CAPITOLUL I
CÂNTĂRI NECÂNTATE
O caracteristică a poporului lui Dumnezeu a fost întotdeauna aceea că este un popor care cântă. Acesta a fost îndemnul lui Pavel atunci când le-a poruncit creștinilor să cânte în Coloseni capitolul 3 și Efeseni capitolul 5. Părintele bisericii primare, Ioan Hrisostom, zis și Ioan Gură de Aur, accentua puterea cântatului când a zis: „Nimic nu trezește atât de mult sufletul, nu-i dă aripi, nu-l eliberează de lucrurile pământești, nu-l descătușează din închisoarea trupului, nu-l învață să iubească înțelepciunea și să condamne toate lucrurile acestei vieți, ca melodia armonioasă și cântecul sacru.” Sfântul Ambrozie, un pastor din secolul al IV-lea, cunoscut ca tatăl imnodiei latine, a spus: „Un psalm este binecuvântarea poporului, lauda lui Dumnezeu, bucuria libertății, sunetulbunei dispoziții și ecoul veseliei.” Importanța cântului a continuat în Evul Mediu și în timpul Reformei.
Martin Luther a spus: Am atribuit muzica aceasta Cuvântului viu și sfânt al lui Dumnezeu pentru a-l cânta, lăuda și onora. Dorim ca frumoasa artă a muzicii să fie folosită în mod adecvat pentru a folosi dragului ei Creator și creștinilor Lui. În acest mod, El este lăudat și onorat și noi devenim mai buni și creștem în credință când Cuvântul Lui sfânt este imprimat în inimile noastre demuzica sublimă.
Jonathan Edwards a accentuat acest lucru când a zis: „Modalitatea cea mai bună, cea mai frumoasă și perfectă pe care o avem de a exprima o dulce armonie a minții unii față alții este prin muzică.”
Cu toate acestea, creștinii moderni, în mare parte din cauza apariției secularismului în urma raționalismului iluminist, au pierdut această apreciere profundă pentru cântec. Am cedat în fața înclinaţiei moderne pentru o viziune raţionalistă/ştiinţifică asupra lumii, reducând poezia și cântecul doar la divertisment și distracție.
Această schimbare de gândire în ceea ce privește cântatul în rândul creștinilor este evidențiată poate cel mai clar prin neglijarea actuală a cântului psalmilor. Nu este un secret faptul că printre evanghelicii de astăzi, psalmii sunt în mare parte ignorați în cadrul închinării comune. Poate că un rând sau două vor fi citate ca o tranziție între cântece; poate că o cântare contemporană va conține o frază dintr-un psalm și aceasta se va repeta la nesfârșit. Dar nu mai mult.
Acest lucru, în ciuda faptului că Psaltirea este cea mai lungă carte din Biblia noastră - conține mai multe cuvinte decât orice altă carte din Biblie și aproape la fel de multe cuvinte catoate epistolele lui Pavel la un loc.
Acest lucru, în ciuda faptului că Psaltirea este cea mai citată carte din Biblie. Acest lucru, în ciuda faptului că Psaltirea este singura carte al cărui conținut este evidențiat de Pavel pentru ca noi să ne slujim unul altuia în cadrul închinării din biserică. (Col.3:16; Efes. 5:19).
Acest lucru, în ciuda faptului că Psaltirea este la fel de inspirată, la fel de autoritară și la fel de folositoare precum oricare altă parte din Sfânta Scriptură. Isus însuși a zis în Luca 24:44: „Iată ce vă spuneam când încă eram cu voi, că trebuie să se împlinească tot ce este scris despre Mine în Legea lui Moise, în Proroci și în Psalmi”, punând astfel Psaltirea la un loc cu Legea și Prorocii în ceea ce privește semnificația și autoritatea pentru credincios.
C.H. Spurgeon nu a greșit când a deplâns: „Este îngrijorător faptul că Psalmii nu sunt nici pe departe atât de prețuiți ca în epocile anterioare ale bisericii.”
