psalmii ca o parte obișnuită a închinării și consacrării Lui față de Dumnezeu, a învățat două lucruri din ei. El a învățat să vadă propria Împărăție a lui Dumnezeu în termenii împărăției pe care Dumnezeu i-o promisese lui David. Și Isus a învățat, de asemenea, să ia vocea care vorbește în Psalmi și să găsească în ea o expresie a propriei Sale chemări de a-L slăvi pe Dumnezeu. Ca Fiu al lui David în vremea când toate lucrurile trebuiau împlinite, Isus va avea o responsabilitate mai mare – și va purta o povară mai grea – decât a cunoscut vreodată predecesorul Lui pământesc.

Doar simplele cuvinte nu pot rezolva problema. Ele nu pot îndepărta durerea aparentei necredincioșii a lui Dumnezeu. O asemenea gândire, de fapt, are toate șansele să adauge o altă insultă la adresa lui Dumnezeu, să conțină o anumită insinuare că El nu este în întregime bun, în întregime ceea ce El spune că este. Da, acesta este Dumnezeu, Cel care, în ciuda tuturor aparențelor și a acuzațiilor, este în întregime și în mod ireproșabil credincios. De aceea, răspunsul conținut în Psalmi nu este un șir de raționamente, ci un lucru foarte diferit: este o persoană al cărei rol și responsabilitate sunt descoperite. În timp ce Israelul se îndreaptă spre prăbușirea lui, acel David care vorbește în Psalmi devine ceva mai mult decât un om care își reamintește de gloriile trecutului. David își exprimă preocuparea față de păcatul poporului său, pericolul în care se află poporul și nevoia disperată a poporului de a primi harul promis al lui Dumnezeu. Rugăciunile lui David arată preocuparea față de propriile lui păcate, dar ele sunt și profund mijlocitoare pentru aceia pe care Dumnezeu i-a pus în grija lui. Răspunsul lui Dumnezeu este dat prin persoana lui Isus, care ia asupra Lui grijile lui David, păcatele poporului Său, onoarea Dumnezeului credincios și face ispășirea pe cruce.
Desigur, creștinii sunt în postura de a vedea că acest mod de citire a Psalmilor este absolut corect. Din perspectiva unui Fiu divin al lui Dumnezeu, cum ar fi posibil ca Psalmii să nu-L reflecte pe Isus drept Cristosul? Cum ar putea Mesia cel divin care a intrat în istoria poporului cu care Dumnezeu a încheiat un legământ să nu fie reflectat în David, predecesorul Lui în cadrul aceleiași istorii, atât în slavă, cât și în suferință? Pentru a face aceste conexiuni, trebuie, desigur, să avem o părere înaltă despre Scriptură. Dar, pe de altă parte, faptul de a avea o părere înaltă despre Scriptură ne forțează să facem aceste conexiuni. Dacă Scriptura este o lucrare a lui Dumnezeu, Cel care direcționează evenimentele din istorie, atunci planul lui Dumnezeu strălucește atât în Scriptură, cât și în realizarea legământului Său de-a lungul timpului.
Ceea ce vedem deci este că deși Psalmii nu exprimă fiecare rugăciune creștină legitimă, ei servesc drept model dat de Dumnezeu pentru rugăciune făurit în dogoarea încercării. Iar vocea care vorbește în Psalmi este una care are multe conexiuni cu Isus, atât în privința slavei Lui, cât și a agoniei Lui. Tocmai această voce inspirată, într-o măsură chiar mai mare decât arta poetică a Psalmilor, este cea care face această parte a Cuvântului lui Dumnezeu un asemenea instrument al puterii cercetătoare în mâinile Lui. Ea este o parte a moștenirii noastre în Cristos. Chiar întrebările grele pe care Psalmii le ridică sunt parte a moștenirii noastre în calitate de creștini și au încă și azi puterea de a ne tulbura. Lucrurile stau astfel pentru că, deși Isus, acum Cristosul înălțat și slăvit, domnește cu autoritate peste toate lucrurile din ceruri și de pe pământ, noi nu vedem evenimentele luând un curs favorabil pentru poporul Său sau pentru onorarea Numelui Său. Putem clarifica aceasta cu argumente? Sau putem opri astfel de gânduri să intre în mintea noastră? Psalmii ne arată o cale diferită, o cale a rugăciunii care privește în față adevărurile grele și evită răspunsurile greșite și ușoare. Psalmii ne duc cu gândul înapoi la crucea lui Cristos, acea taină mai presus de orice, unde întrebările despre justiția lui Dumnezeu și credincioșia lui Dumnezeu primesc rezolvare.

Cântând Psalmii în cadrul închinării, creștinii merg din nou pe calea urmată de Isus. Din Psalmi a învățat Isus atât caracterul slăvit al chemării Lui, cât și povara inevitabilă a lucrării Lui de mijlocire. Calitatea de Fiu a lui Isus nu L-a scutit nici de suferință, nici de rușine, în timp ce punea în practică ascultarea care I se cerea. Isus a luat cuvintele și experiențele lui David și le-a confirmat – făcându-lepropriile Sale rugăciuni și împlinindu-le prin viața și moartea Lui.

—Rev. Dr. G. Duncan

* Material publicat cu permisiunea editurii din cartea The Book of Psalms for Worship (Crown and Covenant, 2009)