Nu există nicio îndoială — muzica grupurilor Hillsong, Bethel, Jesus Culture și Elevation a devenit un fenomen global. Cu toate astea, ar trebui să vă opriți din a le asculta și a le cânta cântecele. 

Aș putea să vă dau multe motive pentru care ar trebui să nu mai cântați și nici să nu mai ascultați cântecele acestor grupări.

Aș putea sublinia Evanghelia Prosperității susținută de liderii din cadrul acestor mișcări, cum ar fi pastorul Bisericii Bethel, Bill Johnson, care susține că Isus nu a făcut minuni în calitate de Dumnezeu: „Dacă ar fi făcut minuni în calitate de Dumnezeu, atunci ele ar fi inaccesibile pentru noi. Dar dacă le-a făcut în calitate de om, eu sunt responsabil să urmez stilul Său de viață.”¹ Brian Houston, de la Hillsong, o spune direct și răspicat în titlul cărții sale: „Ai nevoie de mai mulți bani”.

Aș putea menționa anumite îngrijorări teologice legate de lideri precum Steven Furtick (pastor la Elevation Church), care pare să creadă în erezia modalismului, care afirmă că Dumnezeu nu este din Trei Persoane (Trinitar) ci este o Singură Ființă care Se manifestă în trei „moduri” diferite². Sau Bill Johnson de la Bethel, care a afirmat că Isus a trebuit să meargă în iad și să fie torturat timp de trei zile înainte de a fi născut din nou.

Aș putea face referire la acuzațiile de abuz sexual care le-au fost aduse liderilor de la Hillsong.^{3, *} 

Aș putea menționa punctele de vedere dubioase ale pastorului Hillsong, Brian Houston, cu privire la căsătoriile gay.⁴ 

Aș putea da exemple de versuri vagi din punct de vedere teologic: „Only Wanna Sing”, „Wake", „Who You Say I Am” (varianta în română: M-ai eliberat) sau îndoielnice din punct de vedere teologic: „What a Beautiful Name” (varianta în română: Laud numele Tău Isus), „Reckless Love” (varianta în română: Nemărginită dragoste), „This Is Amazing Grace” (varianta în română: E minunatul Har), „So Will I” (varianta în română: Domn al Creației).

Aș putea evidenția teologia carismatico-penticostală a acestor grupări⁵, manifestată adesea în versurile lor („Oceans”, varianta în română: Oceane; „Spirit Breaks Out”).

Aș putea sublinia faptul că, atunci când le cumpărați albumele sau le cântați cântecele, susțineți financiar o teologie îndoielnică, în cel mai bun caz, și eretică, în cel mai rău caz.

Aș putea să vă avertizez că, atunci când cântați compozițiile lor în biserică, creștinii mai slabi ar putea asculta alte cântece ale acestor grupări și ar putea fi influențați de teologia lor slabă.

Toate acestea sunt motive legitime pentru a nu mai cânta producțiile muzicale ale acestor grupuri. Totuși ele nu sunt cel mai important motiv pentru care ar trebui să nu o mai faceți. Cel mai important motiv pentru care ar trebui să încetați să mai cântați cântecele grupurilor Hillsong, Bethel, Jesus Culture și Elevation este că piesele lor au o teologie falsă a închinării.

Penticostalizarea închinării evanghelice

Toate grupurile luate în considerare aici promovează și practică o teologie penticostală a închinării. Penticostalismul a apărut la începutul secolului al XX-lea, combinând mișcarea metodistă a sfințeniei (Methodis Holiness Movement) și a trezirilor (Revivalism) cu convingerea că semnele miraculoase ale erei apostolice continuă și astăzi.