IMPORTANȚA CĂRȚII PSALMILOR
După cum a menționat și Spurgeon, această neglijare a Psalmilor nu a existat dintotdeauna.Calvin Stapert remarcă faptul că scrierile Părinților Bisericii „sunt pline cu laude la adresa psalmilor”. Mai exact:Promovarea entuziastă de către Părinți a cântului psalmilor cântați a ajuns la un apogeufără precedent și de neegalat în secolul al IV-lea, când Părinți ai bisericii precum Sf. Vasile cel Mare, Sfântul Ioan Hrisostom și Sfântul Ambrozie le-au oferit laude generoase.Ei s-au folosit de toată elocvența lor considerabilă de care erau în stare, pentru a-i îndemna pe credincioși să cânte psalmi zilnic.Într-adevăr, Vasile cel Mare din Cezareea (300-379) a mărturisit:Un psalm este liniștea sufletelor, este un arbitru al păcii, înfrânează dezordinea și tulburarea din gânduri, pentru că înmoaie patima sufletului și îi calmează neastâmpărul. Un psalm formează prietenii, îi unește pe cei dezbinați, mijlocește între dușmani. Cine îl mai poate considera dușman pe cel cu care își înalță glasul către Dumnezeu? Astfel cântatul psalmilor aduce iubire, cel mai mare lucru dintre lucrurile bune, concepândarmonia ca o legătură de unire și adunând poporul în simfonia unui singur cor.Sfântul Ambrozie a lăudat de asemenea cântul psalmilor:Un psalm este binecuvântarea poporului, lauda lui Dumnezeu ... bucuria libertății, zgomotul bunei dispoziții și ecoul veseliei. El potolește mânia, ușurează neliniștea, alină durerea; este protecție noaptea, instruire ziua, un scut în vreme de frică, o sărbătoare a sfințeniei, o imagine a liniștii, o garanție a păcii și armoniei care produce un singur cântec din voci diferite și variate în felul unui instrument cu coarde. Răsăritul zilei răsună de un psalm și tot de un psalm răsună apusul.Acest accent pus pe importanța Psalmilor a continuat în timpul Reformei Protestante. JeanCalvin a spus: „Nu există nicio altă carte în care să fim învățați mai bine modul corect de a-L lăuda pe Dumnezeu, sau în care suntem mai puternic îndemnați la îndeplinirea acestui exercițiu religios, decât Cartea Psalmilor.” Urmând tradiția lui Calvin, puritanii englezi au prețuit și ei Psalmii. Prima carte publicată în America de Nord a fost Bay Psalm Book (1640), iar cântarea psalmilor a continuat în America o bună parte din secolul al optsprezecelea.
CREȘTINII NU ÎNȚELEG PSALMII
Deci ce s-a întâmplat? Mulți factori contribuie la declinul cântului psalmilor printre creștini, dar un motiv principal pentru neglijarea actuală a Psaltirii poate fi faptul că cei mai mulți dintre creștinii de azi nu înțeleg această colecție de cântece inspirată de Dumnezeu. Acest lucru este poate cel mai evident din faptul că, atunci când creștinii de azi folosesc totuși psalmii, poate în închinarea comună sau in scopuri personale, au tendința să se axeze exclusiv pe psalmii de mângâiere - cel mai probabil Psalmul 23 - sau psalmii de laudă. De fapt, cred că, dacă l-ai întreba pe creștinul obișnuit care este tema principală a Psaltirii, cel mai probabil ar spune că este „lauda”.
Adevărat, Cartea Psalmilor în ebraică a fost inițial numită Tehillim- „Laude”. Neașteptăm să găsim expresii de laudă precum „Aleluia – Lăudați pe Domnul!” Totuși, când cineva acordă puțină atenție conținutului real al acestei colecții, devine evident faptul că Psaltirea se numea „Laude”, nu pentru că această carte este doar o colecție de expresii de laudă. De fapt, chiar dacă sunt menționate laude și angajamente de a lăuda pe Domnul în Psaltire, cuvântul - cheie „Aleluia” nu apare în întreaga colecție până în Psalmul 104. Ultimii aproximativ 50 de psalmi sunt plini cu expresii de laudă, dar nu până la Psalmul 104; mare parte din Psaltire nuconține psalmi de laudă.
ORDONARE DELIBERATĂ
Atunci, de ce întreaga carte se numește „Laudă” dacă mulți dintre psalmi nu sunt laude și nici măcar nu se pune accentul pe laudă decât la sfârșit? Ei bine, trebuie să ne amintim în primul rând ce avem în Cartea Psalmilor. Fiecare psalm este un cântec individual scris de diferiți autoricum ar fi David, Moise, Solomon, Asaf și alții. Dar contrar a ceea ce mulți creștini probabilpresupun, Psaltirea nu este doar o colecție de cântări unite superficial. Cineva nu s-a decis pur și simplu să adune cât mai multe cântări și să le grupeze.
