0744 252 573     contact@psalmiicantati.ro
Psalmii Cantati

  • Psalmii Cantati
    ÎNDRUMAR PENTRU ÎNCHINAREA PUBLICĂ

    Adunarea de la Westminster, 1644[1]



    Despre întrunirea adunării și purtarea ei în închinarea publică înaintea lui Dumnezeu

    Atunci când are loc întrunirea adunării pentru închinarea publică, oamenii (după ce și-au pregătit inimile mai dinainte în acest scop) trebuie să vină și să participe cu toții; să nu lipsească de la orânduirea publică prin neglijență sau sub pretextul unor întâlniri private. Toți să intre în adunare, nu cu lipsă de reverență, ci într-o manieră serioasă și cuviincioasă, luându-și locurile fără să se închine sau să se aplece spre un loc sau altul. Adunarea fiind întrunită, slujitorul, după ce le adresează chemarea solemnă de a se închina mărețului Nume al lui Dumnezeu, să înceapă cu rugăciune. „Cu toată reverența și smerenia, recunoscând măreția și maiestatea de necuprins a Domnului (în a cărui prezență ei vin atunci într-un mod deosebit) și propria lor ticăloșie și nevrednicie de a se apropia atât de mult de El, odată cu deplina lor neputință în sine pentru o lucrare atât de mare; și implorându-L cu smerenie pentru iertare, ajutor și primire, în întreaga slujbă care se va săvârși; și pentru o binecuvântare asupra acelei porțiuni din cuvântul Său care se va citi: Iar toate acestea în Numele și prin mijlocirea Domnului Isus Cristos.” Închinarea publică fiind începută, oamenii trebuie s-o urmărească în întregime, abținându-se de la a citii orice altceva decât citește sau citează slujitorul; și abținându-se cu atât mai mult de la orice șoptiri private, convorbiri, saluturi, sau reverențe față de vreo persoană prezentă sau care intră; și, de asemenea, de la a se zgâi, a dormi și de la orice alt comportament indecent, care ar putea deranja slujitorul sau oamenii, sau care i-ar putea împiedica fie pe ei înșiși fie pe alții în cadrul slujbei lui Dumnezeu. Dacă unii, din necesitate, nu pot fi prezenți de la început, nu trebuie, atunci când intră în adunare, să se ocupe cu devoțiuni private, ci să se așeze cu reverență pentru a se alătura adunării în acea orânduire a lui Dumnezeu care se desfășoară la momentul respectiv.





    Despre citirea publică a Sfintelor Scripturi


    Citirea Cuvântului în adunare, – fiind parte a închinării publice înaintea lui Dumnezeu (prin care ne recunoaștem depinderea noastră de El și supunerea față de El) și fiind un mijloc sfințit de El pentru zidirea sufletească a poporului Său – trebuie să fie făcută de către păstori și învățători. Totuși, cei care doresc să devină slujitori pot, uneori, atât să citească Cuvântul, cât și să-și exerseze darul de a predica în adunare, cu permisiunea prezbiteriului. Toate cărțile canonice ale Vechiului și Noului Testament (însă niciuna dintre cele care de obicei sunt numite Apocrifa) trebuie citite public în limba comună, din cea mai bună traducere aprobată, cu claritate, astfel încât toți să audă și să înțeleagă. Lungimea porțiunii citită deodată este lăsată la înțelepciunea slujitorului; dar este bine ca, de obicei, să se citească un capitol din fiecare Testament la fiecare întrunire; și, uneori, mai multe, atunci când capitolele sunt scurte, sau când coerența subiectului o cere. Pentru ca oamenii să fie mai bine familiarizați cu întregul conținut al Scripturilor, e nevoie ca toate cărțile canonice să fie citite în întregime în ordine; și, de regulă, din locul unde se încheie citirea din fiecare Testament într-o zi a Domnului, de acolo să se reia în cea următoare. 1    Recomandăm, de asemenea, citirea mai frecventă a acelor pasaje pe care cel care citește le consideră mai potrivite pentru zidirea ascultătorilor, cum ar fi Cartea Psalmilor și altele asemănătoare. Atunci când slujitorul care citește consideră că e necesară tâlcuirea vreunei părți din cele citite, acest lucru să nu aibă loc decât după citirea întregului capitol sau psalm; și întotdeauna trebuie ținut cont de timp, astfel ca nici predicarea, nici celelalte orânduiri să nu fie restrânse, sau să devină obositoare. Regulă care trebuie respectată în toate celelalte activități publice. Pe lângă citirea publică a Sfintelor Scripturi, fiecare persoană care știe să citească, trebuie să fie îndemnată să citească Scripturile în privat, (și toți ceilalți care nu pot citi, dacă nu sunt incapabili din cauza vârstei sau din alte motive, trebuie, de asemenea, să fie îndemnați să învețe să citească,) și să aibă o Biblie.

