Titlul de „lider de închinare” care descrie cântărețul principal din cadrul serviciului de închinare al unei biserici a devenit destul de obișnuit în contextul evanghelic contemporan. Una dintre problemele cauzate de această denumire este faptul că ea nu reprezintă o funcție bisericească biblică. Noul Testament menționează două astfel de funcții în biserică: prezbiter și diacon. „Lider de închinare” (alături de „slujitor”, „dirijor” sau orice alt titlu) ar putea descrie un rol al uneia dintre cele două funcții biblice, însă denumirea în sine nu se regăsește în Scriptură.

Adăugând acest titlu exterior Bibliei apare o problemă – în special pentru o persoană atât de proeminentă în serviciul de închinare al bisericii: cine ar putea să slujească având acest rol? Există criterii biblice pe care cineva trebuie să le îndeplinească pentru a sluji ca lider într-un serviciu de închinare? Condițiile stabilite pentru prezbiter sau diacon sunt clare în Noul Testament; însă cum rămâne cu o funcție pe care nu o întâlnim în Scriptură?

Una dintre întrebările care derivă de aici este dacă o femeie poate sau nu să slujească în acest fel. „Lider de închinare” nu este o funcție biblică, ar putea insista unii, deci de ce nu ar putea o femeie să conducă în această funcție? De altfel, cei mai mulți dintre adepții complementarismului nu au căzut de acord asupra unui răspuns la această întrebare. „Danvers Statement on Biblical Manhood and Womanhood” („Declarația de la Danvers asupra bărbatului și a femeii din perspectivă biblică”, n.tr.) afirmă că: „unele funcții de conducere și învățare din biserică implică anumite restricții pentru bărbați (Gal. 3:28; 1 Cor. 11:2-16; 1 Tim. 2:11-15)”, însă referitor la slujirea unei femei în calitate de „lider de închinare”, complementarienii nu au oferit, încă, un răspuns final.

În cartea Recovering Biblical Manhood and Womanhood (Reabilitarea bărbatului și a femeii din perspectivă biblică, n.tr.), John Piper enumeră lucrări pe plan muzical („compoziția, instruirea, execuție/performanță, voce, cor și instrumentist”) ca oportunități de slujire pentru femei, iar Tom Schreiner afirmă că „utilizarea unor daruri artistice în lucrarea muzicală” este un rol în care o femeie ar putea sluji, dar niciunul dintre aceștia nu vorbește în mod specific despre planificare sau conducere muzicală. În aceeași carte, H. Wayne House abordează direct problema femeilor în conducerea departamentului muzical:

Împiedică modelul biblic o femeie să își spună mărturia într-un serviciu bisericesc, sau să citească din Scriptură, sau să facă anunțurile, sau să conducă anumite cântări, ori să se roage cu voce tare? Răspunsul la aceste întrebări vine sub forma unei noi interogații: este vreuna dintre aceste lucrări expresia unei instruiri autoritare a oamenilor, de tipul celei prezbiteriene? Probabil că nu, și de aceea ele nu ar trebui să fie excluse din lista oportunităților de slujire încredințate femeilor lui Dumnezeu care sunt destoinice pentru o astfel de lucrare.

De asemenea, într-un articol din cadrul CBMW News, Wayne Grudem menționează „conducerea cântărilor duminica dimineața” ca o îndatorire deschisă femeilor, recunoscând totuși că acest lucru depinde de „felul în care înțelege biserica respectivă gradul de autoritate asupra congregației implicate”.

Toată această imprecizie este simpla ilustrare a confuziei existente cu privire la ceea ce presupune, mai exact, acest rol și, în consecință, cine poate sluji. Totuși, interesul crescut față de perspectiva Scripturii despre închinarea colectivă ne ajută să clarificăm această chestiune.