Cineva totuși le-a colectat și le-a grupat, probabil în timpul sau după exilul babilonian, poate cineva ca Ezra sau un grup de scribi. Și acești editori au ordonat în mod deliberat psalmii în cinci cărți, într-o anumită ordine, pentru un scop specific.
Sunt multe indicii care arate acest tip de ordonare editorială deliberată, dintre care, nu în ultimul rând, faptul că psalmii sunt aranjați în cinci cărți. Știm că aceste cinci cărți au fost gândite din multe motive, dintre care, nu în ultimul rând, acela că fiecare se termină într-un mod similar; observați versetele finale din fiecare carte:
Psalmul 41:13 – Binecuvântat să fie Domnul Dumnezeul lui Israel, din veșnicie în veșnicie!
Amin! Amin!
Psalmul 72:18-19 – Binecuvântat să fie Domnul Dumnezeul lui Israel,
singurul care face minuni!
72: Binecuvântat să fie în veci slăvitul Lui Nume!
Tot pământul să se umple de slava Lui!
Amin! Amin!
Psalmul 89:52 – Binecuvântat să fie Domnul în veci!
Amin! Amin!
Psalmul 106:48 – Binecuvântat să fie Domnul Dumnezeul lui Israel,
din veșnicie în veșnicie!
Și tot poporul să zică: „Amin!
Lăudați pe Domnul!” Psalmul 145:21 – Gura mea să vestească lauda Domnului
și orice făptură să binecuvânteze Numele Lui cel sfânt în veci de veci! Alte indicii ale ordonării deliberate includ grupările după autor sau temă, asocierea psalmilormesianici cu psalmii Torei și multe altele.
Această recunoaștere a ordonării deliberate a Psaltirii pentru un anumit scop nu este nouă. De exemplu, în secolul al IV-lea, Grigorie de Nyssa (cca. 335-394) a scris despre „o abordare a observării sistematice a conceptelor privind Psaltirea în totalitatea ei”. El a insistat: În primul rând, trebuie să înțelegem care este scopul pe care-l vizează scrierea. Apoi, trebuie să se acorde atenție la dispunerea progresivă a conceptelor din cartea în discuție. Acestea sunt indicate atât de ordinea psalmilor, care a fost bine aranjată în raport cuînțelegerea scopului, cât și prin secțiunile întregii cărți, care sunt definite de anumite concluzii distinctive. Întreaga profeție din Psalmi a fost împărțită în cinci părți ... și existăo aranjare și o împărțire sistematică în aceste secțiuni. Această căutare a creștinilor de a înțelege scopul deliberat și aranjarea psalmilor a eșuat în secolul al XX-lea, în mare parte ca urmare a modului în care au fost abordați Psalmii de către Hermann Gunkel, care s-a concentrat pe genul lor. Această abordare a individualizat – și în multe feluri a sterilizat – psalmii.
Nu mă înțelegeți greșit – există cu siguranță un mare beneficiu să citiți și să meditați la un psalm de dragul lui; majoritatea psalmilor au fost scriși ca niște compoziții independente, iar fiecare psalm poate fi citit individual. Totuși, după cum remarcă Peter Gentry: „Ce are autoritareca Scriptura inspirată este textul canonic.” Cu alte cuvinte, intenția lui Dumnezeu nu a fost pur și simplu ca noi să avem psalmii – El dorește ca noi să avem psalmii într-o anumită ordine. Sunt de acord cu James Hamilton când spune: „Aș atribui așadar inspirația nu numai autorilor individuali ai fiecărui psalm, ci și editorilor/antologiștilor care au pus Cartea Psalmilor în forma ei canonică.” Repet, citirea individuală a psalmilor are un beneficiu imens, dar nerecunoașterea formei canonice inspirate și autoritare a Psaltirii este un factor, cred eu, care a permis creștinilor să graviteze în jurul câtorva psalmi în loc să recunoască valoarea fiecăruia.
