Experiența cântării psalmilor
Din prefata psaltirii The Book of Psalms for Worship*
Trecerea de la citirea psalmilor, studierea lor și meditația asupra lor folosind o traducere în proză a Bibliei la a-i face o experiență muzicală plină de satisfacții pentru o adunare de credincioși poate fi un salt enorm pentru cei nefamiliarizați cu evoluția istorică a acestei practici. Deși acesta nu este locul potrivit pentru a analiza natura poeziei ebraice în detaliu, câteva cuvinte despre ea sunt totuși esențiale. Poezia ebraică este caracterizată de paralelism; adică, cei mai mulți psalmi au în componența lor perechi de versuri, în care al doilea vers fie repetă cu alte cuvinte idei din primul, fie le pune în contrast sau construiește pe baza primului vers. De exemplu:
„Nu te mânia din pricina celor răi
și nu-i invidia pe cei ce săvârșesc răul...” (Ps. 37:1)
„Căci Domnul cunoaște calea celor drepți;
calea celor răi însă duce la pieire.” (Ps. 1:6)
Atât în textul ebraic, cât și în traducerile lui, versurile conțin un număr variabil de silabe. Unele versete au trei versuri, în loc de două. Nu există rime ca acelea din poezia engleză sau din alte limbi europene. Unele poezii ebraice sunt sub forma unui acrostih; adică fiecare verset începe cu următoarea literă a alfabetului ebraic. Psalmul 119 este un acrostih într-un sens mai larg; fiecare grup de opt versete sunt o strofă care începe cu următoarea literă a alfabetului. Astfel, poezia ebraică este suficient de diferită de poezia tradițională europeană, încât nu poate fi folosită în mod direct într-o formă care să fie recunoscută de cântăreții și ascultătorii care vorbesc aceste limbi. Un cititor al Bibliei engleze poate crede foarte bine că psalmii sunt doar proză și nu au nicio legătură cu muzica.
Utilizarea psalmilor în Templu și sinagogă în timpurile biblice este bine atestată în Scriptură și în sursele rabinice. Acolo, ei au fost (și sunt) redați printr-un discurs intensificat sau o formă muzicală sau semimuzicală cunoscută drept cantilație. Această formă cere fie un solist,fie ca toți cei care participă să știe atât textul, cât și formulele melodice detaliat. Primii creștini au folosit psalmii, atât în închinarea comună, cât și în cea particulară. Episcopilor din primele veacuri li se cerea să memoreze toți cei 150 de psalmi. De-a lungul secolelor care au urmat, toți cei 150 de psalmi au fost cântați săptămânal în comunitățile monahale și părți din ei (refrene) sunt cântate la slujbele din bisericile parohiale.
Totuși, timp de secole, aceștia au fost cântați de clerici și de cor, nu de enoriași. De fapt nu este clar dacă în sinagogile din vremea Vechiului Testament credincioșii cântau cât de cât. În era apostolică, atât Pavel, cât și Iacovau poruncit cântarea psalmilor și e posibil ca textul din Fapte 4:24 să se refere la cântul în comun al sfinților strânși laolaltă – „și-au ridicat glasul toți împreună”. Părinții Bisericii și alte scrieri creștine timpurii promovează utilizarea și cântul psalmilor: Atanasie, Eusebiu, Vasile cel Mare, Augustin, Ieronim și alții. Conciliile bisericești din secolele 4 și 5 au interzis cântarea oricăror materiale extra-biblice, parțial din cauză că multe erezii care au fost o plagă pentru Biserică s-au răspândit prin intermediul noilorimnuri care erau scrise și al „psalmilor” imitați. De-a lungul secolelor pe care le numim „Evul Mediu”, congregația nu a cântat în timpul slujbei.
Eforturile de a implica un număr mare de credincioși pentru a cânta în stil gregorian (fără armonie) și anglican (care are armonie) nu au dus la o cântare convingătoare și inimoasă, în special din cauza absenței unui acompaniament instrumental care să-i ajute pe cântăreți să cânte mai rapid. În secolul 20, a existat un mare număr de încercări de a asigura o participare congregațională la cântarea textelor psalmilor – stilul Gelineau, al comunității din Taizé, și folosirea unor versete răzlețe din psalmi drept refrene de laudă. Fiecare dintre acestea a avut un oarecare efect bun, dar niciuna nu a rezolvat nevoia unui cânt congregațional convingător al tuturor psalmilor fără a depinde de un acompaniament.
A fost o idee strălucită a Reformei Protestante, în primul rând, aceea de a face uz de toți psalmii și de întreaga Psaltire și, în al doilea rând, de a descoperi o cale de a face psalmii nu doar cantabili, ci populari și influenți. Soluția a fost traducerea psalmilor sub forma unor poezii moderne și cântarea lor pe aceleași tipuri de melodii pe care oamenii, în mod obișnuit, le cântau în altă parte – adică sub forma unor strofe și versuri de o anumită lungime și cu o organizare ritmică regulată sau metru. (De aici termenul „metric”.) De exemplu, timp de câțiva ani înainte de Reformă, compozitorii și clericii au încurajat cântarea non-liturgică a „cântărilor duhovnicești populare” înălțătoare sau a „laudelor” („cântări de laudă”), în locul unor cântece populare vulgare ale vremii. N-ar trebui să fie o surpriză că oamenii ale căror inimi au fost înflăcărate de Evanghelia lui Cristos la Reformă și-au însușit cu ardoare cântul psalmilor ca parte a noii lor credințe. The Book of Psalms for Worshipe moștenitoarea acestei lungi tradiții.
În timpul Reformei și de atunci încoace, au existat trei curente principale ale psalmodieri metrice: curentul continental, englez și scoțian.