    Despre rugăciunea publică înainte de predică

    După citirea Cuvântului (și cântarea psalmului), slujitorul care va predica trebuie să caute să-și aducă inima lui și să aducă inimile ascultătorilor lui în starea de a-și simți corect păcatele, astfel încât toți să tânguie din cauza lor înaintea Domnului, și să flămânzească și să înseteze după harul lui Dumnezeu în Iisus Hristos, prin o mărturisire mai amplă a păcatului, cu sfială și sfântă rușine a feței, și să-L cheme pe Domnul în acest sens:  „Să recunoaștem ce mari păcătoși suntem, mai întâi, din cauza păcatului originar ─ care (pe lângă vina care ne face vrednici de osândă veșnică) este sămânța tuturor celorlalte păcate. El a corupt și a otrăvit toate facultățile sufletului și puterile trupului; ne pângărește cele mai bune fapte; iar dacă nu ar fi limitat (sau dacă inimile noastre nu ar fi reînnoite prin har), ar izbucni la nenumărate fărădelegi și la cele mai mari răzvrătiri împotriva Domnului comise vreodată de cei mai răi dintre fiii oamenilor. Și apoi, din cauza păcatelor înfăptuite ─ păcatele noastre, ale magistraților, ale slujitorilor, ale întregii națiuni, la care noi suntem părtași în multe feluri. Aceste păcate ale noastre sunt înfricoșător de agravate, pentru că noi am încălcat toate poruncile legii sfinte, bune și drepte a lui Dumnezeu, făcând ceea ce nu ne este îngăduit și lăsând nefăcut ceea ce trebuie făcut. Și aceasta nu este doar din cauza ignoranței și a neputinței noastre, ci cu îngâmfare – împotriva luminii minților noastre, a mustrărilor conștiințelor noastre și a îndemnurilor propriului Său Duh Sfânt de a face contrar. Astfel, noi nu avem nicio dezvinovățire pentru păcatele noastre, prin care nu numai că am disprețuit bogățiile bunătății, îngăduinței și îndelungii răbdări a lui Dumnezeu, ci opunându-ne multor invitații și oferte ale harului din evanghelie ─ nu ne-am străduit așa cum ar trebui, să-L primim pe Hristos în inimile noastre prin credință sau să trăim vrednici de El. Să ne plângem orbirea minții, împietrirea inimii, necredința, lipsa pocăinței, siguranța carnală, starea căldicică și lipsa de rod; lipsa dorinței de a da la moarte firea pământească, de înnoirea vieții și de a practica evlaviea în putere. Și să deplângem faptul că nu am fost atât de statornici în umblarea noastră cu Dumnezeu, că nu ne-am păstrat veșmintele atât de curate, că nu am fost suficient de plini de râvnă cu privire la slava Lui și la binele altora așa cum ar fi trebuit să fim. Și să jelim și alte păcate asemănătoare de care adunarea este vinovată în mod special, neținând seama de multele și marile îndurări ale Dumnezeului nostru, de iubirea lui Hristos, de lumina evangheliei și de reformarea religiei, și de scopurile, promisiunile, și juruințele noastre, de legământul solemn și de alte obligații speciale, înspre a face contrar păcatelor noastre. Să recunoaștem și să mărturisim că, precum suntem convinși de vina noastră, simțind-o profund, ne considerăm nedemni de a primi cele mai mici binecuvântări și că suntem cei mai vrednici de mânia cea mai înverșunată a lui Dumnezeu și de toate blestemele legii, de judecățile cele mai aspre pronunțate asupra celor mai răzvrătiți dintre păcătoși; și credem că El ar putea, în cel mai drept mod, să ia împărăția și evanghelia de la noi, să trimită asupra noastră tot felul de judecăți spirituale și temporale în această viață și apoi să ne arunce în cel mai cumplit întuneric, în iazul care arde cu foc și pucioasă, unde e plânsul și scrâșnirea dinților pe vecie.  Cu toate acestea, să ne apropiem de tronul harului, să ne încurajăm cu speranța că vom primi un răspuns plin de îndurare la rugăciunile noastre, prin bogățiile și atot-suficiența acelui unic prinos, satisfacția și mijlocirea Domnului Iisus Hristos, la dreapta Tatălui Său și a Tatălui nostru; și cu încredere în făgăduințele nespus de mari și scumpe ale îndurării și harului în Noul Legământ prin acest Mijlocitor al acelui legământ, pentru a potoli marea mânie și marele blestem al lui Dumnezeu, pe care noi nu le putem evita sau suporta; și cu smerenie și sinceritate să cerem îndurare pentru iertarea gratuită și deplină a tuturor păcatelor noastre – și aceasta datorându-se doar amarelor suferințe și a scumpelor merite ale singurului nostru Mântuitor, Iisus Hristos. Ca Domnul să binevoiască să-Și toarne dragostea în inimile noastre prin Duhul Sfânt; să ne pecetluiască cu același Duh al înfierii, să ne dea deplina asigurare a iertării și a împăcării noastre; să-i mângâie pe toți cei care jelesc în Sion, să le dea pacea celor răniți și tulburați în duh și să lege rănilor celor cu inima zdrobită ─ și pentru păcătoșii siguri pe ei și îngâmfați, ca să le deschidă ochii, să le convingă conștiințele și să-i întoarcă din întuneric la lumină și de sub puterea Satanei la Dumnezeu, ca să primească și ei iertarea de păcate și o moștenire printre cei care sunt sfințiți prin credința în Hristos Iisus. Împreună cu iertarea de păcate prin sângele lui Hristos, să ne rugăm pentru sfințirea prin Duhul Său; pentru mortificarea păcatului care locuiește noi și care de multe ori ne oprimă; pentru înviorarea duhurilor noastre moarte cu viața lui Dumnezeu în Hristos; pentru har care să ne facă potriviți și capabili pentru toate îndatoririle față de Dumnezeu și oameni a vieților și chemărilor noastre; pentru tărie în fața ispitelor; pentru un folos sfințit al binecuvântărilor și al crucilor; și pentru perseverență în credință și ascultare până la capăt. Să ne rugăm pentru răspândirea evangheliei și Împărăției lui Hristos la toate popoarele ─ pentru convertirea evreilor, pentru numărul deplin al neamurilor, căderea Antihristului și grăbirea celei de-a doua veniri a Domnului nostru; pentru izbăvirea bisericilor din alte țări care suferă de tirania facțiunii antihristice și de crudele oprimări și blasfemii ale turcilor; pentru binecuvântarea lui Dumnezeu peste bisericile reformate, în special peste bisericile și regatele Scoției, Angliei și Irlandei, unite acum mai strâns și din punct de vedere religios prin Liga și Legământul Solemn; și pentru plantările noastre din părțile îndepărtate ale lumii: în special pentru acea biserică și regat din care facem parte, ca Dumnezeu să le aducă pacea și adevărul, curăția tuturor orânduirilor Lui și puterea evlaviei; ca El să prevină și să îndepărteze erezia, schisma, desfrânarea, superstiția, siguranța carnală și lipsa de roadă în folosirea mijloacelor harului; ca El să vindece toate relațiile rupte și dezbinările și să ne ferească de încălcarea Legământului nostru solemn. Să ne rugăm pentru toți cei aflați în poziții de autoritate, în special pentru Maiestatea Sa, Regele; ca Dumnezeu să-l îmbogățească cu binecuvântările Lui, atât personal, cât și pe planul domniei lui; să-i întărească tronul prin religie și a dreptate, să-l izbăvească de sfaturi rele și să-l facă un instrument binecuvântat și glorios pentru păstrarea și propagarea evangheliei, pentru încurajarea și protecția celor care fac binele, pentru îngrozirea tuturor celor care fac răul și pentru binele măreț al întregii biserici și al tuturor regatelor lui; pentru convertirea Reginei, pentru educația religioasă a Prințului și a celorlalți urmași regali; pentru mângâierea Reginei suferinde a Boemiei, sora Suveranului nostru; și pentru ca strălucitului Prinț Charles, Principe-elector al  Rinului, să i se restituie toate domeniile și să fie repus în toate demnitățile lui; pentru binecuvântarea Înaltei Curți a Parlamentului (când se reunește în toate aceste regate), pentru nobilime, pentru judecătorii și magistrații subordonați, pentru mica nobilime și pentru toți oamenii de rând – pentru toți pastorii și învățătorii, ca Dumnezeu să-i umple cu Duhul Lui, să-i facă, în mod exemplar, sfinți, serioși, drepți, pașnici și buni; de nădejde, credincioși și puternici în lucrarea lor; și să-și facă toate lucrările lor cu belșug de succes și binecuvântare; și să le dea tuturor copiilor Lui păstori după inima Lui; pentru universități, pentru toate școlile și seminarele teologice ale bisericii și ale statului, ca ele să se dezvolte din ce în ce mai mult în cunoaștere și evlavie;  pentru orașul (sau adunarea) anume, ca Dumnezeu să toarne binecuvântare peste lucrarea Cuvântului, a sacramentelor și a disciplinei, peste guvernul civil, și peste toate familiile și persoanele care îl alcătuiesc; pentru îndurare față de cei ce suferă din cauza oricărui necaz lăuntric sau exterior; pentru vreme bună și pentru anotimpuri rodnice după cum e cazul; pentru abaterea judecăților pe care le fie le simțim, fie de care ne temem sau la care suntem supuși, cum ar fi foametea, molimele, sabia și așa mai departe. Și cu încredere în mila Lui față de întreaga Biserică și primirea prin meritele și mijlocirea Marelui nostru Preot, Domnul Iisus, să mărturisim că este dorința sufletelor noastre să avem părtășie cu Dumnezeu prin folosirea cu reverență și cuget bun a sfintelor Sale orânduiri; și, în acest scop, să ne rugăm fierbinte pentru harul Lui și ajutorul puternic pentru sfințirea zilei Lui de sabat, ziua Domnului, în toate îndatoririle ei, publice și private, atât în ceea ce ne privește, cât și pentru alte adunări ale poporului Său, după bogățiile și caracterul slăvit al evangheliei, pe care o sărbătorim și de care ne bucurăm azi. Și pentru că am fost niște ascultători uituci în trecut și pentru că acum nu putem prin noi înșine să primim așa cum ar trebui lucrurile adânci ale lui Dumnezeu, tainele lui Iisus Hristos (care cer un discernământ duhovnicesc), să ne rugăm ca Domnul, care ne poate învață să tragem folos, să binevoiască să toarne peste noi Duhul harului, alături de mijloacele lui exterioare, ajutându-ne să atingem o asemenea măsură a măreției cunoașterii lui Hristos Iisus, Domnul nostru, și, în El, o măsură a lucrurilor care țin de pacea noastră, încât să putem socoti toate lucrurile ca un gunoi în comparație cu El; și astfel, gustând din primele roade ale slavei viitoare, să putem tânji după o comuniune mai deplină și desăvârșită cu El, ca acolo unde este El să fim și noi și să ne bucurăm de plinătatea acelor bucurii și desfătări care sunt veșnic la dreapta Lui. Mai specific, ca Dumnezeu să-i dea într-un mod special slujitorului Său (chemat acum să împartă pâinea vieții casei Lui) înțelepciune, credincioșie, râvnă și vorbire, ca să poată împărți drept Cuvântul lui Dumnezeu, fiecăruia partea lui, într-o dovedire a Duhului și a puterii; și pentru ca Domnul să taie împrejur urechile și inimile ascultătorilor, pentru a auzi, a iubi și a primi cu blândețe cuvântul sădit, care le poate mântui sufletele – făcându-i un pământ bun capabil să primească sămânța bună a Cuvântului și să-i întărească pentru a se împotrivi ispitelor Satanei, grijilor lumii și împietririi inimilor lor și oricărui alt lucru care le-ar putea împiedica auzirea folositoare și mântuitoare; ca Hristos să poată lua chip în ei și să trăiască în ei, astfel încât toate gândurile lor să fie făcute roabe ascultării de Hristos și inimile lor să fie întărite în orice cuvânt și lucru bun pentru totdeauna.” Credem că aceasta este o ordine convenabilă în rugăciunea publică obișnuită; totuși, cu condiția ca slujitorul să poată (dacă socotește că e bine) să amâne unele dintre aceste cereri până după predică sau să aducă înaintea lui Dumnezeu unele dintre mulțumirile menționate mai jos, în rugăciunea lui dinainte de predică.