O modalitate utilă de a înțelege această ordonare deliberată este să privim Psaltirea ca pe o cantată din cinci mișcări. John Walton remarcă: Analogia cu cantata este utilă pentru că aduce cu ea ideea că este posibil ca multe dintre piese să nu fi fost compuse special pentru cantată. Mai degrabă, compozițiile create din alte motive și în alte momente au fost împletite împreună într-un cadru secundar în scopul de a aborda un anumit subiect.O cantată este o compoziție muzicală în care un compozitor preia câteva cântări compuse anterior, le împletește cu niște compoziții noi și le țese într-un tot unitar cu o progresie logică. J.S. Bach, de exemplu, lua deseori corale luterane compuse anterior, le rearanja, le adapta cu propriul său material și le împletea într-o compoziție unitară.
În mod similar, fiecare psalm a fost compus de un autor individual, într-un anumit cadru, pentru un anumit motiv. Dar mai târziu, editorii, mânați de Duhul Sfânt, au aranjat ordinea (și, posibil, în unele cazuri, textele psalmilor în sine) în cinci „mișcări” cu progresie tematică deliberată conform intenției acestora. Astfel, titlurile care conțin referințe istorice pentru psalmi individuali identifică exact autorul și situația lor, dar aceștia nu sunt aranjați cronologic;dimpotrivă, sunt aranjați tematic spre un scop specific.Formarea
Una dintre cele mai clare dovezi ale acestei ordini și ale scopului său este cea pe care am menționat-o anterior – accentul pus pe laudă nu apare decât la finalul cântării Laudelor. De fapt, cartea începe destul de sumbru și continuă așa, cu ocazionale licăriri de lumină, în mare parte pe parcursul primilor 100 de psalmi. De exemplu, luați în considerare cuvintele de la începutul Psalmului 3. Aceasta este o carte numită „Laude” și, după doi psalmi introductivi, începe cu:„Doamne, ce mulți sunt vrăjmașii mei! Ce mulțime se scoală împotriva mea!” Psalmul 4 începe așa: „Răspunde-mi când strig, Dumnezeul neprihănirii mele [...]” Psalmul 5: „Pleacă-Ți urechea la cuvintele mele, Doamne! Ascultă suspinele mele!” Psalmul 6: „Doamne, nu mă pedepsi cu mânia Ta și nu mă mustra cu urgia Ta!” Acum nici măcar nu mai este vorba de vrăjmașii mei, ci despre mânia lui Dumnezeu împotriva propriului meu păcat! Psalmul 7: „Doamne Dumnezeule, în Tine îmi caut scăparea!
Scapă-mă de toți prigonitorii mei și izbăvește-mă,
ca să nu mă sfâșie ca un leu,
care înghite fără să sară cineva în ajutor!” Acest lucru nu sună a „Laude”!
De fapt, nu numai că exprimarea clară a laudei nu intră în centrul atenției decât pe la sfârșitul cărții, ci prezența celor răi apare de nenumărate ori. Mulți dintre creștinii contemporani au tendința de a trece peste secțiunile din psalmi care vorbesc despre cei răi. Ne strecurăm printreacele secțiuni, căutând mângâierea psalmilor despre păstori, cântare și laudă.
Ce se întâmplă aici? Ei bine, tocmai structura organizatorică face ca această Carte a Psalmilor să fie atât de benefică pentru poporul lui Dumnezeu, deoarece cartea este aranjată pentru a înfățișa scopul de a-L lăuda pe Domnul în mijlocul dușmanilor din jurul nostru și al păcatului din noi. Cartea ne ajută să înțelegem cum este posibil acest lucru și de fapt formează acest lucru în noi prin aranjamentul lor și expresiile poetice. După cum remarcă Michael Lefebvre: Spre deosebire de cântările moderne din biserici, în care se dorește în primulrând „să se treacă la subiect” și să se proclame lauda, psalmii sunt proiectați să‑i ajute peoamenii care nu au întotdeauna dispoziția necesară pentru a cânta laude, să înceapmeditând la starea deplorabilă în care se află lumea și doar printr‑un proces deplin șiserios de meditație să ajungă la laude. Încă o dată, această înțelegere relevă o deficiență în abordările contemporane de utilizare a psalmilor. Dacă închinătorii contemporani folosesc psalmii în închinarea personală sau în cadrul congregației, o fac de obicei ca mijloc de exprimare a ceea ce se află deja în inimile lor. Cu toate acestea, noi nu mergem la profeți pentru a ne confirma sau pentru a-și da cu părerea despreteologia noastră și nu mergem la Lege pentru a ne confirma comportamentul. Ne uităm la acele porțiuni din Cuvântul autoritar al lui Dumnezeu pentru a ne forma teologia și comportamentul. La fel ar trebui să fie și cu Psalmii. Pavel a spus în Romani 15:4: „Și tot ce a fost scris mai înainte a fost scris pentru învățătura noastră", iar apoi citează din Deuteronom (15:10) – Legea, Isaia (15:12) – Profeții și din Psalmi (15:9, 11). Dumnezeu ne-a dat Psalmii pentru a ne forma.