Psalmii în sistemul metric continental
În timpul Reformei, Ulrich Zwingli din Zurich și-a bazat liturghia reformată nu pe liturghia catolică, ci pe o formă medievală târzie specială a slujbei de predicare lipsite de orice cântare. Un timp, alte câteva orașe elvețiene, printre care Basel și Geneva, au urmat practica lui Zwingli și au exclus orice fel de muzică din slujba de închinare. Cei mai mulți dintre ceilalți reformatori totuși și-au luat ca punct de pornire structura liturghiei catolice și au inclus muzica. Una dintre cele mai importante schimbări instituite atât de Martin Luther, cât și de Jean Calvin a fost aceea de a da posibilitatea adunării să cânte în timpul slujbei. Încă din 1523, Luther a încurajat cântarea imnurilor germane și a Cuvântului lui Dumnezeu. Pe măsură ce Reforma s-a dezvoltat, Luther și-a extins gama de materiale pretabile să fie cântate: parafrazări libere ale psalmilor, imnuri recent scrise și traduceri germane ale imnurilor latine. Calvin, din cauza teologiei lui de tip „sola Scriptura”, a folosit doar psalmi în închinare, iarpsalmodierea metrică a devenit o trăsătură specifică a credinței reformate.
Mai mult, experiența lui Calvin ca pastor refugiat la Strasbourg între 1538 și 1541 i-a dovedit, în practică, beneficiile cântării psalmilor în formă versificată, în locul cântării textului în proză – oamenii i-au învățat mai ușor, i-au cântat mai bucuros și au primit astfel o mare binecuvântare spirituală de pe urma lor. În 1539, Calvin a alcătuit prima lui psaltire în versuri în franceză – 6 psalmi traduși de Calvin personal și 13 de poetul Clement Marot. (Marot de fapt versificase psalmi în franceză pentru divertismentul curții regale de la Paris.) Rechemat fiind la Geneva în 1541, Calvin a convins autoritățile de acolo să aprobe psalmodierea metrică în cadrul închinării.
În următoarele două decenii, Calvin a supravegheat pregătirea unei serii de psaltiri provizorii, fiecare mai lungă decât precedenta, până când întreaga psaltire în franceză a fost încheiată în 1562. În vederea acomodării cu metrul și ritmul, a fost uneori necesar să se adauge și alte cuvinte la psalm. Poeților nu li s-a permis să „căptușească” traducerea cu orice lucru care nu era acolo; cuvintele au fost adăugate doar pentru a explica psalmul, pentru a-i clarifica înțelesul.Prin urmare, e corect să descriem aceste versiuni ca „parafrazări apropiate”.
Majoritatea celor 125 de melodii folosite în Psaltirea geneveză au fost compuse sau editate de Louis Bourgeois. Ca stil, multe dintre ele seamănă cu melodiile populare ale vremii, dar nu este nicio dovadă că ele au fost pur și simplu împrumutate din cântecele seculare, cum ar fi melodiile cântate în cârciumi. Dimpotrivă, există o dovadă clară a influenței cântului gregorian ca sursă.
Rezultatul a fost o combinație minunată între text și melodie, muzica servind drept suport pentru text, mai degrabă decât să interfereze cu scopul „rugăciunii cântate”. Psaltirea geneveză a fost una dintre cele mai influente colecții de muzică sacră în secolele care au urmat. Ea a fost baza pentru traducerile psaltirilor în olandeză, germană, maghiară, cehă și ebraică (pentru lucrarea de misiune printre evrei) și în alte limbi – cel puțin 24 în total. Deși laGeneva psalmii erau cântați la unison (în octave) și fără acompaniament în cadrul slujbelor religioase, numeroase aranjamente polifonice ale lor au fost publicate în multe țări unde s-a răspândit psaltirea. Acestea au fost folosite inițial doar pentru acasă ori la evenimente sociale, dar azi aranjamentele armonizate sunt folosite pe scară largă în biserici și multe dintre confesiunile reformate folosesc acompaniamentul instrumental în cadrul slujbelor. Psaltirea geneveză își păstrează și azi importanța, în special în bisericile cu tradiție reformată olandeză. Bisericile reformate canadiene au publicat o nouă ediție engleză folosind toate melodiile geneveze, pe lângă o selecție de alte materiale scripturale și post-scripturale cunoscută caBook of Praise (1974, 1984). Unele dintre melodiile din 1562 se regăsesc în culegerile actuale de cântări ale altor confesiuni reformate și derivat-reformate. Francezii, prin contrast, nu și-au modernizat sau revizuit psaltirea lor și, în consecință, psalmii lor sunt puțin folosiți în bisericile reformate din lumea francofonă.
Psalmodierea metrică engleză
În Anglia, Reforma a urmat un curs diferit celui de pe continent, fiind stabilită prin decret de Henric al VIII-lea. În timp ce aceasta a fost un proces, nu un eveniment singular, data care i se atașează cel mai frecvent este anul 1534, atunci când Actul de Supremație l-a declarat pe Henric „capul suprem de pe pământ al Bisericii Angliei”. Regele Henric a oscilat în privința doctrinei, a organizării și a închinării noii sale biserici și doar după moartea lui, în 1547, a fost aceasta îndreptată într-o direcție reformată.Încercările timpurii de a urma psalmodia geneveză au eșuat, în parte din cauză că englezii erau obișnuiți cu cântări care aveau versuri și strofe mai scurte decât cele tipice psaltirii franceze.Prima carte de rugăciuni în engleză a fost publicată în 1549 și, în același an, au apărut o psaltire parțială de Thomas Sternhold și una integrală de Robert Crowley. În anii următori, versiunile lui Sternhold au fost îmbunătățite și completate de John Hopkins și de alții, iar în 1562 a fost publicată de John Day – dar cunoscută universal ca „Sternhold și Hopkins”. Cele mai multe dintre versiunile lor au fost în metru „comun” sau de baladă, devenind foarte populare și cântate cu bucurie. Această psaltire a fost retipărită de peste 200 de ori ca volum separat și a fost publicată, de asemenea, în majoritatea edițiilor atât ale Bibliei de la Geneva, cât și ale The Book of Common Prayer („Cartea comună de rugăciuni”).Traducerile mai literare au fost făcute de poeți englezi ca: Sir Thomas Wyatt („părintele sonetului englez” a tradus 6 dintre psalmii de pocăință în terțină, un tur de forță tehnic), Sir Philip Sidney și sora lui, Contesa de Pembroke. Aceștia nu au fost destinați cântării în comun, ci rămân ca niște monumente ale calității Psalmilor ca literatură.