ÎI PASĂ LUI DUMNEZEU CUM NE ÎNCHINĂM? CAPITOLUL 1 BIBLIA – CHEIA ÎNCHINĂRII REFORMATE Dacă trebuie făcută o reînnoire a închinării creștine, pe ce principiu va fi ea fundamentată? Dacă trebuie să trăim și să ne închinăm împreună Soli Deo Gloria, atunci care va fi baza și modelul? Singurul răspuns pentru creștinii evanghelici este Sola Scriptura. Cuvântul lui Dumnezeu însuși trebuie să dea principiile, modelele și conținutul închinării creștine. Adevărata închinare creștină trebuie făcută ca la carte. Ea este în conformitate cu Scriptura. Numai Biblia singură dă îndrumări, în cele din urmă, cu privire la forma și la conținutul închinării creștine. Acesta este un accent reformator care a ajuns la împlinire în special în ramura reformată a marii Reforme Protestante din secolul al XVI-lea (în contrast cu tradițiile luterană și radical-reformată și în contradicție directă cu tradiția romano-catolică). Îl găsim la Calvin și la alți teologi reformați din prima generație. Îl găsim la John Knox și în tradiția scoțiană. Îl găsim în tradiția puritană a Bisericii Angliei, începând din vremea Elisabetei I până la Commonwealth și apoi în nonconformismul englez. Îl găsim fixat ferm în confesiunile baptiste și în crezurile congregaționale. Acest accent puternic și special privind închinarea colectivă adusă lui Dumnezeu, bazat în mod evident pe învățăturile Scripturii, a ajuns să fie cunoscut ca Principiul Regulator. El este o extensie a axiomei reformatoare Sola Scriptura. După cum Biblia este autoritatea finală pentru credință și viață, tot așa el este autoritatea finală în privința modului în care ne închinăm colectiv – însă într-un mod distinct și special. În timp ce întreaga viață trebuie trăită conform Scripturii, aceasta nu vorbește detaliat despre fiecare componentă specifică a vieții noastre. Sunt multe situații în viață în care trebuie să ne bazăm pe principiile biblice și apoi să încercăm să gândim creștinește fără a avea îndrumări concrete în diferitele împrejurări prin care trecem. Reformatorii au considerat că problema închinării colective era puțin diferită de aceasta. Ei au spus că Dumnezeu i-a acordat deplină atenție în Cuvântul Său pentru că ea are o importanță centrală în viața creștină și în scopurile Lui veșnice. Prin urmare, noi trebuie să îi acordăm o grijă specială acestei activități – o grijă distinctă de cea pe care o manifestăm oriunde altundeva în viața creștină. El ne-a spus ce să facem și cum să o facem, așa încât aspectele principale ale închinării sunt o chestiune de urmare a îndrumării divine; și astfel, deciziile care ne revin nouă – gândind în concordanță cu principiile generale ale Scripturii și cu bunul-simț sfințit, în absența unei autorizări scripturale evidente – sunt relativ minore. Nu e greu de găsit această axiomă care a fost articulată, în diferite moduri, începând din primele zile ale tradiției reformate și până în vremea noastră – și în toate ramurile reprezentative ale comunității reformate. De exemplu, Calvin a spus: „Dumnezeu dezaprobă toate modurile de închinare care nu sunt susținute în mod expres de Cuvântul Lui.” Tradiția reformată continentală, reflectată în Mărturisirea belgiană (articolul 32) și în Catehismul de la Heidelberg (Q. 96), afirmă același lucru. A doua mărturisire baptistă de la Londra din 1689 și Mărturisirea (baptistă) de la Philadelphia din 1742 spun ambele: „Însă modul acceptabil al închinării aduse adevăratului Dumnezeu este instituit de El Însuși și astfel limitat de propria Sa voie revelată, ca să nu I se poată aduce închinare conform imaginației și mijloacelor omenești, nici după sugestiile Satanei, sub nicio reprezentare vizibilă sau în vreun alt mod care nu e prevăzut în Sfintele Scripturi.” (22.1) Ele afirmă totodată că „întregul sfat al lui Dumnezeu privitor la toate lucrurile necesare pentru slava Lui, mântuirea omului, credință și viață este fie prezentat în mod clar, fie conținut în mod necesar în Sfânta Scriptură, la care niciodată nu trebuie adăugat nimic, nici pe baza unei noi revelații a Duhului, nici a tradițiilor oamenilor [...] Totuși recunoaștem [...] că există anumite elemente secundare cu privire la închinarea adusă lui Dumnezeu [...] comune acțiunilor și societăților umane, care trebuie să fie rânduite prin bunul-simț și prin înțelepciunea creștină, conform regulilor generale ale Cuvântului, care trebuie să fie respectate întotdeauna.” (1.6) Declarația Savoy despre credință și ordine (1658), emendarea congregaționalistă a Mărturisirii de la Westminster (1647), afirmă aceleași principii. Mai recent, anglicanul David Peterson definește închinarea ca „o implicare împreună cu [Dumnezeu] în termenii pe care El îi propune și în modul în care numai El îl poate face posibil.” Chiar și mai specific, Hughes Old, care nu folosește expresia Principiu Regulator, oferă totuși o descriere a acestui principiu fundamental al închinării colective reformate care ar fi satisfăcut Adunarea de la Westminster: „Majoritatea lucrurilor pe care le facem în cadrul închinării, le facem pentru că Dumnezeu ne-a poruncit. Datorită acestui fapt predicăm noi Evanghelia, Îl lăudăm pe Dumnezeu cu psalmi și imnuri, Îl slujim pe Dumnezeu în rugăciune, botezăm în numele lui Cristos. Anumite lucruri pe care le facem în închinare nu le facem atât de mult pentru că ele sunt menționate clar în Scriptură, ci pentru că ele sunt în conformitate cu Scriptura. Ceea ce se înțelege prin