Declinul cântului psalmilor
Înlocuirea psalmilor versificați cu imnurile a avut loc treptat în protestantism. Din 1542 până în 1800 (timp de 260 de ani) psalmodierea versificată a dominat scena bisericească dar în a doua jumătate a secolului al 18-lea, cărțile de cântări au început să includă și imnuri. Cu toate că această tranziție a fost foarte controversată, după mijlocul secolului al 19-lea imnurile au început să ia locul psalmilor în preferințele oamenilor.
În cazul bisericilor protestante din America, la început distincția dintre psalmi și imnuri s-a menținut clar. În fiecare carte de cântări primele 150 de imnuri erau Psalmii lui David, după care urmau alte cântări. Pe măsură ce timpul a trecut distincția s-a șters în așa măsură încât la apariția influentei cărți The Presbyterian Hymnal din 1927, psalmii dispăruseră total. Cântul psalmilor ajunsese la punctul cel mai de jos.
O istorie similară poate fi relatată cu privire la congegaționaliști și baptiști. Observând declinul cântului psalmilor, Charles Spurgeon spunea: „Ar trebui să ne temem din cauza faptului că psalmii nu mai sunt la fel de prețuiți astăzi precum au fost în secolele trecute ale Bisericii.” Din acest motiv, în cartea de cântări compilată de el în 1866 pentru a fi folosită în biserica pe care o păstorea, Metropolitan Tabernacle, primele 150 de cântări erau psalmi versificați. El considera că aceștia trebuiau să-și aibă locul de cinste în lauda bisericii, motiv pentru care a predicat peste 400 de predici din Psalmi și a trudit timp de 20 de ani la comentariul Tezaurul lui David (The Treasury of David), lucrarea magnum opus a Prințului Predicatorilor care numără peste 1500 de pagini și este probabil cel mai lung comentariu din istorie pe această carte (doar Augustin și Calvin se apropie de el).
În cazul bisericilor protestante din America, la început distincția dintre psalmi și imnuri s-a menținut clar. În fiecare carte de cântări primele 150 de imnuri erau Psalmii lui David, după care urmau alte cântări. Pe măsură ce timpul a trecut distincția s-a șters în așa măsură încât la apariția influentei cărți The Presbyterian Hymnal din 1927, psalmii dispăruseră total. Cântul psalmilor ajunsese la punctul cel mai de jos.
O istorie similară poate fi relatată cu privire la congegaționaliști și baptiști. Observând declinul cântului psalmilor, Charles Spurgeon spunea: „Ar trebui să ne temem din cauza faptului că psalmii nu mai sunt la fel de prețuiți astăzi precum au fost în secolele trecute ale Bisericii.” Din acest motiv, în cartea de cântări compilată de el în 1866 pentru a fi folosită în biserica pe care o păstorea, Metropolitan Tabernacle, primele 150 de cântări erau psalmi versificați. El considera că aceștia trebuiau să-și aibă locul de cinste în lauda bisericii, motiv pentru care a predicat peste 400 de predici din Psalmi și a trudit timp de 20 de ani la comentariul Tezaurul lui David (The Treasury of David), lucrarea magnum opus a Prințului Predicatorilor care numără peste 1500 de pagini și este probabil cel mai lung comentariu din istorie pe această carte (doar Augustin și Calvin se apropie de el).
Odată cu apariția muzicii „gospel” în perioada de după Războiul Civil din America (1865), această nouă imnologie a scos din uz psalmii și i-a aruncat în uitare. Această eclipsare a psalmodiei în a doua parte a secolului nouăsprezece este fără precedent.
Psalmii, după cum am văzut, au reprezentat forma predominantă de laudă creștină începând cu apostolii, Părinții Bisericii primelor cinci secole, continuând în toată perioada Evului Mediu, în timpul Reformei și în epoca Post-Reformă și până în epoca modernă. Până la începutul secolului al douăzecilea, Biserica pierduse vocea prin care și-a exprimat laudele cântate vreme de mai bine de 1800 de ani. Singura excepție este Biserica Reformată Prezbiteriană a Scoției (aripa conservatoare) care cântă psalmii (și numai psalmii) de aproape 500 de ani.