    Despre predicarea Cuvântului

    Predicarea Cuvântului, fiind puterea lui Dumnezeu pentru mântuire și una dintre cele mai mărețe și excelente slujbe ale lucrării evangheliei, ar trebui făcută astfel încât lucrătorul să nu se rușineze, ci să se mântuiască pe el și pe cei care îl ascultă. Se presupune (conform regulilor ordinării), că slujitorul lui Hristos este într-o bună măsură înzestrat pentru o slujbă de o asemenea importanță, prin talentul pe care-l are pentru limbile originale și în acele arte și științe care slujesc teologiei; prin cunoașterea pe care o are în întregul domeniu al teologiei, dar, preponderent, în Sfintele Scripturi, având simțurile și inima deprinse în ele mai decât credincioșii obișnuiți; și, prin iluminarea Duhului lui Dumnezeu și a altor daruri ale zidirii sufletești, pe care (împreună cu citirea și studierea Cuvântului) el trebuie încă să le caute prin rugăciune și o inimă smerită, fiind hotărât să recunoască și să primească orice adevăr la care nu a ajuns încă, atunci când Dumnezeu i-l face cunoscut. De toate acestea el trebuie să se folosească și să-și îmbunătățească pregătirile sale private, înainte de a aduce în fața publicului ceea ce a pregătit. În mod obișnuit, subiectul predicii lui trebuie să fie un text din Scriptură, prezentând un principiu sau subiect religios, ori ceva potrivit pentru o ocazie specială sau care se ivește pe neașteptate; sau poate merge printr-un capitol, psalm ori carte a Sfintei Scripturi, după cum crede potrivit. Introducerea în text să fie scurtă și clară, extrasă din text sau din context, dintr-un loc paralel, ori dintr-o afirmație generală a Scripturii. Dacă textul e lung (așa cum trebuie să fie uneori în istorisiri și pilde), să facă un scurt rezumat; dacă textul e scurt, și dacă e necesar, se poate face o parafrazare a lui: în ambele situații, trebuie să caute cu atenție scopul textului și să indice spre punctele principale și bazele învățăturii pe care vrea să le scoată din text. În analizarea și împărțirea textului său, el trebuie să urmărească mai mult ordinea subiectului decât a cuvintelor; și nu trebuie să împovăreze memoria ascultătorilor cu prea multe împărțiri la început, nici să le-o tulbure cu termeni tehnici greu de înțeles. În extragerea de învățături dintr-un text, grija lui trebuie să fie, mai întâi, ca tema să fie adevărul lui Dumnezeu. În al doilea rând, să fie un adevăr conținut sau înrădăcinat în acel text, astfel încât ascultătorii să poate discerne modul în care Dumnezeu le dă învățătură de acolo. În al treilea rând, să insiste mai ales asupra acelor doctrine care sunt intenționate în principal; și să facă tot ce poate pentru zidirea sufletească a ascultătorilor. Învățătura trebuie exprimată în termeni clari; sau, dacă ceva din ea are nevoie de explicație, aceasta trebuie dată și, implicațiile, de asemenea, să fie clarificate din text. Locurile paralele din Scriptură care confirmă învățătura trebuie să fie clare și potrivite, mai degrabă decât numeroase, și (dacă e necesar) să se insiste oarecum asupra lor și să fie aplicate scopului urmărit. Argumentele sau motivele trebuie să fie solide și, pe cât posibil, convingătoare. Ilustrațiile, de orice fel ar fi, trebuie să fie pline de lumină și să fie cele care pot transmite adevărul în inima ascultătorului cu încântare duhovnicească. Dacă se ridică vreo îndoială evidentă din Scriptură, rațiune sau prejudecata ascultătorilor, aceasta trebuie îndepărtată prin reconcilierea aparentelor diferențe, răspunzând rațiunilor, descoperind și dând la o parte cauzele prejudecății și ale greșelii. Altfel, nu e potrivit să-i reținem pe ascultători sugerându-le sau răspunzând la noduri în papură zadarnice sau răutăcioase. La fel cum acestea sunt nesfârșite, tot așa a le sugera și a le răspunde, mai mult împiedică zidirea decât să o promoveze. El nu trebuie să rămână la învățătura generală, oricât de clară și confirmată ar fi. Ci, trebuie să o explice pentru o folosire specială, prin aplicare la ascultătorii lui. El trebuie să facă astfel, chiar dacă se dovedește o muncă de o mare dificultate pentru el, care necesită multă prudență, râvnă și meditație; și chiar dacă va fi ceva foarte neplăcut pentru omul firesc și corupt. Trebuie totuși să încerce să o prezinte așa încât ascultătorii lui să poată simți că Cuvântul lui Dumnezeu este viu și puternic, cunoscând gândurile și intențiile inimii; și astfel, dacă e prezent vreun necredincios sau vreun neștiutor, tainele inimii acestora să poată fi descoperite și ei să dea slavă lui Dumnezeu. Pe parcursul instruirii sau al informării în privința cunoașterii vreunui adevăr, care e un rezultat al învățăturii lui, el poate (când e potrivit) să-l confirme prin câteva argumente ferme din textul respectiv, precum și din alte locuri din Scriptură, sau din natura acelui lucru obișnuit din divinitate, a cărui ramură este acel adevăr. Pentru combaterea învățăturilor false, el nu trebuie să scoale din mormânt o veche erezie, nici să menționeze vreo opinie hulitoare în mod nenecesar: ci, dacă oamenii se află expuși pericolului unei erezii, el trebuie s-o combată corect și să încerce să le lămurească judecata și conștiința față de toate obiecțiile. În îndemnarea lor la îndatoriri, de asemenea, dacă consideră necesar, să-i învețe mijloacele care-i ajută să le pună în practică. În prevenire, mustrare și sfătuire publică (în care e nevoie de o înțelepciune specială), el, dacă e cazul, trebuie nu doar să descopere natura și dimensiunea păcatului, împreună cu suferința care-l însoțește, ci, să arate și pericolul în care se află ascultătorii lui, de a fi copleșiti de el și de a fi luați prin surprindere, împreună cu remediile și cea mai bună cale de evitare a lui. Când oferă mângâiere – fie, în general, față de toate ispitelor sau, în particular, față de anumite necazuri sau temeri – el trebuie să răspundă cu grijă acelor obiecții pe care o inimă care suferă și un duh mâhnit le poate aduce drept contraargument. Uneori e necesar să facă niște observații pentru cercetare. Acest lucru este foarte util, în special când e făcut de slujitori capabili și experimentați, cu circumspecție și prudență, iar semnele ei sunt clar bazate pe Sfânta Scriptură. Prin acest mijloc, ascultătorii se pot examina singuri, dacă au dobândit acele haruri și au îndeplinit acele îndatoriri la care îi îndeamnă el; sau se fac vinovați de păcatul blamat și sunt în pericolul de a suporta judecățile amenințate; sau sunt cei cărora li se adresează mângâierile prezentate. Acest lucru se face pentru ca ei să poată fi, în mod corespunzător, înviorați și stârniți spre îndatoriri, smeriți din cauza lipsurilor și a păcatelor lor, afectați de pericolul lor și întăriți prin mângâiere, după cum are nevoie starea lor în urma examinării. Și, la fel cum nu trebuie întotdeauna să urmărească orice învățătură care se află în textul său, tot așa el trebuie să aleagă cu înțelepciune acele învățături pe care, prin contactul și discuția cu turma lui, el le consideră cele mai necesare și adecvate; și, printre acestea, cele care le-ar putea atrage cel mai mult sufletele spre Hristos, izvorul luminii, al sfințeniei și al mângâierii. Această metodă nu e prescrisă ca necesară pentru fiecare slujitor sau pentru fiecare text; ci doar recomandată, fiind considerată, în urma experienței, ca foarte binecuvântată de Dumnezeu și foarte folositoare pentru înțelegerea și memoria oamenilor. Însă slujitorul lui Cristos, indiferent care e metoda lui, trebuie să-și facă întreaga lucrare: 1. Cu efort, fără a face lucrarea Domnului neglijent. 2. Cu claritate, pentru ca și cel mai mic să înțeleagă, spunând adevărul nu cu vorbirile înduplecătoare ale înțelepciunii, ci, într-o dovadire a Duhului și a puterii, ca nu cumva crucea lui Hristos să fie făcută zadarnică; de asemenea, abținându-se de la utilizarea inutilă a limbilor necunoscute, a frazelor ciudate și de la cadențele sunetelor și ale cuvintelor; să citeze rareori din fraze ale scriitorilor bisericești sau ale altora, antici sau moderni, oricât de elegante ar fi acestea. 3. Cu credincioșie, privind la slava lui Hristos, la convertirea, la zidirea și la mântuirea oamenilor, nu pentru câștigul sau slava sa; să nu renunțe la nimic din ceea ce l-ar ajuta pentru a promova aceste sfinte scopuri, dându-i fiecăruia porția lui și respectându-i în mod egal pe toți, fără a-l neglija pe cel mai neînsemnat sau a-l menaja pe cel mai mare în privința păcatelor fiecăruia. 4. Cu înțelepciune, alcătuindu-și toate învățăturile, îndemnurile și, în special, mustrările, așa încât să fie cât mai probabil că își vor atinge ținta; arătând tot respectul cuvenit persoanei și locului fiecărui om, fără amestecul propriei patimi sau amărăciuni. 5. Cu seriozitate, așa cum i se cuvine Cuvântului lui Dumnezeu; evitând orice gest, ton și expresii care ar putea da ocazia stricăciunilor din oameni să-l disprețuiască pe el și lucrarea lui de slujire. 6. Cu dragoste, astfel ca oamenii să poată vedea că totul vine din râvna lui plină de evlavie și dintr-o dorință sinceră de a le face bine. Și, 7. După cum a primit de la Dumnezeu și a fost convins în inima lui că tot ceea ce el îi învață pe alții este adevărul lui Hristos; și să umble înaintea turmei ca pildă în aceasta; sincer, atât în privat, cât și în public, încredințându-și eforturile binecuvântării lui Dumnezeu și veghind atent asupra sa și a turmei peste care Domnul l-a pus supraveghetor: în acest fel, doctrina adevărului va fi păstrată nealterată, multe suflete vor fi convertite și zidite și el însuși va primi numeroase mângâieri pentru trudele lui, chiar în această viață – iar după aceea, cununa slavei care-l așteaptă în lumea viitoare. Acolo unde sunt mai mulți slujitori într-o adunare, nu doar unul, și ei au daruri diferite, fiecare trebuie să se dedice în mod mai special învățăturii sau îndemnării, după darul în care excelează cel mai mult și după cum hotărăsc între ei.