Această teologie (cunoscută ca și teologia continuaționistă) și așteptările cu privire la modul în care lucrează Duhul Sfânt au dus la o redefinire a închinării de la cea din tradițiile reformate la una pe care au considerat-o mai consecventă cu învățătura Noului Testament. Teologii carismatici susțin că lucrarea principală a Duhului Sfânt în închinare este aceea de a face cunoscută prezența lui Dumnezeu în moduri observabile, tangibile, astfel încât închinătorii să se poată întâlni cu adevărat cu Dumnezeu. Această teologie pune un mare accent în închinare pe expresivitatea și intensitatea fizică și are mari așteptări în această privință, rezultând ceea ce este uneori numit o teologie a închinării de tip „laudă și închinare”. Scopul, în această teologie, este acela de a experimenta prezența lui Dumnezeu în închinare, iar lauda este considerată mijlocul prin care creștinii fac acest lucru.

Laudă și închinare

Teologia de tip „laudă și închinare” caută să ofere un „tipar pentru serviciul de închinare” care să dea asigurări că închinătorii vor „intra cu adevărat în prezența lui Dumnezeu”.⁶ Fundamentală pentru această teologie este ideea că, în Scriptură, lauda este legată în mod inerent de prezența lui Dumnezeu – de fapt, lauda este chiar mijlocul pentru a intra în prezența lui Dumnezeu. Un text central care stă la baza acestei idei este Psalmul 22:3: „Totuși Tu ești Cel Sfânt și Tu locuiești în mijlocul laudelor lui Israel.”⁷ Autorii penticostali timpurii, cum ar fi Reg Layzell și Bob Sorge⁸, au răspândit învățătura potrivit căreia acest text și altele arată, după cum spune Judson Cornwall, că „drumul spre prezența lui Dumnezeu [este] lauda”⁹. Acest lucru duce la înțelegerea faptului că lauda și închinarea sunt distincte; după cum sugerează Cornwall: „Lauda este mijlocul de exprimare care ne aduce în prezența lui Dumnezeu. Dar închinarea este ceea ce facem odată ce obținem intrarea în acea prezență.”¹⁰
Thurlow Spurr explică mai amănunțit distincția dintre cele două:

„Lauda și închinarea nu sunt același lucru. Lauda înseamnă a-I mulțumi lui Dumnezeu pentru binecuvântări, binefaceri, lucruri bune. Este o expresie a iubirii, a recunoștinței și a aprecierii. Închinarea implică un nivel mai intens de comunicare personală cu Dumnezeu, centrat asupra persoanei Sale. În închinarea concentrată, există un fel de detașare de tot ceea ce este exterior, pe măsură ce se intră în prezența lui Dumnezeu.”¹¹

Fostul pastor de închinare al grupului Hillsong, Darlene Zschech, descrie bine teologia „laudei și a închinării”:

„Cuvântul spune că Dumnezeu locuiește în mijlocul laudelor poporului Său (Psalmul 22:3). Este uimitor să ne gândim că Dumnezeu, în toată plinătatea Sa, locuiește și rămâne în mijlocul laudelor noastre la adresa Lui. ... Laudele noastre sunt irezistibile pentru Dumnezeu. De îndată ce ne aude chemându-I Numele, El este gata Să ne răspundă. Acesta este Dumnezeul pe care Îl slujim. De fiecare dată când echipa de laudă și închinare cu muzicienii, cântăreții, echipele de producție, dansatorii și actorii noștri încep să-L laude pe Dumnezeu, prezența Lui ne copleșește asemenea unui potop. Chiar dacă trăim în prezența Lui, dragostea Lui se revarsă asupra noastră într-un mod miraculos atunci când Îl lăudăm.”¹²

Această schimbare în teologia închinării a dus la o nouă înțelegere a muzicii de închinare, poate cel mai bine descrisă de Ruth Ann Ashton în cartea sa din 1993 intitulată God's Presence through Music (Prezența lui Dumnezeu prin muzică)¹³, ridicând chestiunea stilului muzical la un nivel de semnificație pe care Lim și Ruth îl descriu drept „sacramentalitate muzicală”, în care muzica este acum considerată un mijloc principal prin care „prezența lui Dumnezeu poate fi întâlnită în închinare”.¹⁴