„Brown”-iștii au fost un grup de congregaționaliști englezi care au cântat inițial din versiunea „Sternhold șiHopkins”. La câțiva ani după emigrarea în Olanda (1581), ei au produs o nouă versiune de Henry Ainsworth (1612). Aceasta a fost versiunea pe care au continuat să o utilizeze după ce s-au mutat, cum bine se știe, în Lumea Nouă, în 1620. Puritanii care au înființat Colonia Massachusetts Bay în 1630 au cântat din „Sternhold și Hopkins”, dar au simțit din ce în ce mai mult că ea nu era suficient de fidelă originalului ebraic. În 1640, au publicat ceea ce s-a cunoscut de atunci încoace drept The Bay Psalm Book, prima carte care avea să fie publicată în America de Nord anglofonă. (A fost publicată la Cambridge, în Massachusetts, în demisolul casei președintelui Colegiului Harvard, cu ajutorul unei mașini de tipărit importate special pentru acest scop.) Această psaltire, cu revizuirea ei din 1651 numită The New England Psalm Book, a fost în uz timp de peste un secol atât printre baptiști, cât și printre congregaționaliști. Ediția a noua (1698) a inclus prima parte muzicală publicată în America de Nord. Pe lângă importanța ei în istoria americană, influența ei poate fi de asemenea observată în The Scottish Psalter („Psaltirea scoțiană”) din 1650.În Anglia, vechea versiune „Sternhold și Hopkins” a fost urmată în 1696 de „Noua versiune” a lui Nahum Tate și Nicholas Brady, poeții „epocii augustane” a literaturii engleze. (Tate a devenit mai târziu un poet laureat.) Unul dintre scopurile augustane a fost acela de a „ridica” poezia engleză la nivelul poeților din timpul lui Cezar August – Virgiliu și Horațiu. Încercarea de a-l face pe David să sune ca Horațiu a dus la diminuarea atașamentului închinătorilor față de psalmi.Tradiția scoțiană Prima psaltire versificată completă din Scoția a apărut în 1564. A fost foarte iubită în vremea aceea, dar, după 80 de ani, a fost considerată în general arhaică. Una dintre sarcinile trasate Consiliului Teologilor de la Westminster (1643-1653) a fost aceea de a pregăti o nouă versiune a psalmilor, potrivită pentru a fi utilizată în Anglia, Scoția și Țara Galilor. Versiunea pe care au aprobat-o în 1646 a fost revizuită și îmbunătățită de Adunarea Generală a Bisericii Scoției și aprobată în 1650. Această versiune s-a întipărit în sufletul scoțienilor; i-a întărit și consolat în timpul persecuției și al „Timpurilor ucigașe” și a fost cântată de nenumărați prezbiterieni de orice fel pe tot globul timp de 350 de ani. Durabilitatea ei în timp este mai mult decât un obicei al celor familiarizați cu ea; o trăsătură remarcabilăeste aceea că Psaltirea scoțiană are o măreție incomparabilă a limbii care pătrunde până în adâncul inimii. Ea e încă utilizată de diferite grupuri prezbiteriene din Scoția, Canada, Statele Unite, Australia și din alte locuri. Ea a modelat dezvoltarea psaltirilor în turcă, armeană, greaca modernă, chineză, japoneză și în alte limbi în secolele 19 și 20. O psaltire versificată în limba galică scoțiană a fost publicată în 1694 și este încă în uz în cadrul slujbelor în care încă se vorbește galica în bisericile care cântă psalmi din ținuturile muntoase (The Highlands) și în Insulele Hebride. O psaltire în galica irlandeza a fost publicată cam pe la 1836 pentru lucrarea de misiune printre locuitorii irlandezi.Eclipsa psalmodierii metriceUltima ocazie a psaltirilor engleze în formă versificată a venit în 1719, prin strădania lui Isaac Watts care a dus la The Psalms of David Imitated in the Language of the New Testament („Psalmii lui David redați în limbajul Noului Testament”). Scopul autorului, așa cum l-a exprimat el într-un mod faimos, a fost „să-l facă pe David să vorbească la fel ca un creștin”). Pe lângă aceste parafrazări, ele a publicat și o varietate de imnuri.Lunga și neagra noapte a psalmodierii metrice a început, dacă se poate fixa o dată, odată cu publicarea Imitațiilor lui Watts. Biserica Angliei nu a cerut folosirea exclusivă a psalmilor de către congregație un număr de ani; psalmii trebuiau să fie cântați, dar menirea principală a psaltirilor metrice în Biserica Angliei a fost aceea ca ele să fie folosite acasă ori pentru uz personal. Preferința pentru cântări cu o mai mică încărcătură teologică s-a văzut în mod evident în adoptarea crescândă a imnurilor care nu erau legate de texte biblice. În timpul următorului secol și jumătate, „Imitațiile” lui Watts au fost cheia pentru a deschide repertoriul congregațional din Anglia, Statele Unite, Canada și chiar Scoția. Edițiile succesive ale cărților de imnuri au conținut un număr în continuă scădere de textedin psalmi.În prima jumătate a secolului 19, cărțile de cântări au inclus atât psalmi, cât și imnuri, de regulă având o bogată selecție de psalmi la început. Atât prezbiterienii din Vechea Școală, cât și cei din Noua Școală au publicat asemenea cărți de cântări (ambele în 1843), dar în anul 1866 cartea de cântări a Bisericii Prezbiteriene a inclus mai puțini psalmi și nu a făcut distincție între materialele biblice și extra-biblice. Nici cărțile de cântări publicate în 1873, 1895, 1911 și 1933, iar cartea de cântări a prezbiterienilor din sud din 1927 se pare că nu a mai inclus niciun psalm. Congregaționaliștii și baptiștii au renunțat pe scară largă la psalmi până la 1801, iar pe la 1870 nici chiar parafrazările lui Watts nu mai erau de găsit.Reînnoire și revizuire în tradiția scoțianăMai multe confesiuni au continuat să cânte exclusiv sau aproape exclusiv psalmii versificați, existând un număr de revizuiri, în special în Statele Unite. La fel ca traducerea „King James” a Bibliei din 1611, Psaltirea scoțiană a fost considerată în cele din urmă ca fiind prea dificilă pentru neinițiați sau distrăgându-le atenția acestora, din cauza schimbărilor normale din limba engleză. Cum ar putea înțelege un vizitator aceste versuri din Psalmul 18:26?