    Despre rugăciunea după predică

    Predica încheindu-se, slujitorul trebuie: „Să aducă mulțumiri pentru marea iubire a lui Dumnezeu, arătată prin trimiterea Fiului Său Iisus Hristos la noi; pentru trimiterea Duhului Său Sfânt; pentru lumina și libertatea slăvitei evanghelii și pentru binecuvântările bogate și cerești descoperite în ea; și anume: alegerea, chemarea, înfierea, justificarea, sfințirea și nădejdea slavei; pentru admirabila bunătate a lui Dumnezeu în eliberarea țării de întunericul și tirania antihristului și pentru toate celelalte izbăviri naționale; pentru reformarea religiei; pentru Legământ; și pentru multe binecuvântări vremelnice. Să se roage pentru răspândirea evangheliei, și a tuturor orânduirilor ei, în puritatea, puterea și libertatea lor: să transpună punctele principale și cele mai folositoare din predică în câteva cereri; și să se roage ca aceasta să rămână în inimă și să aducă rod. Să se roage pentru pregătirea pentru moarte și judecată și pentru așteptarea venirii Domnului nostru Isus Cristos: să-I ceară fierbinte lui Dumnezeu iertarea pentru păcatele din lucrurile noastre sfinte și acceptarea jertfei noastre spirituale, prin meritele și mijlocirea mărețului nostru Mare Preot și Mântuitor, Domnul Iisus Hristos.” Și deoarece rugăciunea pe care le-a lăsat-o ucenicilor Lui nu este numai un model de rugăciune, ci ea însăși este o rugăciune foarte cuprinzătoare, o recomandăm să fie utilizată, de asemenea, în rugăciunile bisericii. Și pentru că la administrarea sacramentelor și cu ocazia sărbătorilor publice și a zilelor de mulțumire și cu alte ocazii speciale – care pot prilejui subiecte de cereri și mulțumiri speciale ─ este obligatoriu să spunem ceva în rugăciunile noastre publice (la fel cum e de datoria noastră acum să ne rugăm pentru binecuvântarea Consiliului Teologilor, a armatelor de pe mare și de pe uscat, pentru apărarea Regelui, a Parlamentului și a Regatului); astfel, fiecare slujitor trebuie să se adapteze acestor ocazii, în rugăciunea lui dinainte și de după predică. Dar, în privința manierei, e la latitudinea lui cum va proceda, după cum îl călăuzește Dumnezeu și-L ajută să-și facă datoria cu evlavie și înțelepciune. Odată încheiată rugăciunea, să se cânte un psalm, dacă se poate face convenabil. După aceasta (dacă nu urmează altă orânduire a lui Hristos care privește adunarea în acel moment), slujitorul să dea drumul adunării cu o binecuvântare solemnă.

    Despre  administrarea sacramentelor

    În primul rând, despre botez.

    Botezul, așa cum nu trebuie să fie amânat în mod nenecesar, tot așa nu trebuie să fie administrat în niciun caz de o persoană privată, ci numai de un slujitor al lui Cristos, chemat să fie ispravnic al tainelor lui Dumnezeu. Nici nu trebuie administrat în locuri private, sau în mod privat, ci într-un loc public de închinare și în fața adunării, unde oamenii pot vedea și auzi cel mai ușor; și nu în locurile unde cristelnițele, din timpul papistășiei, erau puse în mod nepotrivit și superstițios. Copilul care trebuie botezat, după informarea prealabilă a slujitorului cu o zi înainte, trebuie prezentat de tată, sau (în cazul absenței lui necesare) de un prieten creștin în locul său, mărturisind dorința lui sinceră ca acel copil să poată fi botezat. Înainte de botez, slujitorul va rosti câteva cuvinte de învățătură, referindu-se la instituirea, natura, folosul și scopurile acestui sacrament, arătând: „Că e instituit de Domnul nostru Iisus Hristos: că este o pecete a legământului harului, a altoirii noastre în Hristos și a unirii noastre cu El, a iertării păcatelor, a regenerării, a înfierii și a vieții veșnice: că apa folosită la botez reprezintă și semnifică atât sângele lui Hristos, care îndepărtează vina păcatului, originar și înfăptuit, precum și sfințirea lucrată de Duhul lui Hristos în detrimentul domniei păcatului și a stricăciunii firii noastre păcătoase: că botezul, sau stropirea și spălarea cu apă înseamnă curățirea de păcat prin sângele și pe baza meritelor lui Hristos, împreună cu moartea față de păcat și învierea la o viață nouă datorită morții și învierii lui Hristos: Că această promisiune le este făcută tuturor credincioșilor și copiilor lor; și că copiii și urmașii celor credincioși, născuți în biserică, au, prin nașterea lor, partea lor în legământ și un drept la pecetea lui și la privilegiile exterioare ale bisericii, sub evanghelie, la fel de mult ca sămânța lui Avraam din timpul Vechiului Testament; legământul harului, ca substanță, fiind același; și harul lui Dumnezeu și mângâierea credincioșilor, mai din belșug ca înainte: Că Fiul lui Dumnezeu i-a primit pe copii în preajma Lui, luându-i în brațe și binecuvântându-i, spunând: Căci Împărăția lui Dumnezeu este a unora ca ei: Că, prin botez, copiii sunt primiți solemn în sânul bisericii văzute și uniți cu credincioșii, fiind deosebiți de lume și de cei care sunt în afară; și că toți cei care sunt botezați în Numele lui Hristos, se dezic de diavol, de lume și de firea pământească și se angajează să lupte împotriva acestora: Că ei sunt creștini și sfinți în mod federal înainte de botez și de aceea sunt botezați: Că harul și puterea lăuntrică a botezului nu sunt legate de momentul precis în care acesta e administrat; și că roada și puterea lui atinge tot cursul vieții noastre; și că botezul exterior nu este într-atât de necesar, încât, în lipsa lui, copilul să fie în pericolul de a fi osândit sau părinții vinovați, atât timp cât ei nu disprețuiesc, nici nu neglijează orânduirea lui Hristos, atunci când și unde poate fi făcută.” În învățăturile acestea sau altele asemănătoare, slujitorul trebuie să-și folosească propria libertate și înțelepciunea dată de sus, după cum ignoranța sau greșelile privitoare la doctrina botezului și la zidirea sufletească a oamenilor le cer. De asemenea, el trebuie să-i avertizeze pe toți cei prezenți: „Să privească înapoi la botezul lor; să se pocăiască de păcatele lor față de legământul cu Dumnezeu; să-și înflăcăreze credința; să-și sporească și să-și folosească așa cum se cuvine botezul și legământul pecetluit de acesta dintre Dumnezeu și sufletele lor.” El trebuie să îndemne părintele:  „Să ia în considerare marea îndurare a lui Dumnezeu față de el și copilul lui; să crească copilul în cunoașterea fundamentelor religiei creștine, «în mustrarea și învățătura Domnului»; și să cunoască pericolul mâniei lui Dumnezeu față de el și copil, dacă e neglijent: cerându-i promisiunea solemnă pentru îndeplinirea sarcinii sale.” După aceasta, rugăciunea trebuie unită cu cuvântul de instituire, pentru sfințirea apei în vederea acestui scop duhovnicesc; și slujitorul trebuie să se roage astfel sau în mod asemănător: „Ca Domnul, care nu ne-a lăsat străini de legământul făgăduinței, ci ne-a chemat la privilegiile orânduirilor Sale, să binevoiască să-Și sfințească și să-Și binecuvânteze propria Sa orânduire a botezului de acum – să El unească botezul lăuntric cu Duhul Său cu botezul exterior cu apă: să facă acest botez pentru copil un pecete al înfierii, al iertării de păcat, al regenerării și al vieții veșnice și al tuturor celorlalte promisiuni ale legământului harului – ca acest copil să sădit în asemănarea morții și învierii lui Hristos ─ și ca trupul păcatului să fie dezbrăcat de putere în copil, pentru ca el să-L poată sluji pe Dumnezeu întru înnoirea vieții toate zilelor sale.” Apoi slujitorul va întreba care este numele copilului; după ce i se va spune, el va rosti următoarele cuvinte (spunându-i copilului pe nume): Te botez în Numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh. După pronunțarea acestor cuvinte, el îl va boteza pe copil cu apă: în privința modului de a o face, nu e doar îngăduit, ci și suficient, și cel mai de folos, să se toarne sau să se stropească apă pe fața copilului, fără a adăuga nicio altă ceremonie. Apoi, el trebuie să aducă mulțumiri și să se roage astfel sau asemănător: „Recunoscând cu toată mulțumirea că Domnul este credincios în păstrarea legământului și îndurării: Că El e bun și milostiv, nu doar pentru că ne numără printre sfinții Lui, ci pentru că Îi face plăcere să le dea copiilor Lui acest deosebit semn și simbol al iubirii lui în Hristos – că, în adevărul Lui și în providența Lui specială, El îi aduce zilnic pe unii în sânul bisericii Sale, pentru a fi părtași binecuvântărilor Sale inestimabile, plătite cu sângele scumpului Său Fiu, pentru înaintarea și creșterea bisericii. Și rugându-se ca Domnul să continue totuși și să confirme zilnic, din ce în ce mai mult această favoare nespusă – ca El să îl primească pe acel copilaș botezat acum și intrat în mod solemn în casa credinței, sub călăuzirea și protecția Lui Părintească și să-și amintească de el cu bunăvoința pe care o poartă poporului Său – așa că, dacă va fi luat din această viață în pruncia lui, Domnul, care este bogat în îndurare, să bunăvoiască să-l primească în slavă – și dacă va trăi și va ajunge la anii maturității, Domnul să-l învețe prin Cuvântul și Duhul Lui și să facă botezul eficient pentru el, și să-l susțină prin puterea și harul Lui divin, astfel încât prin credință să poată birui împotriva diavolului, a lumii și a firii pământești, până când va obține în cele din urmă o victorie deplină și definitivă, și astfel să fie păzit de puterea lui Dumnezeu prin credință pentru mântuire, prin Iisus Hristos, Domnul nostru.”

    Despre sărbătorirea Împărtășirii sau a sacramentului Cinei Domnului.