Fluxul

Această teologie a afectat practica liturgică. Rupându-se de o structură liturgică confesională, metoda „laudă și închinare” urmărește în schimb să treacă închinătorul printr-o serie de etape emoționale de la „lauda” entuziastă la „închinarea” intimă.
Judson Cornwall explică acest proces:

  „Lauda începe prin aplaudarea puterii lui Dumnezeu, dar de multe ori ne aduce suficient de aproape de Dumnezeu pentru ca închinarea să răspundă prezenței lui Dumnezeu. În timp ce energia laudei este îndreptată spre ceea ce face Dumnezeu, energia închinării este îndreptată spre cine este Dumnezeu. Prima este preocupată de lucrările lui Dumnezeu, în timp ce a doua este preocupată de Persoana lui Dumnezeu. Prin urmare, impulsul închinării este mai înalt decât impulsul laudei.”¹⁵

  Liturghia de laudă și închinare este centrată în jurul „fluxului” emoțional al muzicii; liderii de închinare sunt încurajați să înceapă cu cântece entuziaste de mulțumire, conducând închinătorii într-o „închinare sufletească” emoționantă, iar apoi aducând atmosfera la o expresie intimă în care „un acord ușor susținut la orgă și o cântare a Duhului pe buzele liderilor ar trebui să fie mai mult decât suficiente pentru a susține un răspuns în închinare al întregii congregații pentru o perioadă de timp îndelungată”¹⁶. Zac Hicks sugerează: „O parte din conducerea fluxului unui serviciu de închinare ... implică menținerea conștientizării prezenței reale și permanente a lui Dumnezeu în fața închinătorilor Săi. Pe măsură ce toate elementele închinării trec, singura constantă – adevăratul Flux – este prezența Duhului Sfânt Însuși.” Acest tip de flux, potrivit lui Hicks, „constă în înțelegerea și ghidarea călătoriei emoționale a serviciului de închinare”¹⁷. „Gruparea cântecelor în așa fel încât să curgă împreună”, explică liderul de închinare Carl Tuttle, „este esențială pentru o bună experiență de închinare.”¹⁸

Lim și Ruth descriu cele mai vechi ghiduri scrise pentru a-i ajuta pe liderii de închinare să atingă fluența: The Song of the Lord (Cântecul Domnului) de David Blomgren, din 1978: „Fluxul ar trebui să se desfășoare continuu, fără întreruperi; fluxul ar trebui să se desfășoare în mod natural (folosind conexiuni din conținutul, tonalitățile și tempourile cântecelor); și fluxul ar trebui să se îndrepte spre ținta unei experiențe culminante de adevărată închinare înaintea lui Dumnezeu. Blomgren a precizat aspectele tehnice necesare pentru a obține un flux adecvat: conținutul cântecelor în succesiune are sens, având legătură cu Scripturile și temele; tonalitățile conduc la tranziții ușoare, fără întreruperi și fără probleme între cântece; ritmurile cântecelor (de obicei, de la mai rapid la mai lent în general, cu cântece care au ritmuri similare grupate) contribuie la un sentiment tot mai intens de întâlnire mai intimă cu Dumnezeu.”¹⁹



Închinarea reformată în conformitate cu Scriptura

Această teologie a închinării este o ruptură clară față de teologia și așteptările creștinilor reformați de după Reforma Protestantă și până la apariția Mișcării Americane de Trezire (American Revivalism) din secolul al XIX-lea și a Penticostalismului în secolul al XX-lea. Teologia închinării care era reformată conform Scripturii susținea că emoția și cântarea vin ca rezultat al lucrării Duhului Sfânt în viața credinciosului, nu ca și cauză a lucrării Duhului Sfânt. Calvin Stapert prezintă în mod util acest aspect, făcând referire la Efeseni 5:18-19 și Coloseni 3:16:

„Plinătatea Duhului nu vine ca rezultat al cântării. Mai degrabă, plinătatea Duhului vine prima; cântarea este răspunsul. ... Oricât de clare ar fi aceste pasaje în a declara că cântarea creștină este un răspuns la Cuvântul lui Hristos și la umplerea cu Duhul Sfânt, este greu să nu confundăm cauza cu efectul. Muzica, cu puterea ei de stimulare, poate fi văzută prea ușor ca fiind cauza, iar plinătatea Duhului ca efectul.”²⁰

Stapert mai spune: „O astfel de citire a pasajelor îi conferă cântării o funcție de epicleză nejustificată (n.tr. în teologia catolică, epicleza este rugăciunea de invocare a Duhului Sfânt rostită de preot în cadrul euharistiei, rugăciune despre care se crede că invocă trimiterea Duhului Sfânt peste darurile de pâine și vin în vederea prefacerii lor în adevăratul trup și sânge al Mântuitorului) și o transformă într-un mijloc de seducere a Duhului Sfânt". El susține că o astfel de „funcție de epicleză magică” a caracterizat muzica de închinare păgână, nu cea creștină.²¹ Duhul Sfânt lucrează în inima credinciosului prin Cuvântul suficient pe care l-a insuflat și al mijloacelor obișnuite de har pe care le-a prescris în el.

Mai mult, în timp ce Noul Testament descrie anumite „emoții” care se manifestă din inima unui credincios sfințit de Duhul Sfânt, cum ar fi „roadele Duhului”, acestea vor fi caracterizate nu de o euforie extraordinară, ci de ceea ce Jonathan Edwards numește „spiritul sau temperamentul ca de miel, ca de porumbel al lui Isus Hristos”. „Emoțiile sfințite” formate cu adevărat de Duhul, potrivit lui Edwards, „generează și promovează în mod natural un astfel de spirit de dragoste, blândețe, liniște, iertare și milă, așa cum s-a manifestat în Hristos”.²²

Această teologie a închinării a condus la o filosofie a închinării colective considerate a fi un Serviciu de Reînnoire al Legământului reglementat biblic, în care Dumnezeu Își formează poporul prin Cuvântul Său, iar poporul Său răspunde prin adorare, mărturisire, mulțumire și dedicare. Cântecele și alte elemente de închinare nu sunt alese pentru starea lor emoțională sau pentru vreo așteptare ca prezența lui Dumnezeu să Se manifeste prin muzică; mai degrabă, ele sunt alese pe baza modului în care conținutul lor se încadrează în forma de reînnoire a legământului din cadrul serviciului.²³

Nasul cămilei

Penticostalismul a mutat accentul închinării congregaționale de la reînnoirea legământului la experiența emoțională autentică. Iar această teologie nu a rămas doar în bisericile penticostale. Închinarea care întruchipează teologia penticostală a început să introducă penticostalismul concret în Mișcarea Evanghelică mai largă, în primul rând prin muzica sa.

În lucrarea lor pătrunzătoare „Concise History of Contemporary Worship -  Lovin’ on Jesus (Istoria concisă a închinării contemporane - Iubindu-L pe Isus)”, Swee Hong Lim și Lester Ruth demonstrează în mod convingător că penticostalismul, cu „revizuirea accentului pus de Noul Testament pe prezența activă și slujirea Duhului Sfânt”, este una dintre cele cinci surse-cheie ale închinării contemporane²⁴. Ei sugerează că „modelarea închinării contemporane de către penticostalism s-a făcut atât prin propria sa dezvoltare internă, cât și prin influențarea altor protestanți în ceea ce privește pietatea și practica închinării”, incluzând următoarele moduri în care teologia sa a modelat închinarea contemporană: 1. integrarea dorinței de a participa fizic și expresiv în închinare2. evidențierea intensității ca virtute liturgică3. o anumită așteptare a experienței față de formele de închinare contemporană și4. o sacramentalitate muzicală [care] sporește importanța cadrului de închinare (n.tr. worship set: setul de cântări bine alese), precum și a muzicienilor care conduc acest cadru.²⁵


Aceștia explică:

„Penticostalismul și carismatismul au contribuit la sacramentalitatea închinării contemporane, adică atât la așteptarea ca prezența lui Dumnezeu să fie întâlnită în închinare, cât și la mijloacele normale prin care această întâlnire ar avea loc”, creând o „așteptare de a-L întâlni pe Dumnezeu, activ și prezent prin Duhul Sfânt”²⁶. Daniel Albrecht este de acord: „Prezența Duhului Sfânt este deci fundamentală pentru o perspectivă penticostal-carismatică a închinării. Convingerea că Duhul Sfânt este prezent în închinare este una dintre cele mai profunde convingeri ale unei viziuni liturgice penticostal-carismatice. Așteptarea prezenței Duhului Sfânt este adesea palpabilă în liturghie. … Ritualurile și sensibilitățile lor liturgice încurajează pe cineva la a fi prezent în mod conștient înaintea lui Dumnezeu – chiar în timp ce se așteaptă ca prezența lui Dumnezeu să devină foarte reală în închinare.”²⁷ 

Astfel, închinarea în care Duhul Sfânt este direct activ este adesea legată în mod necesar de spontaneitate și de „libertatea” formei. Din această perspectivă, închinarea structurată și reglementată este opusul închinării „conduse de Duhul Sfânt”. După cum remarcă Lim și Ruth, cea mai mare parte a închinării contemporane, așa cum este ea influențată de această înțelegere a lucrării Duhului Sfânt în închinare, consideră „improvizația  și spontaneitatea ca fiind o marcă a închinării adevărate și a Duhului Sfânt, adică a închinării în Duh și adevăr (Ioan 4:24). Această viziune a improvizației și a spontaneității”, scriu ei, „a fost susținută pe scară largă în cadrul modurilor de închinare ale Bisericii Libere (Free Church)”²⁸.

Ceea ce Albrecht observă despre închinarea penticostal-carismatică a devenit așteptarea standard pentru cea mai mare parte a confesiunilor evanghelice:

„În mijlocul unei receptivități radicale, se poate produce o întâlnire cu Duhul Sfânt. Penticostalii și carismaticii își imaginează astfel de întâlniri ca parte integrantă a experienței de închinare. În timp ce o experiență copleșitoare a Duhul Sfânt sau în Duhul nu este nici rară, nici de rutină pentru un anumit închinător penticostal sau carismatic, dimensiunea experiențială a închinării este fundamentală. Viziunea liturgică Îl vede pe Dumnezeu ca fiind prezent în cadrul serviciului; în consecință, penticostalii raționează că o experiență directă a lui Dumnezeu este o așteptare normală.”²⁹

Această teologie este cea întruchipată în muzica unor grupări carismatice precum Hillsong, Bethel, Jesus Culture și Elevation. După cum observă sociologul Gerardo Marti: „Hillsong reprezintă o cale muzicală convingătoare către o conexiune emoțională individuală cu Dumnezeu.”³⁰ El continuă: „Închinarea specifică grupului Hillsong implică anticiparea plină de speranță a ego-ului penticostal-carismatic motivat să participe la un efort dependent de un eveniment (adunarea credincioșilor) pentru a I se preda lui Dumnezeu, cu o deschidere caracteristică (lucru care implică lăsarea deoparte a distracțiilor și „renunțarea”), menită să conducă credinciosul sincer spre desfășurarea puterii spirituale.”³¹

Și nu ne așteptăm la nimic mai puțin. Este perfect logic ca grupările cu teologie carismatică să se închine ca și carismaticii. Am putea să nu fim de acord cu teologia lor, dar am înțelege că închinarea lor decurge din acea teologie.

Problema apare atunci când evanghelicii care nu afirmă sau nu susțin teologia pentiostal-carismatică se închină ca și carismaticii, iar acest lucru s-a întâmplat în mare parte prin muzica produsă de grupări ca acestea. Marti numește acest lucru „Hillsong”-izarea creștinismului³². Acest aspect este extrem de important de recunoscut: atunci când cânți muzica compusă de Hillsong, Bethel, Jesus Culture și Elevation, aduci penticostalismul și carismatismul concret în biserica ta.