„Pure to the pure, thou froward kyth’stunto the froward wight.” Pe la mijlocul secolului 19, bisericile din Statele Unite care cântau psalmi erau în mod crescând în defensivă pe măsură ce cântările cu versuri extra-biblice au măturatcreștinătatea și aproape că au desființat cartea care fusese lauda cântată a Bisericii de-a lungul a 18 secole. Un efort al prezbiterienilor reformați din anul 1866 de a îmbunătăți rimele și de a moderniza vocabularul și sintaxa Psaltirii scoțiene s-a dovedit zadarnic, dar, în anii următori, nevoia a devenit chiar și mai presantă. Prezbiterienii Uniți au alcătuit o versiune în 1870, iar Prezbiterienii Reformați în 1889. Ultima a fost disponibilă în formatul „split leaf”,popular în Marea Britanie în vremea aceea (și încă în uz limitat). În acest format, melodiile sunt tipărite în jumătatea de sus a paginii, dar separate de textele care apar în partea de jos. (Acest format se mai numește „legare tip ușă olandeză”.) În acest mod, melodiile și textele pot fi alese independent și potrivite după preferință.În timpul multiplelor revizuiri din această perioadă, au ieșit la iveală diferențele teologice de traducere, în special cu privire la parafrazările stricte, stângace sau libere. În1893, câteva confesiuni care cântau psalmi din America au avut o încercare de a produce o „versiune uniformă”. Versiunea lor finală a fost prezentată în 1909, dar, în mod clar, aceasta a pus accentul pe eleganță și estetică în detrimentul fidelității față de textul ebraic. Ea a omis pur și simplu porțiuni din psalmi pe care comitetul le-a considerat lipsite de gust sau sub-creștine. Biserica Reformată Prezbiteriană se retrăsese deja din comitetul comun și a respins atât Versiunea Uniformă, cât și principiile pe care a fost bazată. În schimb, a realizat în 1911 o revizuire a versiunii sale din 1889. Versiunea Unită din 1909 a rezistat un număr de ani în Psaltirea Prezbiteriană Unită din 1912 și a fost folosită de câteva confesiuni. Multe dintre textele ei au fost utilizate în The Hymnbook (1955) și în Trinity Hymnal (1961, rev. 1990). Influența ei se păstrează în actualul volum Presbyterian Hymnal și în Psalter Hymnalal Bisericii Reformate Creștine, care conține toți sau aproape toți cei 150 de psalmi. Această trezire a interesului cu privire la cântul psalmilor este o dovadă solidă că renunțarea la ei în secolele 19 și 20 a fost, în paleta largă a istoriei creștine, o anomalie, una pe care mulți credincioși o corectează încet.Stilul melodiilor folosite pentru cântul psalmilor a diferit și el, de asemenea. În aceeași perioadă în care imnurile dădeau la o parte psalmii, majoritatea confesiunilor americane și britanice au început să utilizeze orga în închinare, făcând posibilă o mai mare varietate a sunetului și a stilului. Deși „repertoriul de bază” al melodiilor din majoritatea cărților de imnuri și psaltirilor rămâne accesibil credincioșilor, un număr crescând de melodii care sunt populare în confesiunile care folosesc acompaniament s-au dovedit prea dificile pentru cântul congregațional fără acompaniament. Stilul muzical mai simplu cerut de congregațiile care nu dispun de acompaniament a fost un factor determinant în multe dintre revizuirile psaltirilor din bisericile mai conservatoare. Biserica Prezbiteriana Reformată a alcătuit psaltiri revizuite în 1929 și 1950 „pentru a îmbunătăți exprimarea în limba engleză; pentru a elimina expresiile jenante sau amuzante; pentru a aduce sensul cuvintelor cât mai aproape de limba ebraică”. Un sistem mai simplu de paginare a făcut ca psaltirea din 1950 să fie mai ușor de utilizat, deși a păstrat totuși convenția britanică de tipărire doar a unei strofe din text împreună cu notele muzicale.Versiunea din 1973 a psaltirii, intitulată The Book of Psalms for Singing, a fost o revizuire mai detaliată decât cele anterioare. Formatul a fost schimbat pentru a reflecta practica americană curentă: partitura muzicală a inclus până la 5 strofe, restul textului fiind tipărit dedesubt. Psalmii au fost împărțiți în secțiuni mai scurte, atât pentru a face structura tematică a psalmului mai clară, cât și pentru a încuraja cântarea de selecțiuni întregi, mai degrabă decât doar a unor strofe extrase.Sentimentul evanghelic despre psalmi s-a schimbat în mod semnificativ. Multe biserici care cântă imnuri au tânjit după profunzimea mai mare a semnificației spirituale apsalmilor și au descoperit că psalmii au fost aproape dați afară din cărțile de cântări existente. Pe măsură ce americanii au devenit tot mai atenți la ce se întâmplă pe glob, ei au înțeles că psalmii întristării pe care ei îi ignoraseră în anii de prosperitate ai Americii au fost deseori o sursă majoră de încurajare pentru creștinii care suferă persecuție în alte părți. Ei au descoperit în The Book of Psalms for Singing o culegere folositoare, atractivă și fidelă Bibliei.În aceeași perioadă de timp, s-au alcătuit culegeri de psalmi versificați destinați cântului individual și comun din diferite confesiuni și țări, iar bisericile care cântă psalmi din Irlanda de Nord, Scoția și Australia, care până acum au rămas fidele Psaltirii scoțiene din 1650, au scos noi versiuni potrivite nevoilor lor particulare. Între timp, Psaltirea scoțiană continuă să fie tipărită.Prezenta ediție a The Book of Psalms for Worship este astfel una dintr-o familie de versiuni psaltice care împărtășesc aceleași obiective: o colecție care este fidelă textului ebraic și totuși inteligibilă pentru generația ei de închinători și una ale cărei texte și melodii invită participarea deplină și cu toată inima a poporului lui Dumnezeu în cântarea laudelor Lui.— Dr. Robert M. Copeland