    Împărtășirea, sau Cina Domnului, trebuie sărbătorită frecvent; dar frecvența ei trebuie socotită și hotărâtă de slujitori și de alți conducători ai bisericii din fiecare adunare, după cum consideră că e cel mai potrivit pentru mângâierea și zidirea poporului aflat în grija lor. Și, atunci când e administrată, considerăm că e bine să aibă loc după predica de dimineață. Cel neștiutor și cel cu o purtare rușinoasă nu sunt potriviți să primească sacramentul Cinei Domnului. Acolo unde acest sacrament nu poate fi administrat frecvent în mod convenabil, e nevoie să se anunțe acest lucru public în ziua de sabat premergătoare administrării lui: și ca atunci, sau într-o zi din acea săptămână, să se dea o învățătură despre această orânduire și despre pregătirea cuvenită pentru ea și pentru participarea cuvenită la ea; astfel ca, prin folosirea sârguincioasă a tuturor mijloacelor sfințite de Dumnezeu în acest scop, atât în public, cât și în privat, toți să vină pregătiți pentru acest praznic ceresc. Când vine ziua administrării, slujitorul, sfârșindu-și predica și rugăciunea, va da un scurt îndemn: „Exprimând beneficiul inestimabil pe care o avem prin acest sacrament, împreună cu scopurile și utilizarea lui – având în vedere marea necesitate de fi mângâiați și de a ni se întări puterea prin intermediul lui în această peregrinare și luptă a noastră –, cât de necesar este să participăm la el cu cunoaștere, credință, pocăință, iubire și cu sufletele flămânzind și însetând după Hristos și beneficiile Lui – cât de mare e pericolul de a mânca și bea în chip nevrednic.” Apoi, în Numele lui Hristos, el trebuie, pe de o parte să-i avertizeze pe cei ignoranți, pe cei cu purtare rușinoasă și pe cei desfrânați, sau pe cei care trăiesc în vreun păcat sau stare contrară cunoașterii sau conștiinței lor, să nu îndrăznească să vină la masa sfântă; arătându-le că acela care mănâncă și bea în chip nevrednic își mănâncă și bea osânda lui însuși. Și, pe de altă parte, într-o manieră specială, el trebuie să-i cheme și să-i încurajeze pe cei care se trudesc sub simțul poverii păcatelor lor, și al fricii de mânie, și care doresc să progreseze mai mult în har ca până acum, să vină la masa Domnului; asigurându-i, în Numele Lui, de ușurarea, înviorarea și întărirea sufletelor lor slabe și ostenite. După aceste îndemnuri, avertizări și invitații, masa fiind așezată dinainte cum se cuvine, și așezată astfel încât cei care se împărtășesc să poată sta decent în jurul ei sau la ea, slujitorul trebuie să înceapă prin sfințirea și binecuvântarea pâinii și a vinului puse înaintea lui (pâinea în vase frumoase și potrivite, pregătită astfel încât, fiind frântă de el și dată, să poată fi distribuită între părtași; vinul, de asemenea, în cupe mari), arătând mai înainte, în câteva cuvinte, că acele elemente, obișnuite de altfel, sunt acum puse deoparte și sfințite pentru acest sfânt scop, prin cuvântul de instituire și rugăciune. Cuvintele de instituire să fie citite din Evanghelii sau din Prima epistolă a apostolului Pavel către Corinteni, capitolul 11:23. Căci am primit de la Domnul ce v-am învățat etc. până la versetul 27, pe care slujitorul poate, dacă vede că e necesar, să-l explice și să-l aplice. Rugăciunea, mulțumirea sau binecuvântarea peste pâine și vin să sune astfel: „Recunoscând cu smerenie și din toată inima cât de mare ne este nenorocirea, din care niciun om sau înger nu ne putea izbăvi, precum și marea noastră nevrednicie față de cea mai mică dintre îndurările lui Dumnezeu; să-i dăm mulțumiri lui Dumnezeu pentru toate binefacerile Lui și, în special, pentru acea mare binefacere a răscumpărării noastre, dragostea lui Dumnezeu Tatăl, suferințele și meritele Domnului Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu, prin care noi suntem izbăviți; și pentru toate mijloacele harului, Cuvântul și sacramentele; și pentru acest sacrament în particular, prin care Hristos și toate binefacerile Lui ni se aplică și ne sunt pecetluite, care – în pofida faptului că alții sunt privați de ele – continuă pentru noi printr-o mare îndurare, deși până acum le-am folosit timp îndelungat într-un mod foarte abuziv.  Să mărturisim faptul că nu este sub cer niciun alt Nume în care să fim mântuiți, ci doar Numele lui Iisus Hristos, singurul prin care primim libertate și viață, avem acces la tronul harului, suntem primiți să mâncăm și să bem la masa Lui și suntem pecetluiți cu Duhul Lui pentru a avea siguranța fericirii și a vieții veșnice. Să ne rugăm fierbinte lui Dumnezeu, Părintele îndurărilor și Dumnezeul oricărei mângâieri, să ne facă parte de prezența Lui plină de îndurare și de lucrarea eficientă a Duhului Său în noi – și astfel, să sfințească aceste elemente, pâinea și vinul, binecuvântându-Și propria orânduire, ca să putem primi prin credință trupul și sângele lui Iisus Hristos, răstignit pentru noi, și astfel să ne hrănim cu El, ca El să poată fi una cu noi și noi una cu El – ca El să trăiască în noi și noi în El și pentru El, care ne-a iubit și S-a dat pentru noi.” El trebuie să încerce să facă toate acestea cu simțăminte potrivite, ca răspuns la o asemenea lucrare sfântă și să stârnească în oameni aceeași atitudine. Elementele fiind acum sfințite prin Cuvântul și rugăciune, slujitorul, fiind la masă, ia pâinea în mână și rostește aceste fraze (sau unele asemănătoare, folosite de Hristos sau de apostolii Săi cu această ocazie): „După sfânta instituire, poruncă și exemplu al binecuvântatului nostru Mântuitor Iisus Hristos, iau pâinea și, acum după ce am mulțumit, o frâng și v-o dau; (atunci slujitorul, care se împărtășește și el, de asemenea, frânge pâinea și le-o dă părtașilor;) „Luați, mâncați; acesta este trupul lui Hristos care sa frânt pentru voi: să faceți lucrul acesta spre pomenirea Lui.” În mod asemănător, slujitorul ia paharul și spune aceste fraze (sau unele asemănătoare, folosite de Hristos sau de apostoli cu aceeași ocazie): „Potrivit învățăturii, a poruncii și a exemplului Domnului nostru Iisus Hristos, iau acest pahar și vi-l dau; (acum îl dă părtașilor); Acest pahar este legământul cel nou în sângele lui Hristos care sa vărsat pentru iertarea păcatelor multora: beți toți din el.” După ce s-au împărtășit toți, slujitorul poate să le reamintească, pe scurt, „Despre harul lui Dumnezeu în Iisus Hristos, oferit în acest sacrament; și să-i îndemne să trăiască vrednici de el.” Slujitorul trebuie să aducă mulțumiri solemne lui Dumnezeu, „Pentru bogata Lui îndurare și bunătatea nespusă, care le-a dat-o prin acest sacrament; și să ceară fierbinte iertare pentru toate deficiențele întregii slujbe și pentru ajutorul plin de har al bunului Său Duh prin care ei pot fi ajutați să umble în puterea acelui har, după cum le șade bine celor care au primit niște chezășii atât de mari ale mântuirii.” Colecta pentru săraci trebuie să fie astfel aranjată ca nicio parte a închinării publice să nu fie împiedicată prin ea.

    Despre sfințirea Zilei Domnului (duminica)

    De Ziua Domnului trebuie să se țină cont dinainte, pentru ca toate treburile lumești ale responsabilităților noastre obișnuite să fie astfel aranjate, și lăsate deoparte la timp și la momentul potrivit, ca să nu fie niciun impediment pentru sfințirea cuvenită a acestei zile atunci când vine. Întreaga zi trebuie să fie sărbătorită ca sfântă pentru Domnul, atât în public, cât și în privat, ca fiind sabatul Creștin. În acest scop, e necesar să existe o sfântă încetare sau oprire în toată ziua aceea a tuturor muncilor nenecesare; și o abținere, nu numai de la toate recreerile și distracțiile, ci și de la toate cuvintele și gândurile pământești. Activitățile din ziua aceea să fie astfel aranjate ca nici servitorii să nu fie împiedicați, dacă nu trebuie, să participe la închinarea publică înaintea lui Dumnezeu și nicio altă persoană să nu fie împiedicată să sfințească ziua respectivă. Să existe pregătiri speciale pentru fiecare persoană și familie, prin rugăciune pentru ei înșiși și ca Dumnezeu să-I dea ajutorul Său slujitorului și pentru binecuvântarea lucrării lui; și prin alte practici sfinte care îi pot ajuta înspre o comuniune mai lină cu Dumnezeu în cadrul orânduirilor Lui publice. Toți oamenii să se întâlnească la timp pentru închinarea publică, astfel încât întreaga adunare să fie prezentă la început și cu o singură inimă să se alăture în mod solemn la toate părțile închinării și să nu plece până după binecuvântare.  Perioadele de timp libere, între sau după întrunirile solemne ale adunării în public, să fie folosite pentru citire, meditație și repetarea predicilor; în special cerându-li-se socoteală familiilor lor cu privire la ceea ce au auzit, catehizându-i, având discuții sfinte, făcând rugăciune pentru binecuvântarea orânduirilor publice, cântând psalmi, vizitând bolnavi, ușurând pe cei nevoiași și îndeplinind alte îndatoriri asemănătoare de evlavie, caritate și milă, socotind sabatul o desfătare.