Muzica întruchipează teologia

„Dar versurile cântecelor pe care le folosim de la aceste grupuri nu au o teologie penticostală sau carismatică”, ați putea răspunde. În unele cazuri aveți dreptate. Cu toate acestea, multe dintre ele o fac atât fățiș, cât și subtil.

Dar, din nou, nu mă refer la versuri, ci la muzică. Muzica în sine a fost concepută cu grijă pentru a crea o experiență viscerală a sentimentelor care devin apoi dovezi ale prezenței manifestate a lui Dumnezeu. Acest lucru se potrivește perfect cu teologia sacramentală a carismaticilor dar nu se potrivește cu teologia evanghelicilor non-carismatici, în special a celor care se consideră reformați. Și astfel, repet, cea mai mare parte a confesiunilor evanghelice se închină ca și carismaticii, chiar dacă mărturisirea de credință a bisericii lor nu afirmă această teologie.

Iată problema: ce are o forță formativă mai puternică pentru oamenii din bănci – mărturisirea de credință de pe site-ul bisericii sau modul în care se închină săptămână de săptămână?   Dacă nu vreți să-i învățați pe oamenii voștri teologie penticostal-carismatică, atunci nu mai cântați cântecele celor de la Hillsong, Bethel, Jesus Culture sau Elevation. Pentru că atunci când o faceți, vă modelați oamenii printr-o teologie concretizată (întruchipată).

„Stai puțin", ați putea răspunde, „nu cumva și muzica multor altor artiști populari de muzică contemporană de tip „worship” întruchipează același tip de teologie carismatică?"  

O, da – așa este.

Cine citește să înțeleagă.


Articol scris de Scott Aniol

Scott Aniol este vicepreședinte și editor-șef al lucrării G3 Ministries (cunoscuți mai ales ca și organizatorii Conferințelor G3 la care participă regulat John MacArthur, Paul Washer, Steven Lawson, James White, Voddie Baucham). Află mai multe despre el la: www.scottaniol.com
 
Articolul original poate fi găsit aici: https://g3min.org/stop-singing-hillsong-bethel-jesus-culture-and-elevation/

Acest articol este prima parte dintr-o serie de 3 articole în curs de traducere dar pe care le puteți citi în engleză aici:
Partea 2-a: https://g3min.org/how-music-embodies-theology/
Partea 3-a: https://g3min.org/two-kinds-of-worship-music/


BIBLIOGRAFIE

*Hillsong: A Megachurch Exposed (Hillsong: O Mega-Biserică Demascată)
(Partea 1: https://youtu.be/m2Q01-zY2tc,
Partea 2: https://youtu.be/wH5JbQoSUfI,
Partea 3: https://youtu.be/_a-S8pwNC9E)