Din prefata psaltirii The Book of Psalms for Worship*
Trecerea de la citirea psalmilor, studierea lor și meditația asupra lor folosind o traducere în proză a Bibliei la a-i face o experiență muzicală plină de satisfacții pentru o adunare de credincioși poate fi un salt enorm pentru cei nefamiliarizați cu evoluția istorică a acestei practici. Deși acesta nu este locul potrivit pentru a analiza natura poeziei ebraice în detaliu, câteva cuvinte despre ea sunt totuși esențiale. Poezia ebraică este caracterizată de paralelism; adică, cei mai mulți psalmi au în componența lor perechi de versuri, în care al doilea vers fie repetă cu alte cuvinte idei din primul, fie le pune în contrast sau construiește pe baza primului vers. De exemplu:
„Nu te mânia din pricina celor răi
și nu-i invidia pe cei ce săvârșesc răul...” (Ps. 37:1)
„Căci Domnul cunoaște calea celor drepți;
calea celor răi însă duce la pieire.” (Ps. 1:6)
Atât în textul ebraic, cât și în traducerile lui, versurile conțin un număr variabil de silabe. Unele versete au trei versuri, în loc de două. Nu există rime ca acelea din poezia engleză sau din alte limbi europene. Unele poezii ebraice sunt sub forma unui acrostih; adică fiecare verset începe cu următoarea literă a alfabetului ebraic. Psalmul 119 este un acrostih într-un sens mai larg; fiecare grup de opt versete sunt o strofă care începe cu următoarea literă a alfabetului. Astfel, poezia ebraică este suficient de diferită de poezia tradițională europeană, încât nu poate fi folosită în mod direct într-o formă care să fie recunoscută de cântăreții și ascultătorii care vorbesc aceste limbi. Un cititor al Bibliei engleze poate crede foarte bine că psalmii sunt doar proză și nu au nicio legătură cu muzica.
Utilizarea psalmilor în Templu și sinagogă în timpurile biblice este bine atestată în Scriptură și în sursele rabinice. Acolo, ei au fost (și sunt) redați printr-un discurs intensificat sau o formă muzicală sau semimuzicală cunoscută drept cantilație. Această formă cere fie un solist,fie ca toți cei care participă să știe atât textul, cât și formulele melodice detaliat. Primii creștini au folosit psalmii, atât în închinarea comună, cât și în cea particulară. Episcopilor din primele veacuri li se cerea să memoreze toți cei 150 de psalmi. De-a lungul secolelor care au urmat, toți cei 150 de psalmi au fost cântați săptămânal în comunitățile monahale și părți din ei (refrene) sunt cântate la slujbele din bisericile parohiale.
Totuși, timp de secole, aceștia au fost cântați de clerici și de cor, nu de enoriași. De fapt nu este clar dacă în sinagogile din vremea Vechiului Testament credincioșii cântau cât de cât. În era apostolică, atât Pavel, cât și Iacovau poruncit cântarea psalmilor și e posibil ca textul din Fapte 4:24 să se refere la cântul în comun al sfinților strânși laolaltă – „și-au ridicat glasul toți împreună”. Părinții Bisericii și alte scrieri creștine timpurii promovează utilizarea și cântul psalmilor: Atanasie, Eusebiu, Vasile cel Mare, Augustin, Ieronim și alții. Conciliile bisericești din secolele 4 și 5 au interzis cântarea oricăror materiale extra-biblice, parțial din cauză că multe erezii care au fost o plagă pentru Biserică s-au răspândit prin intermediul noilorimnuri care erau scrise și al „psalmilor” imitați. De-a lungul secolelor pe care le numim „Evul Mediu”, congregația nu a cântat în timpul slujbei.
Eforturile de a implica un număr mare de credincioși pentru a cânta în stil gregorian (fără armonie) și anglican (care are armonie) nu au dus la o cântare convingătoare și inimoasă, în special din cauza absenței unui acompaniament instrumental care să-i ajute pe cântăreți să cânte mai rapid. În secolul 20, a existat un mare număr de încercări de a asigura o participare congregațională la cântarea textelor psalmilor – stilul Gelineau, al comunității din Taizé, și folosirea unor versete răzlețe din psalmi drept refrene de laudă. Fiecare dintre acestea a avut un oarecare efect bun, dar niciuna nu a rezolvat nevoia unui cânt congregațional convingător al tuturor psalmilor fără a depinde de un acompaniament.
A fost o idee strălucită a Reformei Protestante, în primul rând, aceea de a face uz de toți psalmii și de întreaga Psaltire și, în al doilea rând, de a descoperi o cale de a face psalmii nu doar cantabili, ci populari și influenți. Soluția a fost traducerea psalmilor sub forma unor poezii moderne și cântarea lor pe aceleași tipuri de melodii pe care oamenii, în mod obișnuit, le cântau în altă parte – adică sub forma unor strofe și versuri de o anumită lungime și cu o organizare ritmică regulată sau metru. (De aici termenul „metric”.) De exemplu, timp de câțiva ani înainte de Reformă, compozitorii și clericii au încurajat cântarea non-liturgică a „cântărilor duhovnicești populare” înălțătoare sau a „laudelor” („cântări de laudă”), în locul unor cântece populare vulgare ale vremii. N-ar trebui să fie o surpriză că oamenii ale căror inimi au fost înflăcărate de Evanghelia lui Cristos la Reformă și-au însușit cu ardoare cântul psalmilor ca parte a noii lor credințe. The Book of Psalms for Worshipe moștenitoarea acestei lungi tradiții.
În timpul Reformei și de atunci încoace, au existat trei curente principale ale psalmodieri metrice: curentul continental, englez și scoțian.
