Scripturile ne arată că psalmodierea, poruncită de Însuși Dumnezeu, a fost o practică a primilor creștini.

În Matei 26:30 și Marcu 14:26 ni se spune că, în noaptea în care urma să fie vândut, chiar înainte să meargă spre grădina Ghetsimani, Domnul Isus și ucenicii Lui „au cântat cântarea” (Cornilescu), „au cântat un imn” (NTR, gr. hymnēsantes) la masa de Paște. Conform tradiției evreiești (vezi Mișna, Pesahim 10), acest imn era alcătuit din Hallelul Egiptean care cuprindea Psalmii 113-118 și se cânta în casele evreiești cu ocazia Paștelui, în amintirea Exodului. Relatarea acestui eveniment de către Matei și Marcu nu trebuie tratată doar ca un detaliu istoric fiindcă ceea ce s-a petrecut acolo a fost instituirea Cinei Domnului, pe care apostolul Pavel o recomandă ca un model pentru generațiile care vor urma (vezi 1 Cor. 11:23-26). Cu alte cuvinte, cântarea psalmilor în cadrul instituirii sacramentului creștin al Euharistiei are rolul de a aduce cântul psalmilor, precum și masa, în Noul Legământ![1]

Împlinirea Paștelui în Cristos nu avea rolul de a anula aceste cântări compuse cu sute de ani înainte, ci de a le reactualiza și de a le arăta împlinirea lor finală în Cristos. Prin reactualizare înțelegem citirea Scripturilor cu scopul de a le aplica la evenimentele actuale, cu convingerea că ele, în calitatea lor de Cuvânt insuflat de Dumnezeu și adresat la un moment dat unei comunități, rămân valabile și pentru toate momentele ulterioare trăite de poporul lui Dumnezeu.[2] Ucenicii ar fi trebuit să cânte psalmii cu o înțelegere nouă, avându-L înaintea lor pe Cel despre care mărturisesc Psalmii. Am putea spune că ar fi trebuit să-i cânte așa cum nu-i mai cântaseră niciodată.

Domnul nostru a luat cuvintele psalmiștilor drept propriile Sale cuvinte în furtuna ultimelor Sale ore de pe pământ. Când S-a ridicat pentru a merge în Ghetsimani, Psalmul 118 era în inima și pe buzele Lui. Acesta oferea o descriere adecvată a modului în care Dumnezeu Îl va călăuzi pe Mesia spre slavă prin necaz și suferință. El însă nu a cântat psalmii singur, ci i-a condus și pe ucenici în acest act de închinare. Mesajul cântat al psalmilor, înțeles prin prisma lucrării lui Cristos, ar fi trebuit să devină, în inima și gura ucenicilor, acea „cântare nouă” la care se fac mai multe trimiteri în Psaltire. Fără îndoială, ucenicii nu au fost în stare să cânte cu iluminarea necesară chiar în acea seară – a fost nevoie de coborârea Duhului, de acel „studiu biblic fascinant“ de pe drumul către Emmaus și apoi de acele 40 de zile după Învierea Sa când „le-a deschis mintea ca să înțeleagă Scripturile”, și anume că „trebuie să se împlinească tot ceea ce este scris despre Mine în Legea lui Moise, în Profeți și în Psalmi” (Luca 24:44-45). După Cincizecime, lucrurile aveau să devină și mai clare, fapt dovedit prin referințele covârșitoare la Cartea Psalmilor în toate predicile apostolice.

Câteva ore mai târziu, pe cruce, Domnul Isus a folosit doi dintre psalmii de lamentare pentru a-Și înălța strigătul plin de suferință către cer: „Și pe la ceasul al nouălea, Isus a strigat cu glas tare: «Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?»” (Mat. 27:46, citând Ps. 22:1), iar apoi, chiar înainte de a-Și da suflarea: „Isus a strigat cu glas tare și a zis: «Tată, în mâinile Tale Îmi încredințez duhul!» Și zicând aceasta, Și-a dat suflarea.” (Luca 23:46, citând Ps. 31:5) Domnul nostru a murit cu cuvintele psalmistului David în gura Sa.

Autorul Epistolei către evrei ne spune că Domnul Isus a cântat psalmii nu doar la moartea Sa, ci chiar și la întruparea Sa: „De aceea, când vine în lume, El spune: «Tu n-ai dorit jertfă și dar de mâncare, ci Mi-ai pregătit un trup. Nu Ți-ai găsit plăcerea în arderi-de-tot și în jertfe pentru păcat. Atunci am zis: Iată că vin! În sulul cărții este scris despre Mine. Vin să fac voia Ta, Dumnezeule.»” (Evr. 10:5-7 citând Ps. 40:6-7). Deși David a scris acest psalm cu mult timp înainte, Domnul Isus Îl interpretează ca pe propriul Său cuvânt și Îl cântă în timp ce vine în lume.

În Evrei 2:11-12 aflăm că Domnul Isus cântă psalmii chiar și în prezent: „Din acest motiv, Lui nu-I este rușine să-i numească frați, zicând: «Voi vesti Numele Tău fraților Mei; Îți voi cânta lauda în mijlocul adunării!»” (vezi Psalmul 22:22). Asupra acestui adevăr minunat ne vom opri, pe îndelete, mai târziu.  