    Oficierea solemnă a căsătoriei

    Deși căsătoria nu e sacrament, nici nu e specifică bisericii lui Dumnezeu, ci e comună întregii omeniri ─ și e de interes public în orice națiune; totuși, datorită faptului că cei care se căsătoresc trebuie să se căsătorească în Domnul, și au nevoie de o instruire, îndrumare și sfătuire specială din Cuvântul lui Dumnezeu, la intrarea într-o asemenea stare nouă, și având nevoie de binecuvântarea lui Dumnezeu asupra lor – considerăm indicat ca căsătoria să fie oficiată de un slujitor al Cuvântului legitim, ca el să le poată da sfatul corespunzător și să se roage pentru binecuvântarea lor. Căsătoria trebuie să fie numai între un bărbat și o femeie; și între cei care nu se află în relații de consangvinitate sau afinitate interzise de Cuvântul lui Dumnezeu; și părțile trebuie să se afle la vârsta adultă: capabile să aleagă singure sau, având motive întemeiate, să-și dea consimțământul reciproc. Înainte de oficierea oricărei căsătorii, intenția căsătoriei trebuie să fie anunțată de slujitor în trei zile de sabat diferite, în adunare, respectiv în locul sau locurile unde ei locuiesc în mod obișnuit și constant. Și slujitorul care îi va cununa trebuie să aibă o mărturie suficientă a acestei anunțări, înainte de a trece la oficierea solemnă a căsătoriei. Înainte de publicarea scopului lor declarat (dacă părțile sunt minore), consimțământul părinților sau al celor sub autoritatea cărora ce află (în cazul în care părinții au murit), trebuie adus la cunoștința conducătorilor bisericii din acea adunare și să fie consemnat în scris. La prima căsătorie, trebuie respectat același lucru în privința tuturor celorlalți ai căror părinți trăiesc, chiar dacă mirii sunt adulți. Și în căsătoriile ulterioare ale fiecăreia dintre părți, mirii vor fi îndemnați să nu încheie căsătoria fără înștiințarea părinților lor cu privire la ea (dacă acest lucru se poate face cu ușurință) încercând să se obțină acordul lor. Părinții nu ar trebui să-și forțeze copiii să se căsătorească fără liberul lor consimțământ, nici să nu le refuze propriul consimțământ fără a avea un motiv întemeiat. După publicarea intenției sau a contractului de căsătorie, căsătoria nu trebuie să fie amânată mult timp. Prin urmare, slujitorul – fiind înștiințat cum se cuvine și neavând nicio obiecție pentru a o împiedica – va oficia încheierea publică a căsătoriei în locul stabilit de autorități pentru închinarea publică, înaintea unui număr potrivit de martori credibili, la o oră potrivită din zi, în orice perioadă a anului, cu excepția zilei naționale de rugăciune. Și sfătuim ca să nu se țină în ziua Domnului. Și pentru că toate relațiile sunt sfințite prin Cuvânt și rugăciune, slujitorul trebuie să se roage cerând binecuvântarea peste ei astfel: „Recunoscându-ne păcatele, prin care ne-am făcut inferiori față de cea mai mică dintre toate îndurările lui Dumnezeu și L-am determinat să ne amărască plăcerile vieții; să-I cerem fierbinte Domnului, în Numele lui Cristos (a cărui prezență și favoare este fericirea fiecărei etape a vieții și îndulcește fiecare relație), ca El să fie partea lor și să-i primească și să-i accepte în Cristos, pe cei care acum urmează să fie uniți în onorabila legătură a căsătoriei, legământul Dumnezeului lor. Și El i-a adus împreună prin providența Lui, ca să-i poată sfinți prin Duhul Lui, dându-le o inimă nouă potrivită noului lor statut – îmbogățindu-i cu toate virtuțile prin care își pot îndeplini îndatoririle, se pot bucura de lucrurile plăcute, pot trece prin necazuri și se pot împotrivi ispitelor care însoțesc această etapă a vieții, așa cum le stă bine creștinilor.” Rugăciunea fiind încheiată, este bine ca slujitorul să le prezinte pe scurt, pe baza Scripturii, „Învățătura, folosul și scopurile căsătoriei, cu îndatoririle conjugale de care fiecare trebuie să se achite unul față de celălalt cu toată credincioșia; îndemnându-i să studieze Cuvântul lui Dumnezeu, ca să poată învăța să trăiască prin credință și să fie mulțumiți în mijlocul tuturor grijilor și necazurilor căsniciei, sfințind Numele lui Dumnezeu prin folosirea cu mulțumire, sobrietate și în sfințenie a tuturor plăcerilor conjugale; rugându-se mult împreună și unul pentru altul; veghind și îndemnându-se reciproc la dragoste și la fapte bune; și să trăiască împreună ca moștenitori ai harului vieții.” După ce li se cere solemn mirilor, înaintea lui Dumnezeu, care cercetează toate inimile și căruia trebuie să-I dea o strictă socoteală în ziua din urmă –, ca, dacă vreunul dintre ei știe vreun motiv, prin precontract sau altfel, pentru care ei nu se pot căsători legal, să-l dezvăluie acum – slujitorul (dacă nu se aduce la cunoștință niciun impediment) îi va cere mai întâi bărbatului să o ia pe femeie de mâna dreaptă spunând aceste cuvinte: Eu ______ te iau pe tine ________ să fii soția mea și, în prezența lui Dumnezeu și înaintea acestei adunări, promit și mă angajez prin legământ să fiu un soț bun și credincios pentru tine, până când Dumnezeu ne va despărți prin moarte. Apoi femeia îl va lua pe bărbat de mâna dreaptă și va spune aceste cuvinte: Eu ______ te iau pe tine _______ să fii soțul meu și, în prezența lui Dumnezeu și în fața acestei adunări, promit și mă angajez prin legământ să fiu o soție iubitoare, credincioasă și ascultătoare, până când Dumnezeu ne va despărți prin moarte. Apoi, fără nicio altă formalitate, slujitorul, în fața adunării, îi va pronunța soț și soție, după rânduiala lui Dumnezeu; și astfel evenimentul se încheie cu următoarea rugăciune: „Ca Domnul să binevoiască a însoți rânduiala Sa cu binecuvântarea Lui, implorându-L să le dea din belșug persoanelor acum căsătorite, pe lângă alte daruri ale dragostei Sale, în special plăcerile și roadele căsniciei, pentru lauda marii Lui îndurări, în și prin Cristos.” Trebuie ținut cu grijă un registru, în care numele celor căsătoriți, împreună cu data încheierii căsătoriei lor, trebuie trecute deîndată și corect în acel registru pus la dispoziție în acest scop, pentru a putea fi cercetat de orice persoană interesată.