aceasta este că unele dintre lucrurile pe care le facem în închinare le facem pentru că ele sunt poruncite de principiile biblice. De exemplu, noi botezăm în numele Tatălui, al Fiului și al Duhului Sfânt pentru că acest lucru este în mod specific poruncit de Scriptură. Pe baza principiilor biblice, înainte de botez, avem Invocarea Baptismală, prin care Îi cerem Duhului Sfânt să împlinească lăuntric ceea ce a promis prin actul exterior. Actele de bază ale închinării pe care le facem, le facem deoarece ele sunt poruncite clar în Scriptură. Căile și mijloacele de a le face, încercăm să le ordonăm conform principiilor biblice. Atunci când ceva nu este poruncit, prescris sau menționat specific sau când nu există niciun exemplu biblic care să ne ghideze în modul de a pune în practică vreun anumit aspect particular al închinării, ar trebui să încercăm totuși să ne călăuzim după principiile scripturale.” Ceea ce se spune aici este că trebuie să existe o justificare biblică pentru tot ceea ce facem. Acea justificare poate veni sub forma unor îndrumări explicite, a unor cerințe implicite, a principiilor generale ale Scripturii, a poruncilor evidente, a exemplelor și a lucrurilor derivate din rezultate bune și necesare. Aceste formulări ale abordării reformate privind închinarea recunosc, de asemenea, că lucrurile mai puțin importante despre închinarea colectivă pot fi decise în absența unei porunci biblice concrete, însă în acord cu gândirea creștină fidelă Bibliei, sub influența principiilor Scripturale, a unei rațiuni sfințite și a revelației generale (de ex., dacă să folosim buletine de informare, la ce oră să înceapă serviciile divine, cât să dureze, unde să ne întâlnim, cum se vor îmbrăca slujitorii și congregația, dacă să folosim cărți de cântări, cum să fie condusă cântarea și așa mai departe). Însă lucrurile primordiale – elementele centrale, părțile principale, lucrurile esențiale – au o justificare evidentă. Lucrurile neesențiale vor fi ghidate de principii scripturale. Pentru a șlefui acest principiu și a-l face mai clar și mai util, teologii reformați vorbesc despre esența închinării colective (conținutul părților sau al elementelor ei prescrise), elementele închinării (componentele sau părțile ei specifice), formele de închinare (modul în care aceste elemente ale închinării sunt puse în practică) și circumstanțele închinării (chestiunile neimportante care, din necesitate, cer o decizie, dar care nu sunt poruncite specific în Cuvânt). Teologii reformați susțin că întreaga esență a închinării trebuie să fie biblică. Nu doar că pot fi folosite numai cuvinte din Biblie, ci că tot ce se face și se spune în închinare trebuie să fie în acord cu teologia biblică sănătoasă. Conținutul fiecărei componente trebuie să transmită adevărul lui Dumnezeu așa cum este revelat în Cuvântul Lui. Ei afirmă totodată că Dumnezeu a poruncit specific elementele pe care El le-a dorit în închinare (citirea Cuvântului, predicarea Cuvântului, cântarea, rugăciunea, administrarea sacramentelor, a jurămintelor și a legămintelor etc.). La acestea și din acestea, nu trebuie nici să adăugăm, nici să scoatem. Cât privește forma elementelor, vor exista niște variații: se vor spune diferite rugăciuni, se vor cânta diferite cântări, se vor citi diferite pasaje din Scriptură, se va predica din diferite pasaje din Scriptură, componentele închinării se vor rearanja din când în când, elementele ocazionale (ca sacramentele, jurămintele și legămintele) se vor practica la diferite momente de timp alese și tot așa. Va exista, din necesitate, o anumită libertate umană de decizie în aceste chestiuni. Astfel că aici trebuie să decidă bunul-simț creștin, sub îndrumarea principiilor generale, a exemplelor și a proporțiilor biblice. În final, cu privire la circumstanțe – dacă stăm în picioare sau așezați, dacă avem bănci sau scaune, dacă ne întâlnim într-o clădire de biserică sau în fața unui magazin, dacă cântăm din cartea de cântări sau din memorie, la ce oră se țin serviciile divine în Ziua Domnului și altele –, acestea trebuie să fie hotărâte în absența unor îndrumări biblice specifice și, prin urmare, ele trebuie făcute (așa ca în cazul formelor de mai sus) în conformitate cu „bunul-simț și prin înțelepciunea creștină, conform regulilor generale ale Cuvântului”. Prin implementarea fidelă a acestui Principiu Regulator, diferitele biserici reformate au efectuat o renovare a creștinismului, au stabilit un program de ucenicie fără egal în istoria creștină, au creat o cultură care supraviețuiește până în zilele noastre (deși diminuată ca sferă și calitate) și au revitalizat normele apostolice ale închinării reformate. Acest capitol este o chemare la reinstituirea lui deliberată în biserica evanghelică drept o axiomă indispensabilă și condiție obligatorie pentru închinarea colectivă așa cum a intenționat-o Dumnezeu să fie. Aceasta este o chemare lansată de Dr. Boice când a spus: „Noi trebuie să ne închinăm pe baza revelației biblice [...] [și] conform doctrinelor Bibliei.” Câștigul important al principiului regulator este acela că el ne întărește siguranța că Dumnezeu – nu omul – este autoritatea supremă pentru modul în care trebuie condusă închinarea colectivă, garantând că Biblia, revelația proprie și specială a lui Dumnezeu (și nu opiniile, gusturile, simpatiile și teoriile noastre) sunt factorul primordial în conducerea și abordarea închinării de către noi.