Psalmii în sistemul metric continental
În timpul Reformei, Ulrich Zwingli din Zurich și-a bazat liturghia reformată nu pe liturghia catolică, ci pe o formă medievală târzie specială a slujbei de predicare lipsite de orice cântare. Un timp, alte câteva orașe elvețiene, printre care Basel și Geneva, au urmat practica lui Zwingli și au exclus orice fel de muzică din slujba de închinare. Cei mai mulți dintre ceilalți reformatori totuși și-au luat ca punct de pornire structura liturghiei catolice și au inclus muzica. Una dintre cele mai importante schimbări instituite atât de Martin Luther, cât și de Jean Calvin a fost aceea de a da posibilitatea adunării să cânte în timpul slujbei. Încă din 1523, Luther a încurajat cântarea imnurilor germane și a Cuvântului lui Dumnezeu. Pe măsură ce Reforma s-a dezvoltat, Luther și-a extins gama de materiale pretabile să fie cântate: parafrazări libere ale psalmilor, imnuri recent scrise și traduceri germane ale imnurilor latine. Calvin, din cauza teologiei lui de tip „sola Scriptura”, a folosit doar psalmi în închinare, iarpsalmodierea metrică a devenit o trăsătură specifică a credinței reformate.
Mai mult, experiența lui Calvin ca pastor refugiat la Strasbourg între 1538 și 1541 i-a dovedit, în practică, beneficiile cântării psalmilor în formă versificată, în locul cântării textului în proză – oamenii i-au învățat mai ușor, i-au cântat mai bucuros și au primit astfel o mare binecuvântare spirituală de pe urma lor. În 1539, Calvin a alcătuit prima lui psaltire în versuri în franceză – 6 psalmi traduși de Calvin personal și 13 de poetul Clement Marot. (Marot de fapt versificase psalmi în franceză pentru divertismentul curții regale de la Paris.) Rechemat fiind la Geneva în 1541, Calvin a convins autoritățile de acolo să aprobe psalmodierea metrică în cadrul închinării.
În următoarele două decenii, Calvin a supravegheat pregătirea unei serii de psaltiri provizorii, fiecare mai lungă decât precedenta, până când întreaga psaltire în franceză a fost încheiată în 1562. În vederea acomodării cu metrul și ritmul, a fost uneori necesar să se adauge și alte cuvinte la psalm. Poeților nu li s-a permis să „căptușească” traducerea cu orice lucru care nu era acolo; cuvintele au fost adăugate doar pentru a explica psalmul, pentru a-i clarifica înțelesul.Prin urmare, e corect să descriem aceste versiuni ca „parafrazări apropiate”.
Majoritatea celor 125 de melodii folosite în Psaltirea geneveză au fost compuse sau editate de Louis Bourgeois. Ca stil, multe dintre ele seamănă cu melodiile populare ale vremii, dar nu este nicio dovadă că ele au fost pur și simplu împrumutate din cântecele seculare, cum ar fi melodiile cântate în cârciumi. Dimpotrivă, există o dovadă clară a influenței cântului gregorian ca sursă.
Rezultatul a fost o combinație minunată între text și melodie, muzica servind drept suport pentru text, mai degrabă decât să interfereze cu scopul „rugăciunii cântate”. Psaltirea geneveză a fost una dintre cele mai influente colecții de muzică sacră în secolele care au urmat. Ea a fost baza pentru traducerile psaltirilor în olandeză, germană, maghiară, cehă și ebraică (pentru lucrarea de misiune printre evrei) și în alte limbi – cel puțin 24 în total. Deși laGeneva psalmii erau cântați la unison (în octave) și fără acompaniament în cadrul slujbelor religioase, numeroase aranjamente polifonice ale lor au fost publicate în multe țări unde s-a răspândit psaltirea. Acestea au fost folosite inițial doar pentru acasă ori la evenimente sociale, dar azi aranjamentele armonizate sunt folosite pe scară largă în biserici și multe dintre confesiunile reformate folosesc acompaniamentul instrumental în cadrul slujbelor. Psaltirea geneveză își păstrează și azi importanța, în special în bisericile cu tradiție reformată olandeză. Bisericile reformate canadiene au publicat o nouă ediție engleză folosind toate melodiile geneveze, pe lângă o selecție de alte materiale scripturale și post-scripturale cunoscută caBook of Praise (1974, 1984). Unele dintre melodiile din 1562 se regăsesc în culegerile actuale de cântări ale altor confesiuni reformate și derivat-reformate. Francezii, prin contrast, nu și-au modernizat sau revizuit psaltirea lor și, în consecință, psalmii lor sunt puțin folosiți în bisericile reformate din lumea francofonă.
Psalmodierea metrică engleză
În Anglia, Reforma a urmat un curs diferit celui de pe continent, fiind stabilită prin decret de Henric al VIII-lea. În timp ce aceasta a fost un proces, nu un eveniment singular, data care i se atașează cel mai frecvent este anul 1534, atunci când Actul de Supremație l-a declarat pe Henric „capul suprem de pe pământ al Bisericii Angliei”. Regele Henric a oscilat în privința doctrinei, a organizării și a închinării noii sale biserici și doar după moartea lui, în 1547, a fost aceasta îndreptată într-o direcție reformată.Încercările timpurii de a urma psalmodia geneveză au eșuat, în parte din cauză că englezii erau obișnuiți cu cântări care aveau versuri și strofe mai scurte decât cele tipice psaltirii franceze.Prima carte de rugăciuni în engleză a fost publicată în 1549 și, în același an, au apărut o psaltire parțială de Thomas Sternhold și una integrală de Robert Crowley. În anii următori, versiunile lui Sternhold au fost îmbunătățite și completate de John Hopkins și de alții, iar în 1562 a fost publicată de John Day – dar cunoscută universal ca „Sternhold și Hopkins”. Cele mai multe dintre versiunile lor au fost în metru „comun” sau de baladă, devenind foarte populare și cântate cu bucurie. Această psaltire a fost retipărită de peste 200 de ori ca volum separat și a fost publicată, de asemenea, în majoritatea edițiilor atât ale Bibliei de la Geneva, cât și ale The Book of Common Prayer („Cartea comună de rugăciuni”).Traducerile mai literare au fost făcute de poeți englezi ca: Sir Thomas Wyatt („părintele sonetului englez” a tradus 6 dintre psalmii de pocăință în terțină, un tur de forță tehnic), Sir Philip Sidney și sora lui, Contesa de Pembroke. Aceștia nu au fost destinați cântării în comun, ci rămân ca niște monumente ale calității Psalmilor ca literatură.