Psalmii, după cum am văzut, au reprezentat forma predominantă de laudă creștină începând cu apostolii, Părinții Bisericii primelor cinci secole, continuând în toată perioada Evului Mediu, în timpul Reformei și în epoca Post-Reformă și până în epoca modernă. Până la începutul secolului al douăzecilea, Biserica pierduse vocea prin care și-a exprimat laudele cântate vreme de mai bine de 1800 de ani. Singura excepție este Biserica Reformată Prezbiteriană a Scoției (aripa conservatoare) care cântă psalmii (și numai psalmii) de aproape 500 de ani.
Printre motivele care au contribuit la acest declin menționăm următoarele:
1. Limbaj arhaic, nepoetic și melodii necantabile
Cu toate că pe piață erau disponibile mai multe versiuni de psaltiri, de la traduceri literale la parafraze libere, puțini psalmi beneficiau de o versificare fidelă textului în proză care să aibă în același timp o frumusețe poetică și un limbaj nearhaic. Versurile erau atât de lungi încât, atunci când ajungeai la sfârșit, uitai ce ai cântat înainte. Acest lucru era îngreunat de analfabetismul muzical al multora, motiv pentru care în multe biserici un muzician cânta un vers iar apoi biserica repeta după el acel vers.
2. Caracterul inadecvat și insuficient al psalmilor pentru închinarea creștină
Isaac Watts (1674-1748), denumit în mod obișnuit „părintele imnodiei engleze” a insistat că psalmii înșiși necesită modificări pentru închinarea creștină. Deși afirma că David a fost, fără îndoială, un instrument ales de Dumnezeu, Watts a susținut că înțelegerea sa religioasă nu ar fi putut cuprinde pe deplin adevărurile revelate ulterior prin Isus Cristos. Prin urmare, psalmii ar trebui „reînnoiți” ca și când David ar fi fost creștin sau, așa cum a spus Watts în titlul psaltirii sale în versuri din 1719, ei ar trebui „recompuși în limbajul Noului Testament.” Pentru a „recompune” un psalm, Watts a aprofundat temele de laudă cuprinse în el, a eliminat elementele tulburătoare din perspectiva sa (cum ar fi lamentările și imprecațiile pe care le considera elemente sub-creștine) și apoi a rescris acele teme de laudă într-o nouă lucrare poetică, aplicată Imperiului Britanic („statului creștin”) și Bisericii („închinării creștine”). Psalmii lui Watts însă erau mai degrabă cântări cu totul noi inspirate doar din tematicile „pozitive” ale psalmilor. Pentru el psalmii nu erau cântările lui Isus (vezi mai jos) ci doar cântările lui David specifice închinării evreiești. La baza acestei reforme îndrăznețe a contribuit și Teologia Dispensaționalistă (în contrast cu Teologia Legămintelor prevalentă în toată istoria până în acel moment), Isaac Watts fiind considerat unul din protopărinții acesteia.
3. Înțelegere greșită a Cărții Psalmilor ca întreg
Creștinii au pierdut din vedere natura Psaltirii. Aici ne referim la două lucruri: forma ei ca întreg și natura meditativă a acestor cântece. În ce privește forma ei ca întreg, Psaltirea a ajuns să fie considerată o adunătură aleatorie de imnuri, în loc să fie considerată o colecție aranjată cu mare atenție. Până în ziua de azi, atunci când folosesc psalmii, creștinii tind să recurgă cel mai adesea la psalmii de mângâiere (Ps. 23) sau la psalmii de laudă (ex. Ps. 30) și neglijează ceilalți psalmi. Psaltirea însă este o culegere organizată cu intenție în forma pe care o avem azi (ex. Cele Cinci Cărți) iar produsul final oferă o imagine unitară (ca un puzzle) care spune o singură poveste: Povestea Împăratului care vine.
Din acest motiv, creștinii au considerat că toți psalmii sunt importanți și toți trebuie cântați. Pentru ei forma și structura deliberată a Psaltirii era la fel de canonică ca și conținutul ei. În ce privește natura meditativă a psalmilor, majoritatea creștinilor cred că tema dominantă a psalmilor este lauda „strict declarativă”. Într-adevăr, titlul cărții este Tehilim =Laude însă această laudă nu este una doar declarativă, cât o laudă care începe printr-un proces de meditație și te conduce din confuzie. Vom dezvolta acest subiect deosebit de important când vom vorbi despre natura diferită a psalmilor față de celelalte cântări..