    Cu privire la vizitarea bolnavilor

    Este datoria slujitorului de a-i învăța pe oamenii încredințați lui nu doar public, ci și în particular; și în particular să-i sfătuiască, să-i îndemne, să-i mustre și să-i mângâie în toate ocaziile potrivite, în măsura în care timpul, puterea și siguranța lui personală îi vor permite. El trebuie să-i sfătuiască, cât timp sunt sănătoși, să se pregătească de moarte; și, în acest scop, ei trebuie să discute deseori cu slujitorul lor despre starea sufletelor lor; și, în timpuri de boală, ei trebuie să-i dorească sfatul și ajutorul, la timp și după cum e nevoie, înainte ca puterile și capacitatea lor de înțelegere să-i lase. Timpurile de boală și suferință sunt ocazii speciale puse de Dumnezeu în mâna lui pentru a le da acestor suflete ostenite un cuvânt la vreme potrivită: pentru că atunci conștiințele oamenilor sunt sau ar trebui să fie mai dispuse să se gândească la starea lor spirituală pentru veșnicie; și Satana profită, de asemenea, și îi împovărează mai mult cu ispite mari și grele. De aceea, slujitorul, după ce a fost chemat, și ajungând la cel bolnav, trebuie să se îmbrace cu toată blândețea și dragostea, pentru a-i oferi un bine spiritual sufletului acestuia, în acest scop. Ținând cont de boala prezentă, el îl poate învăța pe bolnav din Scriptură că boala nu vine numai întâmplător, sau prin slăbiciunea trupului, ci prin călăuzirea înțeleaptă și ordonată a mâinii bune a lui Dumnezeu pentru fiecare persoană particulară lovită de boală. Și că, dacă îi este dată din cauza păcatului (pentru corectarea și îndreptarea lui) sau pentru încercarea și probarea virtuților sale, sau pentru alte scopuri speciale și minunate, toate suferințele lui vor fi în beneficiul lui și vor lucra împreună spre binele lui, dacă se străduiește să aibă un folos sfințit din cercetarea făcută de Dumnezeu, nedisprețuind mustrarea Domnului și fără să se mâhnească de pedepsele Lui. Dacă slujitorul îl suspectează de ignoranță, îl va examina cu privire la principiile religioase, în special cele referitoare la pocăință și credință; și dacă vede că e necesar, îl va instrui în privința naturii, a folosului, a excelenței și a necesității acelor virtuți; atingând subiectul despre legământul harului și despre Cristos, Fiul lui Dumnezeu, Mijlocitorul Lui; și despre iertarea păcatelor prin credința în El. El îl va îndemna pe cel bolnav să se examineze personal, să-și cerceteze și să-și examineze căile din trecut și starea lui față de Dumnezeu. Iar dacă persoana menționează vreo ezitare morală, vreo îndoială sau vreo ispită care este asupra lui, i se vor da instrucțiuni și soluții care să-i fie de folos și să o liniștească. Dacă pare să nu-și sesizeze păcatele în mod adecvat, ar trebui să se facă demersuri pentru a-l convinge pe om de păcatele lui ─ de vina și de consecințele lor; de murdăria și de contaminarea cu care se încarcă sufletul; de blestemul legii și de mânia lui Dumnezeu cauzată de ele ─ astfel încât să fie cu adevărat atins și smerit de ele: și apoi, să i se aducă la cunoștință pericolul amânării pocăinței și al neglijării mântuirii care este oferită oricând. Toate acestea, pentru trezirea conștiinței sale și pentru a-l ridica dintr-o stare stupidă și din încrederea în sine, pentru a înțelege justiția și mânia lui Dumnezeu, în fața căruia nu poate sta nimeni, cu excepția celui care, văzându-se pierdut, Îl apucă pe Cristos prin credință. Dacă a încercat să umble pe calea sfințeniei și să-L slujească pe Dumnezeu în neprihănire, deși nu fără multe greșeli și neputințe; sau dacă duhul lui este zdrobit prin conștientizarea păcatului sau e doborât pentru că nu mai simte favoarea lui Dumnezeu; atunci e potrivit să fie ridicat punându-i-se înainte caracterul gratuit și plinătatea harului lui Dumnezeu, suficiența neprihănirii în Cristos și ofertele pline de îndurare din evanghelie, astfel ca toți cei care se pocăiesc și cred din toată inima lor în mila lui Dumnezeu prin Cristos – renunțând la propria lor neprihănire – să aibă viața și mântuirea în El. De asemenea, poate fi util să i se arate că moartea nu are în sine niciun rău spiritual de care să se teamă cei care sunt în Cristos, deoarece păcatul (cu boldul morții pe care-l are) e luat de Cristos, care i-a eliberat pe toți ai Lui de robia fricii de moarte, biruind mormântul, dându-ne biruința și intrând El Însuși în slavă pentru a-i pregăti un loc poporului Său. Astfel, nici viața, nici moartea nu ne pot despărți de dragostea lui Dumnezeu în Cristos, în care cel bolnav are siguranță ─ chiar dacă, acum, trebuie să se întoarcă înapoi în țărână, pentru a obține o înviere plină de bucurie și slăvită la viața veșnică. Trebuie să fie sfătuit, de asemenea, să se ferească de o încredere greșită în îndurare, sau în propria-i bunătate pentru cer, ci, în schimb, să nege orice merit personal și să se încredințeze cu totul milei lui Dumnezeu, exclusiv pe baza meritelor și a mijlocirii lui Isus Cristos, care S-a angajat să nu-i respingă niciodată pe cei care vin la El în adevăr și sinceritate. Trebuie avută grijă ca persoana bolnavă să nu cadă în disperare în urma unei reprezentări așa de aspre a mâniei lui Dumnezeu pe care o merită pentru păcatele sale și care să nu fie atenuate de o prezentare sensibilă a lui Cristos și a meritelor Sale ca ușă de speranță pentru orice credincios care se pocăiește. Când cel bolnav se simte cel mai liniștit și poate fi cel mai puțin deranjat, iar celelalte îndatoriri necesare față de el sunt cel mai puțin împiedicate, slujitorul, dacă se dorește, se va ruga cu el și pentru el, în acest sens: „Mărturisind și deplângând păcatul original și actual – starea nenorocită a tuturor, în mod firesc, fiind copii ai mâniei și aflați sub blestem – recunoscând că toate bolile, stările de boală, moartea și iadul însuși sunt rezultatele și efectele legitime ale păcatului; implorând mila lui Dumnezeu pentru cel bolnav, prin sângele lui Cristos; cerând fierbinte ca Dumnezeu să-i deschidă ochii, să-i arate păcatele, să-l facă să se vadă pierdut, să-i aducă la cunoștință motivul pentru care îl lovește Dumnezeu, să i-L descopere pe Isus Cristos sufletului său pentru neprihănire și viață; și să-i dea Duhul Lui Sfânt pentru a-i dărui și întări credința de a-L apuca pe Cristos; de a produce în el dovezile mângâietoare ale iubirii Sale; de a-l înarma împotriva ispitelor; de a-i întoarce inima dinspre lume; de a sfinți această prezență actuală a bolii; de a-i da răbdarea și puterea de a o îndura; și de a-i da perseverență în credință până la sfârșit. Ca, dacă Dumnezeu binevoiește să-i mai adauge zile, El să binecuvânteze și să sfințească toate mijloacele prin care se poate recupera; să îndepărteze boala, să-i redea puterea și să-l ajute să umble demn de Dumnezeu printr-o reamintire plină de credincioșie și o respectare sârguincioasă a acelor jurăminte și promisiuni de sfințire pe care oamenii sunt gata să le facă în vremuri de boală, astfel ca el să-L poată slăvi pe Dumnezeu în zilele care i-au mai rămas. Și dacă Dumnezeu a hotărât să-i pună capăt zilelor prin prezența acestei boli, atunci el poate să caute o asemenea dovadă a iertării tuturor păcatelor sale, a interesului său în Cristos și a vieții veșnice prin Cristos, încât omul lui lăuntric să se înnoiască, deși omul din afară se trece; încât să privească moartea fără teamă, să se arunce în brațele lui Cristos cu totul și fără îndoială, dorind să se mute și să fie cu Cristos și astfel să primească, drept sfârșit al credinței lui, mântuirea sufletului său, numai prin meritele și mijlocirea Domnului Isus Cristos, singurul nostru Mântuitor și atotsuficient Răscumpărător.” Slujitorul îl va sfătui, de asemenea (dacă e cazul), să-și pună casa în ordine, prin aceasta prevenind neplăcerile; să aibă grijă de plata datoriilor și să restituie sau să compenseze acolo unde a făcut vreun rău; să se împace cu cei cu care a avut neînțelegeri și să le ierte oamenilor toate greșelile făcute față de el, la fel cum el așteaptă iertare din partea lui Dumnezeu. În final, slujitorul poate folosi prezenta ocazie pentru a-i îndemna pe apropiații persoanei bolnave să se gândească la propria lor vremelnicie, să se întoarcă la Domnul și să se împace cu El; deși sănătoși, să se pregătească pentru boală, moarte și judecată; și în toate zilele rânduite pentru ei, să aștepte în felul acesta până vine schimbarea lor, ca la arătarea lui Cristos, care este viața noastră, să se poată arăta și ei cu El în slavă.

    Despre îngroparea celor morți

    Când o persoană pleacă din această viață, trupul mort, în ziua îngropării, să fie dus cu decență de acasă la locul stabilit pentru îngroparea publică și acolo să fie imediat înhumat fără nicio ceremonie. Deoarece obiceiul de a îngenunchea și rugăciunea lângă sau spre trupul neînsuflețit, și alte obiceiuri similare, în locul unde e pus acesta, înainte de a fi dus să fie înmormântat, sunt superstiții. Fiindcă rugăciunea, citirea și cântarea au fost folosite excesiv atât în drum spre mormânt, cât și acolo și nu sunt în niciun fel de folos celui mort, dovedindu-se în multe privințe dureroase pentru cei vii – prin urmare, toate acestea să fie lăsate deoparte. Totuși credem că e foarte bine ca prietenii creștini care însoțesc trupul neînsuflețit către locul stabilit pentru îngropare publică să se dedice meditațiilor și discuțiilor potrivite ocaziei; și ca slujitorul, dacă este prezent, să le reamintească îndatoririle, așa cum face în alte ocazii. Aceasta nu va duce la împiedicarea aducerii de omagii publice cu ocazia îngropării, care erau potrivite rangului și stării sociale a părții decedate când era în viață.

    Despre postul public solemn

    Atunci când anumite judecăți mari și notabile sunt fie deja prezente asupra unui popor, fie sunt aparent iminente sau meritate în mod notoriu din cauza unor provocări extraordinare; și, de asemenea, atunci când trebuie căutată și primită o binecuvântare specială ─ postul public solemn (care trebuie să țină toată ziua) este o datorie pe care Dumnezeu o așteaptă de la acea națiune sau acel popor. Un post religios cere abstinență totală, nu doar de la orice fel de mâncare (exceptând cazul în care slăbiciunea trupească o pune în mod evident pe o persoană în incapacitatea de a se abține până la finalul postului, caz în care se poate lua ceva pentru a sprijini trupul gata să cedeze, totuși foarte cumpătat), dar și de la orice activitate, conversații și gânduri lumești și de la orice desfătări trupești și alte lucruri asemănătoare (chiar dacă ele sunt permise în alte ocazii), veșminte scumpe, podoabe și altele de acest fel, în timpul postului – și cu mult mai mult de la orice lucru care este rușinos și ofensator prin natura sa, ori prin utilizare, cum ar fi: o îmbrăcăminte vulgară, obiceiuri și gesturi senzuale și alte deșertăciuni din partea oricărui sex. Le recomandăm tuturor slujitorilor și prezbiterilor, în locurile lor, să mustre cu sârguință și zel aceste lucruri – la fel ca în alte ocazii, cu atât mai mult în timpul unui post, fără a se uita la fața oamenilor, dacă se ivește ocazia. Înainte de întâlnirea publică, fiecare familie și persoană, separat, trebuie să se folosească de toate mijloacele religioase pentru a-și pregăti inima personal în vederea unei lucrări atât de solemne și să vină devreme la adunare. O parte cât mai mare din zi, după cum e convenabil, trebuie alocată citirii și predicării publice a Cuvântului, cântării psalmilor, aleși astfel încât să învioreze simțămintele potrivite pentru o asemenea îndatorire, dar, în special, rugăciunii, în acest scop: „Dând slavă Maiestății mărețe a lui Dumnezeu, Creatorul, Păstrătorul și Conducătorul suprem al întregii lumi, pentru a fi cuprinși mai mult de o sfântă adorare și venerație față de El; recunoscând îndurările Lui multe, mari și pline de bunătate, în special față de biserică și națiune, pentru a ne putea înmuia și smeri mai mult inimile înaintea Lui; mărturisindu-ne păcatele de toate felurile, cu agravările lor; considerând justificate judecățile drepte ale lui Dumnezeu ca fiind mult mai mici decât merită păcatele noastre; dar, cu smerenie și sinceritate, să implorăm mila și harul Lui pentru noi înșine, pentru biserică și națiune, pentru rege și pentru toți cei aflați în poziții de autoritate, și pentru toți cei pentru care trebuie să ne rugăm (după cum cere prezenta situație urgență) cu și mai multă îndrăzneală specială și extindere decât în alte dăți; aplicând prin credință promisiunile și bunătatea lui Dumnezeu pentru iertare, ajutor și izbăvire de relele pe care le simțim, de care ne temem sau pe care le merităm; și pentru primirea binecuvântărilor de care avem nevoie și pe care le așteptăm; împreună cu supunerea ființelor noastre deplin și veșnic față de Dumnezeu.” În toate acestea, slujitorii și prezbiterii – care sunt gurile oamenilor lui Dumnezeu – ar trebui să vorbească astfel din inimile lor, după o serioasă și amănunțită pregătire prealabilă în privința lor, ca atât ei, cât și poporul lor să poată fi atinși puternic, și chiar topiți, în special de întristarea pentru păcatele lor; ca, într-adevăr, aceasta să fie o zi de adâncă smerenie și îndurerare a sufletului. Trebuie să se aleagă, în mod special, pentru citire și pentru predicare acele versete și acele texte care pot să lucreze cel mai bine în inimile ascultătorilor cu privire la lucrul special urmărit în ziua aceea și care să-i dispună cel mai mult la smerenie și pocăință ─ insistând cel mai mult asupra acelor particularități despre care observațiile și experiența slujitorului spun că sunt cele mai favorabile pentru edificarea și schimbarea acelei adunări căreia el îi predică. Înainte de încheierea îndatoririlor publice, slujitorul, în numele lui și al oamenilor, trebuie să-și angajeze inima lui și inima lor ca ele să fie ale Domnului – cu scopul și hotărârea declarate de a schimba tot ceea ce greșit între ei și, în special, acele păcate de care s-au făcut vinovați cel mai mult; și de a se apropia mai mult de Dumnezeu și de a umbla mai aproape de El și cu mai multă credincioșie cu El într-o nouă ascultare decât înainte. El trebuie, de asemenea, să sfătuiască oamenii, cu toată îndrăzneala, că lucrarea din ziua respectivă nu se încheie cu îndatoririle ei publice, ci că ei trebuie să îmbunătățească restul acelei zile, și restul vieții lor, prin întipărirea în viața lor și a familiilor lor, în particular, a acelor simțăminte și hotărâri sfinte pe care le-au mărturisit public. Astfel ei pot fi tari în inimile lor pentru totdeauna și pot, cu mai multă sensibilitate, să afle că Dumnezeu a mirosit un miros plăcut în Cristos în acțiunile lor; și că El e în pace cu ei – prin răspunsuri ale harului înspre iertarea păcatului, în îndepărtarea judecăților, în îndepărtarea sau prevenirea nenorocirilor și în dăruirea de binecuvântări potrivite pentru stările și rugăciunile poporului Său prin Isus Cristos. Pe lângă posturile solemne și generale susținute de autorități, considerăm că adunările pot ține zile de post și cu alte ocazii, după cum providența divină le pune la dispoziție ocazii speciale; și, de asemenea, că familiile pot face la fel, dacă nu e vorba de zilele în care adunarea căreia îi aparțin se întâlnește pentru post sau pentru alte îndatoriri publice legate de închinare.