Această înțelegere este fundamental diferită de modul în care majoritatea creștinilor moderni percep rugăciunea și cântarea. În mod normal, avem tendința să le folosim pe cele două pentru a exprima ce se află deja în inimile noastre. Dar modelul biblic, unul care a circulat înpoporul lui Dumnezeu până în vremuri relativ recente, a fost acela că rugăciunea și cântul sunt menite să ne formeze inimile. James Mays observă acest lucru când spune: Folosirea autentică a rugăciunilor psalmice în tradiție a implicat nu doar exprimarea sinelui prin intermediul psalmilor, ci totodată, și cel mai important dintre toate, o autorealizare care vine odată cu folosirea acestor rugăciuni.Cu alte cuvinte, noi cântăm aceste cântece inspirate pentru a „crea o conștiință a cine suntem și aceea ce suntem, mai degrabă decât ca expresii ale conștiinței deja existente”. Dumnezeu intenționează ca aceste cântece să modeleze și să formeze ceea ce suntem noi ca popor al Său.
PUTEREA POEZIEI ȘI A CÂNTULUI
Pe lângă faptul că multor creștini moderni le lipsește înțelegerea ordonării deliberate a Psaltirii, mulți nu recunosc nici puterea și scopul poeziei – în psalmi, desigur, dar și în restul vieții.În mare parte din cauza secularizării din Occident, mulți oameni moderni consideră arta ca fiind mai degrabă divertisment, decât mijlocul bogat în semnificații și puterea formativă care este defapt. După cum Peter Ho remarcă: „La fel ca în cazul poeziei, forma Psaltirii este la fel de importantă ca și conținutul său tematic.”
În studiile moderne asupra psalmilor, poezia a fost în mare parte redusă la clasificarea paralelismului ebraic, în mare parte datorită impactului lui Robert Lowth din secolul al XVIII-lea. Metaforele și alte simboluri prezente în psalmi sunt deseori impedimente pentru a discerne adevărul de bază al unui psalm. Mulți psalmi sunt citiți sau predicați în același fel în care s-ar citi sau predica o epistolă paulină. Acest lucru, sterilizează psalmii și diminuează scopul lor de a-i forma pe credincioși într-un mod special. După cum Walter Bruggemann observă: „Psalmii sunt plini de metafore care trebuiesc tratate ca simple metafore și nu aplatizate în cuvinte descriptive.” El remarcă modul în care, în societatea noastră modernă, noi credem că „funcția limbajului este doar aceea de a relata sau de a descrie ceea ce există deja” și, de aceea, folosim adesea psalmii doar pentru a descrie ceea se află deja în inimile noastre. „Din contra,” continuă el, „în Psalmi, folosirea limbajului nu descrie ceea ce este. Ea evocă în ființă ceea ce nu există până când nu a fost rostit.”
FORMAREA UNOR INIMI DE LAUDĂ
Acești doi factori – nerecunoașterea ordonării canonice deliberate a Psaltirii și neînțelegerea scopului și puterii poeziei – au contribuit la neglijarea cântării psalmilor în rândul creștinilor de azi. Așadar, corectarea importantă care va remedia deficiența modernă în utilizarea psalmilor contemporani constă în înțelegerea acestui lucru: Dumnezeu ne-a dat psalmii nu doar pentru a ne găsi o dispoziție care să se potrivească stării noastre actuale, ci, mai degrabă, Dumnezeu ne-a dat psalmii pentru a ne forma.Obiectivul meu în această carte este de a demonstra scopul lui Dumnezeu pentru folosirea psalmilor în viața și închinarea noastră de astăzi prin intermediul intenției formative a poeziei și a ordinii psalmilor.
Autentificare
Contactati-ne
Ajutor