Isus este singurul lider de închinare adevărat

O problemă majoră legată de titlul „lider de închinare” care descrie vocalistul principal într-un serviciu bisericesc este că acesta reflectă o rătăcire teologică despre închinare. Denumirea implică faptul că o persoană îi poate conduce pe oameni în prezența lui Dumnezeu, în mare măsură, prin intermediul muzicii. De fapt, de aici provine sintagma „lider de închinare” de la bun început. Inițial, termenul a izvorât din teologia penticostală a închinării, în care scopul muzicii și al „liderului de închinare” este acela de „a-i introduce pe închinători” în prezența Dumnezeului din ceruri, de a „aduce închinătorii din cadrul congregației într-o conștientizare colectivă a prezenței manifestate a lui Dumnezeu”. Închinarea contemporană consideră că experimentarea prezenței simțite a lui Dumnezeu este obținută prin ceea ce ei numesc „fluxul emoțional” al serviciului, creat în mare parte cu ajutorul muzicii și al liderului de închinare.

După cum observă Swee Hong Lim și Lester Ruth, „Fluxul ar trebui să faciliteze experiența închinătorilor cu Dumnezeu”. Zac Hicks sugerează: „Parțial, conducerea fluxului unui serviciu de închinare [...] implică menținerea vie a conștientizării prezenței reale și constante a lui Dumnezeu, în fața închinătorilor Săi”. Potrivit lui Hicks, acest tip de flux „constă în înțelegerea și coordonarea traseului emoțional al serviciului de închinare. „Gruparea cântărilor în așa fel încât ele să curgă împreună”, explică liderul de închinare Carl Tuttle, „este esențială pentru o experiență bună a închinării”. Există multe probleme în legătură cu această teologie a închinării – nu în ultimul rând, aceea că doar Cristos ne conduce în prezența lui Dumnezeu. Dumnezeu ne poruncește să ne apropiem de prezența Lui, însă acest lucru este posibil numai prin jertfa de ispășire și prin slujirea lui Isus Cristos ca Mare Preot. După cum spune Pavel în Efeseni 2:18, „Căci prin El [Cristos] şi unii, şi alţii avem intrare la Tatăl, într-un Duh”. Aceasta îmi amintește de unul dintre pasajele mele preferate din Noul Testament, din Evrei 10:19-22: Astfel dar, fraţilor, fiindcă prin sângele lui Isus avem o intrare slobodă în Locul Preasfânt pe calea cea nouă şi vie pe care ne-a deschis-o El, prin perdeaua dinăuntru, adică trupul Său, şi fiindcă avem un Mare Preot pus peste casa lui Dumnezeu, să ne apropiem cu o inimă curată, cu credinţă deplină, cu inimile stropite şi curăţite de un cuget rău şi cu trupul spălat cu o apă curată. Doar Cristos ne conduce în prezența lui Dumnezeu. Isus este singurul lider de închinare adevărat.    

         Doar sacrificiul lui Isus și numai rolul Său de Mare Preot le permite păcătoșilor să „se apropie”, expresie care înseamnă intrarea în prezența lui Dumnezeu pentru a avea comuniune cu El. Numai Isus ne conduce în închinare.   

          Așadar, intrarea în prezența lui Dumnezeu nu este realizată prin muzică; nici experimentarea prezenței lui Dumnezeu nu se face în mod tangibil printr-o anumită „atmosferă” sau emoție. Avem nevoie de credință atunci când ne apropiem de părtășia cu Dumnezeu, deoarece chiar dacă știm că avem acces în prezența lui Dumnezeu în Templul adevărat al cerului, nu Îl putem vedea sau simți pe Dumnezeu prin intermediul simțurilor noastre fizice. Comuniunea noastră cu Dumnezeu este, în esență, de natură spirituală. Și, în felul acesta, venim cu siguranță și convingere că atunci când ne apropiem prin Cristos, ne aflăm, în realitate, în prezența lui Dumnezeu, chiar dacă nu dispunem de nicio dovadă fizică, tangibilă. Atunci când ni se pune întrebarea „Cum știi că te-ai închinat?”, ar trebui să răspundem: „Știu că m-am închinat, pentru că m-am apropiat de Dumnezeu prin Cristos, cu o inimă sinceră și cu deplină încredințare”. Siguranța noastră cu privire la faptul că ne-am închinat nu se bazează pe niciun fel de sentiment fizic sau experiență muzicală.     