„Brown”-iștii au fost un grup de congregaționaliști englezi care au cântat inițial din versiunea „Sternhold șiHopkins”. La câțiva ani după emigrarea în Olanda (1581), ei au produs o nouă versiune de Henry Ainsworth (1612). Aceasta a fost versiunea pe care au continuat să o utilizeze după ce s-au mutat, cum bine se știe, în Lumea Nouă, în 1620. Puritanii care au înființat Colonia Massachusetts Bay în 1630 au cântat din „Sternhold și Hopkins”, dar au simțit din ce în ce mai mult că ea nu era suficient de fidelă originalului ebraic. În 1640, au publicat ceea ce s-a cunoscut de atunci încoace drept The Bay Psalm Book, prima carte care avea să fie publicată în America de Nord anglofonă. (A fost publicată la Cambridge, în Massachusetts, în demisolul casei președintelui Colegiului Harvard, cu ajutorul unei mașini de tipărit importate special pentru acest scop.) Această psaltire, cu revizuirea ei din 1651 numită The New England Psalm Book, a fost în uz timp de peste un secol atât printre baptiști, cât și printre congregaționaliști. Ediția a noua (1698) a inclus prima parte muzicală publicată în America de Nord. Pe lângă importanța ei în istoria americană, influența ei poate fi de asemenea observată în The Scottish Psalter („Psaltirea scoțiană”) din 1650.În Anglia, vechea versiune „Sternhold și Hopkins” a fost urmată în 1696 de „Noua versiune” a lui Nahum Tate și Nicholas Brady, poeții „epocii augustane” a literaturii engleze. (Tate a devenit mai târziu un poet laureat.) Unul dintre scopurile augustane a fost acela de a „ridica” poezia engleză la nivelul poeților din timpul lui Cezar August – Virgiliu și Horațiu. Încercarea de a-l face pe David să sune ca Horațiu a dus la diminuarea atașamentului închinătorilor față de psalmi.Tradiția scoțiană Prima psaltire versificată completă din Scoția a apărut în 1564. A fost foarte iubită în vremea aceea, dar, după 80 de ani, a fost considerată în general arhaică. Una dintre sarcinile trasate Consiliului Teologilor de la Westminster (1643-1653) a fost aceea de a pregăti o nouă versiune a psalmilor, potrivită pentru a fi utilizată în Anglia, Scoția și Țara Galilor. Versiunea pe care au aprobat-o în 1646 a fost revizuită și îmbunătățită de Adunarea Generală a Bisericii Scoției și aprobată în 1650. Această versiune s-a întipărit în sufletul scoțienilor; i-a întărit și consolat în timpul persecuției și al „Timpurilor ucigașe” și a fost cântată de nenumărați prezbiterieni de orice fel pe tot globul timp de 350 de ani. Durabilitatea ei în timp este mai mult decât un obicei al celor familiarizați cu ea; o trăsătură remarcabilăeste aceea că Psaltirea scoțiană are o măreție incomparabilă a limbii care pătrunde până în adâncul inimii. Ea e încă utilizată de diferite grupuri prezbiteriene din Scoția, Canada, Statele Unite, Australia și din alte locuri. Ea a modelat dezvoltarea psaltirilor în turcă, armeană, greaca modernă, chineză, japoneză și în alte limbi în secolele 19 și 20. O psaltire versificată în limba galică scoțiană a fost publicată în 1694 și este încă în uz în cadrul slujbelor în care încă se vorbește galica în bisericile care cântă psalmi din ținuturile muntoase (The Highlands) și în Insulele Hebride. O psaltire în galica irlandeza a fost publicată cam pe la 1836 pentru lucrarea de misiune printre locuitorii irlandezi.Eclipsa psalmodierii metriceUltima ocazie a psaltirilor engleze în formă versificată a venit în 1719, prin strădania lui Isaac Watts care a dus la The Psalms of David Imitated in the Language of the New Testament („Psalmii lui David redați în limbajul Noului Testament”). Scopul autorului, așa cum l-a exprimat el într-un mod faimos, a fost „să-l facă pe David să vorbească la fel ca un creștin”). Pe lângă aceste parafrazări, ele a publicat și o varietate de imnuri.Lunga și neagra noapte a psalmodierii metrice a început, dacă se poate fixa o dată, odată cu publicarea Imitațiilor lui Watts. Biserica Angliei nu a cerut folosirea exclusivă a psalmilor de către congregație un număr de ani; psalmii trebuiau să fie cântați, dar menirea principală a psaltirilor metrice în Biserica Angliei a fost aceea ca ele să fie folosite acasă ori pentru uz personal. Preferința pentru cântări cu o mai mică încărcătură teologică s-a văzut în mod evident în adoptarea crescândă a imnurilor care nu erau legate de texte biblice. În timpul următorului secol și jumătate, „Imitațiile” lui Watts au fost cheia pentru a deschide repertoriul congregațional din Anglia, Statele Unite, Canada și chiar Scoția. Edițiile succesive ale cărților de imnuri au conținut un număr în continuă scădere de textedin psalmi.În prima jumătate a secolului 19, cărțile de cântări au inclus atât psalmi, cât și imnuri, de regulă având o bogată selecție de psalmi la început. Atât prezbiterienii din Vechea Școală, cât și cei din Noua Școală au publicat asemenea cărți de cântări (ambele în 1843), dar în anul 1866 cartea de cântări a Bisericii Prezbiteriene a inclus mai puțini psalmi și nu a făcut distincție între materialele biblice și extra-biblice. Nici cărțile de cântări publicate în 1873, 1895, 1911 și 1933, iar cartea de cântări a prezbiterienilor din sud din 1927 se pare că nu a mai inclus niciun psalm. Congregaționaliștii și baptiștii au renunțat pe scară largă la psalmi până la 1801, iar pe la 1870 nici chiar parafrazările lui Watts nu mai erau de găsit.Reînnoire și revizuire în tradiția scoțianăMai multe confesiuni au continuat să cânte exclusiv sau aproape exclusiv psalmii versificați, existând un număr de revizuiri, în special în Statele Unite. La fel ca traducerea „King James” a Bibliei din 1611, Psaltirea scoțiană a fost considerată în cele din urmă ca fiind prea dificilă pentru neinițiați sau distrăgându-le atenția acestora, din cauza schimbărilor normale din limba engleză. Cum ar putea înțelege un vizitator aceste versuri din Psalmul 18:26?