1. Bill Johnson, When Heaven Invades Earth Expanded Edition: A Practical Guide to a Life of Miracles (Shippensburg, PA: Destiny Image Publishers, 2013), 34.
2. See Amanda Casanova, “Is Megachurch Pastor Steven Furtick Denying the Traditional View of the Trinity?,” ChristianHeadlines.Com, March 5, 2020.
3. Leonardo Blair, “Ex-Nanny of Former Hillsong NYC Pastor Carl Lentz Accuses Him of Sexual Abuse,” The Christian Post, June 1, 2021; Michael Gryboski, “Hillsong’s Brian Houston Says Sex Abuse Concealment Charges Are ‘a Shock to Me,’” The Christian Post, August 6, 2021.
4. Nicola Menzie, “Hillsong’s Brian Houston on Gay Marriage: ‘I Believe the Writings of Paul Are Clear on This Subject,’” The Christian Post, October 18, 2014.
5. See Tanya Riches, “The Evolving Theological Emphasis of Hillsong Worship (1996–2007),” Australasian Pentecostal Studies 13 (2010): 87–133; Bethel, “Glory Clouds and Gold Dust, Signs and Wonders,” Rediscover Bethel, 2021; Jeannie Ortega Law, “Bill Johnson Explains Why Bethel Is Praying for 2-Year-Old’s Resurrection,” The Christian Post, December 19, 2019.
6. Terry Law, How to Enter the Presence of God (Tulsa: Victory House, 1994), 69.
7. For a fantastic treatment of this text, see Matthew Sikes, “Does God Inhabit the Praises of His People? An Examination of Psalm 22:3,” Artistic Theologian 9 (2020): 5–22.
8. Reg Layzell, Unto Perfection: The Truth about the Present Restoration Revival (Mount-lake Terrace: The King’s Temple, 1979), 120–121; Bob Sorge, Exploring Worship: A Practical Guide to Praise & Worship (Canandaigua, NY: Oasis House, 1987).
9. Judson Cornwall, Let Us Praise (Plainfield, N.J: Logos Associates, 1973), 26.
10. Judson Cornwall, Let Us Worship (Plainfield, NJ: Bridge Pub., 1983), 49.
11. Thurlow Spurr, “Praise: More Than a ‘Festival.’ It’s a Way of Life,” Charisma 11, no. 6 (August 1977): 13.
12. Darlene Zschech, Extravagant Worship: Holy, Holy, Holy Is the Lord God Almighty Who Was and Is, and Is to Come (Minneapolis: Bethany House, 2002), 54–55 Emphasis original.
13. Runn Ann Ashton, God’s Presence through Music (South Bend, IN: Lesea Publishing Co., 1993).
14. Swee Hong Lim and Lester Ruth, Lovin’ on Jesus: A Concise History of Contemporary Worship (Nashville: Abingdon Press, 2017), 18.
15. Cornwall, Let Us Worship, 146.
16. Cornwall, Let Us Worship, 158.
17. Zac M. Hicks, The Worship Pastor: A Call to Ministry for Worship Leaders and Teams (Grand Rapids: Zondervan, 2016), 184.
18. Carl Tuttle, “Song Selection & New Song Introduction,” in In Worship Leaders Training Manual (Anaheim, CA: Worship Resource Center/Vineyard Ministries International, 1987), 141.
19. Lim and Ruth, Lovin’ on Jesus, 33.
20. Calvin R. Stapert, A New Song for an Old World: Musical Thought in the Early Church (Grand Rapids: Wm. B. Eerdmans, 2006), 19–20.
21. Stapert, New Song, 20.
22. Jonathan Edwards, A Treatise Concerning Religious Affections, New Ed. (Banner of Truth, 1978), 272.
23. For an explanation of this theology of covenant-renewal worship, see Scott Aniol, Biblical Foundations of Corporate Worship (Conway, AR: Free Grace Press, 2022) and Jonathan Landry Cruse, What Happens When We Worship (Grand Rapids: Reformation Heritage Books, 2020).
24. Lim and Ruth, Lovin’ on Jesus, 17–18. The other four are youth ministry, baby boomers, Jesus People, and church growth missiology.
25. Lim and Ruth, Lovin’ on Jesus, 18.
26. Lim and Ruth, Lovin’ on Jesus, 18.
27. Daniel E. Albrecht, “Worshiping and the Spirit: Transmuting Liturgy Pentecostally,” in The Spirit in Worship—Worship in the Spirit, ed. Teresa Berger and Bryan D. Spinks (Collegeville, MN: Liturgical Press, 2009), 239.
28. Lim and Ruth, Lovin’ on Jesus, 38.
29. Albrecht, “Worshiping and the Spirit: Transmuting Liturgy Pentecostally,” 240.
30. Gerardo Marti, “The Global Phenomenon of Hillsong Church: An Initial Assessment,” Sociology of Religion 78 (December 12, 2017): 378.
31. Marti, “Hillsong,” 382.
32. Marti, “Hillsong,” 384.