Povestile lui mos Martin - Celestin

Evanghelia pe intelesul copiilor

Autor: Augustin-Adrian Martin

Ilustratii realizate de Maria‑Eliza Jipa

****************

Fragment de pe coperta cartii:

Vorbind mereu despre Celestin, timpul zbura, iar baietasul nostru de opt ani, Cristin, isi dublase varsta. Trasaturile lui frumoase de copilas fusesera de mult timp alungate pe raul vietii. In loc ramase chipul unui adevarat tanar, incarcat de visuri. Insa tristetea se cuibarise chiar si‑n cele mai frumoase zambete ale baiatului, caci, iata, erau cativa ani de cand bunicul sau trecuse la cele vesnice. Cea mai mare mostenire pe care i‑o lasase era Celestin, promisiunea divina ca Atotputernicul nu va sta nepasator fata de potopul de desfrau care se dezlantuise pe pamant. Cel Preainalt va trimite in Betel o raza de speranta, un adevarat balon de oxigen pentru aceasta omenire sufocata de pacat.

*********************

Din prefata autorului:

As incepe cu sfarsitul copilariei mele care striga dupa adevar si bajbaia in intuneric, cautand o explicatie care sa‑mi arate cine sunt eu si cine este masura tuturor lucrurilor. Aici este punctul in care mi‑as fi dorit sa ascult aceasta poveste plina de talc si de raspunsuri la intrebarile mele, apuse cu mult timp in urma, sub negura timpului.

*******************

Fragment din capitolul doi al povestirii:

----

Pe nesimtite, linistea se instala in camera de zi a batranului, aducand cu ea o binemeritata pauza pentru mos Martin. Asa cum facea de obicei, ori de cate ori avea putin timp liber, bunicul nostru isi lua cea mai veche carte din biblioteca, Biblia imbracata in piele, usor roasa de rugina timpului, si un jurnal mare, imbracat si cusut si el in piele rezistenta. Daca in Cartea Cartilor gasea mereu vocea Stapanului sau, care‑l mangaia, il imbarbata si, pe alocuri, il si dojenea, asemenea unui tata grijuliu, in jurnal isi regasea glasul inimii, cernut de‑a lungul a zeci de ani. Paginile jurnalului erau usor ingalbenite din cauza trecerii timpului, iar pe multe dintre ele se vedeau urme de stersaturi usoare, caci multe lacrimi vesele si triste isi gasisera mormantul acolo. 

Tot rasfoind jurnalul, ochii bunicului zabovira asupra datei de 12.02.1982: „Azi Dumnezeu mi‑a daruit o mare binecuvantare, mi s‑a nascut primul baiat si am meditat la datoria mea de parinte. In fiecare clipa, nu trebuie sa uitam ca ne crestem copiii nu pentru aplauzele acestei lumi, nici pentru bogatiile ei. Ne crestem copiii pentru cruce, pentru rastignire fata de lume, cu alte cuvinte, pentru gloria Lui. Ni s‑au incredintat copiii si familia noastra pentru gloria Lui, nu ca sa‑i transformam in idoli, spre pierzarea noastra. Sa ne rugam pana cand Hristos va lua chip in ei!” 

Astfel de comori duhovnicesti erau ascunse in acest jurnal, si se vedea ca mos Martin, inca din tinerete, isi strangea comori in cer. Dar el n‑a fost intotdeauna asa. La fel ca toti tinerii, dupa implinirea varstei de 16 ani, se avantase intr‑o goana dupa fericire, cautand‑o cu ardoare in aceasta lume plina de nisipuri miscatoare pentru sufletul celor neincercati. Dupa opt ani, ajunsese inrobit de propriile patimi si mai secatuit decat toti prietenii lui dedati la aceleasi desfranari. 

Toate acestea pana cand Sfanta Scriptura i‑a cazut in maini. Atunci i‑au cazut si lanturile pacatului, care‑l tineau departe de Mantuitorul sau. De aceea, Biblia ii era cea mai scumpa carte. De aici invatase cum sa‑L iubeasca pe Dumnezeu si pe aproapele sau. Din acest izvor al harului curgea toata intelepciunea Lui. Chiar imparatul David recunostea in psaltire ca doar cuvintele Imparatului Imparatilor te fac mai invatat decat toti invatatii acestei lumi si doar poruncile dumnezeiesti iti dau mai multa pricepere decat au cei mai intelepti dintre batrani. 

Acesta era mos Martin, un om mic si simplu, dar care avea un Dumnezeu mare si intelept. Daca ne‑am fi putut strecura in jurnalul batranului, am fi simtit din plin pretul greu pe care a inceput sa‑l plateasca din momentul convertirii sale la crestinism. Fiecare pagina ne‑ar fi soptit la ureche, cu durere, prigoanele, lacrimile si suferintele indurate de batran. Nici nu implinise bine 23 de ani, si numele de crestin adevarat l‑a exclus din toate cercurile de prieteni, iar painea cea de toate zilele i‑a fost refuzata de cei la care lucra. Şi daca toate acestea nu ar fi fost de ajuns, familia, de la care se astepta sa primeasca alinare, s‑a lepadat de el ca de o masea stricata. Daca aici s‑ar fi sfarsit soaptele acestui jurnal, inima cititorului s‑ar fi umplut de amaraciune si deznadejde. Insa tanarul nostru a fost binecuvantat peste masura, chiar in mijlocul prigoanei si in ciuda lacrimilor sale amarui. Adeseori, in cele mai grele momente, o pace care intrecea orice pricepere ii pazea inima si gandurile de deznadejde. Chiar daca o lume intreaga il respingea, el gasea mereu un adapost cald in Domnul Iisus Hristos. 

Iata ca, tot rasfoind acest jurnal, zeci de anotimpuri au trecut peste mos Martin. Acum semana cu un stejar batran si se straduia din rasputeri sa contrazica celebrele cuvinte ale lui Constantin Brancusi: „Sub umbra unui stejar nu poate creste decat iarba.” Misiunea pe care o avea la frumosul apus al vietii sale era aceea de a continua sa creasca, la umbra intelepciunii primite de sus, stejari ai credintei, oameni cu care Dumnezeu sa Se laude inaintea ingerilor si a intregii Creatii. Crescuse deja o generatie frumoasa. Fiii si fiicele sale erau de mult stalpi in Biserica Dumnezeului Celui viu. Pentru asta mai traia si visa cu ardoare sa vada cum Providenta incepe sa creioneze chipul lui Hristos pe fețele crude si neincercate ale nepotilor sai. 

Ca tot veni vorba despre nepoti, ultima fila scrisa din jurnal suna cam asa: „Astazi am primit o lovitura crunta. Sarah mi‑a marturisit neascultarea lui Augustin. Inima mea e franta, dar sunt plin de nadejde ca voi primi cuvinte de sus, care vor alunga razvratirea din inima lui, dar si din inimile nepoatelor mele. Caci departe de fata Ta, Doamne, acesti copilasi nu Te pot cunoaste. Lasa harul Tau peste gandurile mele si fie ca povestea aceasta sa se termine cu bine pentru gloria Ta si binele lor vesnic! Amin.”

Nici bine nu se usca cerneala pe foile invechite ale jurnalului, ca se si auzi strigatul pitigaiat al lui Augustin...

***************