    Despre respectarea zilelor de mulțumire publică

    Atunci când se ține o astfel de zi, aceasta să fie anunțată, precum și motivul ei, cu un timp rezonabil înainte, astfel ca oamenii să se poată pregăti mai bine pentru ea. Odată ziua sosită, și adunarea (după pregătirile personale) fiind strânsă la un loc, slujitorul trebuie să înceapă cu un îndemn, prin care să-i înflăcăreze pe oameni pentru acțiunea pentru care s-au întâlnit, și cu o scurtă rugăciune, cerând ajutorul și binecuvântarea lui Dumnezeu (ca în cazul altor întâlniri de închinare publică), conform ocaziei speciale a întâlnirii lor. El să prezinte o explicație clară și la obiect despre izbăvirea primită, despre îndurarea obținută sau despre orice alt lucru care a ocazionat acea întâlnire a adunării, pentru ca toți să-l înțeleagă mai bine, ori să li se atragă atenția asupra lui și să fie mai impresionați de el. Și deoarece cântul psalmilor, dintre toate, este cea mai potrivită rânduială pentru exprimarea bucuriei și a recunoștinței, să se cânte în acest scop unul sau mai mulți psalmi adecvați scopului, înainte sau după citirea unei porțiuni a Cuvântului care se potrivește lucrării prezente. Apoi, slujitorul care va predica, trece la mai multe îndemnuri și la rugăciune înainte de predica lui, făcând referire specială la lucrarea respectivă. După aceasta, el va predica pe baza unui text din Scriptură adecvat ocaziei. Predica încheindu-se, să se roage, dar nu numai după cum e instruit să facă alteori după predicare ─ reamintind de nevoile Bisericii, ale Regelui și ale Statului (dacă acestea au fost omise înainte de predică) ─, ci extinzându-se mai mult, printr-o mulțumire oportună și solemnă pentru îndurările și izbăvirile trecute; și, în special, pentru aceea care, în prezent, i-a strâns laolaltă pentru a aduce mulțumiri, cu cerere smerită pentru continuarea și reînnoirea îndurărilor obișnuite ale lui Dumnezeu, după cum e nevoie, și pentru harul sfințitor pentru a-l folosi cum se cuvine. Și astfel, cântând un alt psalm, potrivit pentru îndurarea arătată, să dea drumul adunării cu o binecuvântare, ca ei să aibă suficient timp pentru repaus și recreere. Însă slujitorul (înainte de a le da drumul) trebuie să-i îndemne solemn să se ferească de orice exces și destrăbălare care duc la lăcomie sau beție, și, cu mult mai mult de astfel de păcate, atunci când mănâncă sau se recreează; și să țină cont că veselia și bucuria lor nu sunt firești, ci spirituale, lucru care face ca lauda lui Dumnezeu să fie una glorioasă, iar pe ei să fie smeriți și serioși – și că, atât mâncarea, cât și bucuria lor îi pot face mai voioși și mai dornici să-I aducă laude în mijlocul adunării, atunci când se reîntorc în ea, în partea rămasă din ziua respectivă. Când adunarea e strânsă din nou, trebuie reînnoit și continuat șirul rugăciunii, al citirii, al predicării, al cântării psalmilor și al mai multor laude și mulțumiri, după cum permite timpul. La una sau la ambele întâlniri publice din ziua respectivă, se va face o colectă pentru săraci (și la fel în ziua publică de post), astfel ca inimile lor să ne binecuvânteze și să se bucure cu atât mai mult împreună cu noi. Iar oamenii trebuie îndemnați, la finalul celei de-a doua întâlniri, să petreacă restul zilei cu ocupații și mărturii sfinte de dragoste și grijă creștină unul față de altul și să se bucure mai mult și mai mult în Domnul; așa cum trebuie să facă cei care fac din bucuria Domnului tăria lor.

    Despre cântul psalmilor

    Este de datoria creștinilor să-L laude public pe Dumnezeu, cântând psalmi împreună în adunare și, de asemenea, acasă, în familie. În cântul psalmilor, vocea trebuie pregătită pentru a fi armonioasă și solemnă; însă grija principală trebuie să fie aceea de a cânta înțelegând ceea ce se cântă și cu mulțumire în inimă, aducând din toată inima laudă Domnului. Pentru ca întreaga adunare să poată participa, fiecare persoană care poate citi trebuie să aibă o carte cu psalmi; iar toți ceilalți care nu sunt neputincioși din cauza vârstei sau din alte motive, trebuie îndemnați să învețe să citească. Însă, în prezent, când mulți din adunări nu pot citi, este bine ca slujitorul, sau altă persoană potrivită numită de el și de ceilalți slujitori și prezbiteri, să citească psalmul, verset cu verset, înainte de a-l cânta.

    O ANEXĂ Cu privire la zilele și locurile pentru închinare publică

    În Scriptură nu e poruncită nicio zi care să fie considerată sfântă în contextul evangheliei, cu excepția zilei Domnului, care e Sabatul Creștin. Zilele de sărbătoare, numite în mod obișnuit zile sfinte, neavând nicio bază în Cuvântul lui Dumnezeu, nu mai trebuie ținute.Cu toate acestea, este bine și necesar ca, la ocaziile speciale care se ivesc, să se pună deoparte o zi sau zile pentru post și mulțumire, în mod public, după cum rânduielile alese și extraordinare ale providenței lui Dumnezeu îi creează poporului Său motivul și oportunitatea.După cum niciun loc nu poate fi numit sfânt, indiferent de dedicarea sau consacrarea care i se face, tot așa niciun loc nu e expus unei pângăriri în urma vreunor acte superstițioase care au avut loc înainte, la care acum s-a renunțat, și care l-ar putea face necorespunzător sau nepotrivit pentru creștini ca să se întâlnească în el pentru închinarea publică față de Dumnezeu. Și, prin urmare, considerăm necesar ca locurile adunărilor publice pentru închinare care există în mijlocul nostru să fie menținute și utilizate pentru acest scop.

    RESURSE

    În această carte, Mark Dever și Sinclair Ferguson comentează pe marginea acestui Îndrumar: https://www.amazon.com/Westminster-Directory-Public-Worship/dp/1845504275


    [1] Traducere: Ligia Maria Pașca. Textul în original: The directory for the publick worship of God; agreed upon by the assembly of divines at Westminster, with the assistance of commissioners from the Church of Scotland, as a part of the covenanted uniformity in religion betwixt the churches of Christ in the kingdoms of Scotland, England, and Ireland, 1644 Westminster Assembly. Public domain.

    Textul a fost preluat, cu permisiune, de la: https://www.fpchurch.org.uk/about-us/important-documents/the-directory-for-public-worship/
     

    Mesaje



    Pentru a vedea mesajele trebuie sa va
    Autentificati
    Verified by VISA MasterCard SecureCode
    powered by
    Folosim cookies pentru a va oferi o experienta mai buna - Detalii