„Pure to the pure, thou froward kyth’stunto the froward wight.” Pe la mijlocul secolului 19, bisericile din Statele Unite care cântau psalmi erau în mod crescând în defensivă pe măsură ce cântările cu versuri extra-biblice au măturatcreștinătatea și aproape că au desființat cartea care fusese lauda cântată a Bisericii de-a lungul a 18 secole. Un efort al prezbiterienilor reformați din anul 1866 de a îmbunătăți rimele și de a moderniza vocabularul și sintaxa Psaltirii scoțiene s-a dovedit zadarnic, dar, în anii următori, nevoia a devenit chiar și mai presantă. Prezbiterienii Uniți au alcătuit o versiune în 1870, iar Prezbiterienii Reformați în 1889. Ultima a fost disponibilă în formatul „split leaf”,popular în Marea Britanie în vremea aceea (și încă în uz limitat). În acest format, melodiile sunt tipărite în jumătatea de sus a paginii, dar separate de textele care apar în partea de jos. (Acest format se mai numește „legare tip ușă olandeză”.) În acest mod, melodiile și textele pot fi alese independent și potrivite după preferință.În timpul multiplelor revizuiri din această perioadă, au ieșit la iveală diferențele teologice de traducere, în special cu privire la parafrazările stricte, stângace sau libere. În1893, câteva confesiuni care cântau psalmi din America au avut o încercare de a produce o „versiune uniformă”. Versiunea lor finală a fost prezentată în 1909, dar, în mod clar, aceasta a pus accentul pe eleganță și estetică în detrimentul fidelității față de textul ebraic. Ea a omis pur și simplu porțiuni din psalmi pe care comitetul le-a considerat lipsite de gust sau sub-creștine. Biserica Reformată Prezbiteriană se retrăsese deja din comitetul comun și a respins atât Versiunea Uniformă, cât și principiile pe care a fost bazată. În schimb, a realizat în 1911 o revizuire a versiunii sale din 1889. Versiunea Unită din 1909 a rezistat un număr de ani în Psaltirea Prezbiteriană Unită din 1912 și a fost folosită de câteva confesiuni. Multe dintre textele ei au fost utilizate în The Hymnbook (1955) și în Trinity Hymnal (1961, rev. 1990). Influența ei se păstrează în actualul volum Presbyterian Hymnal și în Psalter Hymnalal Bisericii Reformate Creștine, care conține toți sau aproape toți cei 150 de psalmi. Această trezire a interesului cu privire la cântul psalmilor este o dovadă solidă că renunțarea la ei în secolele 19 și 20 a fost, în paleta largă a istoriei creștine, o anomalie, una pe care mulți credincioși o corectează încet.Stilul melodiilor folosite pentru cântul psalmilor a diferit și el, de asemenea. În aceeași perioadă în care imnurile dădeau la o parte psalmii, majoritatea confesiunilor americane și britanice au început să utilizeze orga în închinare, făcând posibilă o mai mare varietate a sunetului și a stilului. Deși „repertoriul de bază” al melodiilor din majoritatea cărților de imnuri și psaltirilor rămâne accesibil credincioșilor, un număr crescând de melodii care sunt populare în confesiunile care folosesc acompaniament s-au dovedit prea dificile pentru cântul congregațional fără acompaniament. Stilul muzical mai simplu cerut de congregațiile care nu dispun de acompaniament a fost un factor determinant în multe dintre revizuirile psaltirilor din bisericile mai conservatoare. Biserica Prezbiteriana Reformată a alcătuit psaltiri revizuite în 1929 și 1950 „pentru a îmbunătăți exprimarea în limba engleză; pentru a elimina expresiile jenante sau amuzante; pentru a aduce sensul cuvintelor cât mai aproape de limba ebraică”. Un sistem mai simplu de paginare a făcut ca psaltirea din 1950 să fie mai ușor de utilizat, deși a păstrat totuși convenția britanică de tipărire doar a unei strofe din text împreună cu notele muzicale.Versiunea din 1973 a psaltirii, intitulată The Book of Psalms for Singing, a fost o revizuire mai detaliată decât cele anterioare. Formatul a fost schimbat pentru a reflecta practica americană curentă: partitura muzicală a inclus până la 5 strofe, restul textului fiind tipărit dedesubt. Psalmii au fost împărțiți în secțiuni mai scurte, atât pentru a face structura tematică a psalmului mai clară, cât și pentru a încuraja cântarea de selecțiuni întregi, mai degrabă decât doar a unor strofe extrase.Sentimentul evanghelic despre psalmi s-a schimbat în mod semnificativ. Multe biserici care cântă imnuri au tânjit după profunzimea mai mare a semnificației spirituale apsalmilor și au descoperit că psalmii au fost aproape dați afară din cărțile de cântări existente. Pe măsură ce americanii au devenit tot mai atenți la ce se întâmplă pe glob, ei au înțeles că psalmii întristării pe care ei îi ignoraseră în anii de prosperitate ai Americii au fost deseori o sursă majoră de încurajare pentru creștinii care suferă persecuție în alte părți. Ei au descoperit în The Book of Psalms for Singing o culegere folositoare, atractivă și fidelă Bibliei.În aceeași perioadă de timp, s-au alcătuit culegeri de psalmi versificați destinați cântului individual și comun din diferite confesiuni și țări, iar bisericile care cântă psalmi din Irlanda de Nord, Scoția și Australia, care până acum au rămas fidele Psaltirii scoțiene din 1650, au scos noi versiuni potrivite nevoilor lor particulare. Între timp, Psaltirea scoțiană continuă să fie tipărită.Prezenta ediție a The Book of Psalms for Worship este astfel una dintr-o familie de versiuni psaltice care împărtășesc aceleași obiective: o colecție care este fidelă textului ebraic și totuși inteligibilă pentru generația ei de închinători și una ale cărei texte și melodii invită participarea deplină și cu toată inima a poporului lui Dumnezeu în cântarea laudelor Lui.— Dr. Robert M. Copeland
Autentificare
Contactati-ne
Ajutor