Oare cum ar trebui să privim astăzi faptul că Domnul nostru, în cele mai importante evenimente din viața Sa de pe pământ, a cântat aceste cântări ale psalmilor pe care le avem și noi astăzi în Sfintele Scripturi? După cum vom vedea, Psalmii sunt cântările Lui! Christopher Ash surprinde lucrul acesta foarte frumos când spune: „Psalmii sunt plini de Cristos, iar El nu trebuie să fie „adăugat” la ei pentru a-i face „creștini”, ci Cristos iese în evidență din țesătura de bază a psalmilor înșiși.”[3] Oare noi, în calitate de urmași ai Lui, nu ar trebui să ne dorim cu atât mai mult să-i cântăm?                 

Apostolii au continuat această practică a cântului psalmilor și după înălțarea Domnului la cer. Nu este nicio surpriză să îi găsim pe cei dintâi creștini, în cadrul a ceea ce am putea numi „primul serviciu divin” descris în Faptele Apostolilor (4:23-31)[4], că „și-au ridicat glasul toți împreună”, cel mai probabil în cântul sau recitarea psalmilor la unison. Luca ne furnizează textul din Psalmul 146:6, probabil indicând faptul că ei au cântat psalmul în întregime, sau o serie de psalmi, urmând tiparul sinagogii (v. 24c). După aceasta, Psalmul 2:1-2 a fost cântat sau citit (v. 25-26), după care a fost urmat de o meditație pe marginea semnificației lui în lumina situației actuale – ei l-au reactualizat după modelul hermeneutic preluat de la Cristos (v. 27-28). Serviciul divin se încheie cu o rugăciune, probabil cântată, v.29-31a.

După cum am spus mai devreme, exegeții sunt de părere că Fapte 4:23-31 este o descriere destul de precisă a unui serviciu zilnic de închinare colectivă. Această liturghie condusă de apostoli, asemenea liturghiei din sinagogă, era compusă din trei elemente: cântul psalmilor, meditarea (predicarea) asupra unui pasaj din Scriptură și rugăciuni de cerere. 

Chiar dacă textul nu spune specific că au cântat Psalmii 146 și 2 – deși aceasta este cea mai naturală înțelegere a expresiei „și-au ridicat glasul toți împreună”, ținând cont că apostolii au preluat liturghia de la sinagogă unde se cântau psalmii (în timpul săptămânii, se cântau zilnic Psalmii 145-150, iar de Sabat se cântau Psalmii 95-100)[5] – trebuie cel puțin să admitem că din această primă liturghie creștină se poate observa instinctul de a interpreta Cartea Psalmilor într-un mod cristologic, de a o aplica la starea Bisericii creștine și de a lăsa ca psalmii să formeze viața de rugăciune și de laudă a bisericii.                 

Ar fi greu să ne imaginăm că Pavel și Sila nu au inclus cântări din Psaltire în „cântările de laudă/imnuri” (gr. hymnoun) pe care le-au înălțat în miez de noapte în temnița din Filipi (Fapte 16:25). Credem că ceea ce sugerează Ralph Martin este adevărat: „Cu toate că nu știm exact genul de cântări pe care le-au cântat, dacă aplicăm un raționament corect din punct de vedere logic cu privire la spiritul omului, atunci știm că acesta, în vremuri de restriște și necaz, se îndreaptă instinctiv spre ceea ce îi este familiar și cunoscut, și nu putem tăgădui faptul că psalmii au răsunat în temnița întunecoasă, trezind interesul celorlalți prizonieri închiși alături de misionari.”[6] Această înțelegere este întărită de faptul că singurul loc din Noul Testament în care se mai găsește acest verb (gr. hymnoun) este un citat din Psalmul 22:22 care este redat în Evrei 2:12: „Voi vesti numele Tău fraților mei; Îți voi cânta lauda în mijlocul adunării.”  

Faptul că psalmii erau cântați de către creștinii Bisericii Primare poate fi înțeles și observând practica închinării bisericii din Corint. 1 Corinteni 14:15, 26, ne oferă o imagine a acesteia. Apostolul Pavel se simte nevoit să reglementeze închinarea lor dezordonată și le spune: „Așadar, ce voi face? Mă voi ruga cu duhul, dar mă voi ruga și cu mintea, voi cânta laudă cu duhul, dar voi cânta laudă și cu mintea.” În original apare același cuvânt ca și în Iacov 5:13  (psalo, vezi mai sus) despre care am arătat că se referă, cel mai probabil, la cântul psalmilor. În cazul de față, faptul că apostolul se referă la psalmodiere poate fi confirmat și de observația următoare: în 1 Corinteni 14:26, scrie: „Deci, ce este de făcut, fraților? Când vă adunați laolaltă și fiecare are un psalm (gr. psalmon), o învățătură, o descoperire, un îndemn în altă limbă, o traducere, să se facă toate pentru zidirea bisericii.” Nu există nicio îndoială că psalmon se referă la psalmii canonici. Prin urmare, și referința la cântul lor din v. 15 trebuie înțeleasă ca referindu-se la cântul psalmilor canonici. Fiind consecvent cu învățătura din Coloseni 3 și Efeseni 5, apostolul indică din nou conținutul prioritar al laudei din Biserica creștină: psalmii. Și la fel ca și în acele pasaje, și aici se afirmă că psalmodierea are marele beneficiu de zidire a bisericii (vezi punctul VIII Beneficiile cântului psalmilor).

Data viitoare ne vom uita la cântul psalmilor în istoria bisericii.