Din acest motiv, creștinii au considerat că toți psalmii sunt importanți și toți trebuie cântați. Pentru ei forma și structura deliberată a Psaltirii era la fel de canonică ca și conținutul ei. În ce privește natura meditativă a psalmilor, majoritatea creștinilor cred că tema dominantă a psalmilor este lauda „strict declarativă”. Într-adevăr, titlul cărții este Tehilim =Laude însă această laudă nu este una doar declarativă, cât o laudă care începe printr-un proces de meditație și te conduce din confuzie. Vom dezvolta acest subiect deosebit de important când vom vorbi despre natura diferită a psalmilor față de celelalte cântări..
4. Depreciere în ce privește puterea și scopul poeziei în cântarea bisericii
Această depreciere nu se manifestă doar în ce privesc psalmii ci se poate vedea și în restul vieții. Din cauza secularizării și a iluminismului cei mai mulți oameni au ajuns să privească arta ca și pe o „simplă deviere” în loc să o privească ca și pe un „mijloc bogat de transmitere a semnificației și a puterii formative”. Poezia și cântarea aveau în trecut acest rol important. Studiul modern în ce privește natura poetică a psalmilor se rezumă cel mai adesea doar la clasificarea lor în funcție de tipul de paralelism din care fac parte. Metaforele bogate și toate celelalte simboluri din psalmi sunt văzute mai degrabă ca și impedimente care trebuie înlăturate pentru a ajunge la adevărul propozițional al psalmului. Psalmii ajung să fie citiți și predicați la fel ca și o epistolă paulină. Această depreciere ajunge să „sterilizeze” psalmii și le slăbește scopul intenționat de formare a credincioșilor.Renașterea cântului psalmilor
Putem oare spera să vedem o renaștere a cântului psalmilor în vremea noastră? Psalmodierea versificată concurează nu doar cu imnologia clasică și cu muzica Gospel, ci se confruntă cu o competiție mult mai acerbă din partea cântecelor creștine contemporane și a formațiilor de laudă și închinare. Totuși, există semne bune care ne oferă speranță. Putem afirma că asistăm la o reînviere a cântului psalmilor în multe locuri de pe mapamond. Cea mai mare parte din bisericile mișcării reformate experimentează o renaștere a psalmodiei în perioada aceasta. Ea a pătruns în foarte multe denominațiuni.
În ultimii 50 de ani s-au publicat mai multe Psaltiri care au avut parte de o recepție bună. Printre cele mai influente menționăm The Book of Psalms for Worship (2009) și The Trinity Psalter (1994), două psaltiri excelente, utilizate mult în întreaga Americă de Nord. Aceasta din urmă este disponibilă și în Braille. În Marea Britanie, alături de acestea, s-a publicat Sing Psalms (2003), The Psalms for Singing (2004), precum și altele. O selecție de psalmi spanioli destinați cântării este inclusă în El Himnario (1998). În Australia s-a publicat The Complete Book of Psalms for Singing (1991) iar în Canada Book of Praise: Anglo-Genevan Psalter (2010).
De asemenea, în ultimii ani au apărut multe proiecte muzicale prin care se dorește așezarea tuturor psalmilor pe melodii. Mulți cântăreți creștini și influenți publică albume cu psalmi versificați.
Totodată, se organizează tot mai multe conferințe și simpozioane despre psalmi și despre rolul lor în închinarea creștină.
Suntem deosebit de privilegiați ca, prin prezenta publicație, Cântările Psalmilor – Psaltirea versificată și așezată pe muzică de N. Moldoveanu și T. Dorz- să putem contribui la această tradiție lungă de trei milenii a cântului psalmilor, unind glasul și melosul românesc cu cel al poporului lui Dumnezeu din toate locurile și timpurile și astfel să redăm psalmilor întâietatea care li se cuvine în închinarea adusă lui Dumnezeu.
Autentificare
Contactati-ne
Ajutor