        Așadar, primul pas important către a înțelege funcția și calificările unui lider principal de program bisericesc este acela de a recunoaște că Isus este singurul lider de închinare adevărat.  

Scriptura menționează doar două funcții bisericești      

  Totuși, deși Isus ne poate aduce în prezența lui Dumnezeu, un lider omenesc mai are nevoie să planifice un serviciu bisericesc și să-i conducă pe oameni prin variatele elemente ale citirii din Scriptură, ale rugăciunii, ale cântatului etc. Deci încă rămâne întrebarea: Cine ar putea să facă aceasta?             Cert este că dacă ne vom baza pe suficiența Scripturii în a ne dirija închinarea, atunci primul pas către a răspunde la întrebare este să ne amintim că Scriptura menționează doar două funcții bisericești: prezbiter și diacon.

            Noul Testament folosește, mai precis, patru termeni diferiți, însă o privire mai atentă arată faptul că trei dintre aceștia descriu o singură funcție. Rolul de „diacon” e cât de poate de direct, fiind menționat întâia oară în Fapte 6, iar însușirile sale, expuse în 1 Timotei 3:8-13.     

        Celelalte trei denumiri sunt „prezbiter” (presbyteros), „supraveghetor” (sau „episcop”, n.tr. – episkopos) și „pastor” (sau „păstor”, poimēn). Este ușor de observat faptul că Noul Testament utilizează aceste trei cuvinte pentru aceeași funcție. De exemplu, în Fapte 20, Pavel îi adună pe „prezbiterii” (presbyteros) bisericii din Efes (v. 17) și îi îndeamnă să „ia seama” (poimēn) „la toată turma peste care v-a pus Duhul Sfânt episcopi (episkopos)” (v. 28). De asemenea, în 1 Petru 5:2, Petru îi sfătuiește pe prezbiteri (presbyteros) să „păstoriți (poimēn) turma lui Dumnezeu, care este sub paza voastră (episkopos)”. În aceste pasaje observăm prezbiteri care sunt numiți și supraveghetori și păstori. Astfel, e important să înțelegem că potrivit Noului Testament, există două funcții în biserică: prezbiteri și diaconi.

            Prin urmare, ar trebui să devină limpede faptul că dacă într-o biserică există o persoană a cărei principală responsabilitate este să planifice și să conducă închinarea congregațională în întâlnirile săptămânale ale bisericii, atunci o poziție atât de proeminentă și importantă trebuie deținută de către unul dintre cei doi lucrători biblici ai bisericii. Pentru a crea o altă funcție, externă Bibliei – fie ea aceea de „lider de închinare”, „slujitor muzical” sau „lider de cântare” – este neînțelept, din moment ce elimină un rol atât de important din autoritatea și suficiența Cuvântului lui Dumnezeu.          

     Dacă într-o biserică există o persoană a cărei principală responsibilitate este să planifice și să conducă închinarea congregațională în întâlnirile săptămânale ale bisericii, atunci o poziție atât de proeminentă și importantă trebuie deținută de către unul dintre cei doi lucrători biblici ai bisericii.              


Conducerea în contextul închinării colective a unei biserici este o funcție a învățăturii pastorale     

        Întrebarea finală care trebuie adresată, în consecință, este: în care departament  ar trebui să fie încadrate planificarea și conducerea închinării colective a unei biserici? Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie să nu pierdem din vedere ceea ce are loc, mai exact, în închinarea colectivă.             Scriptura afirmă clar faptul că toți credincioșii sunt preoți care Îi pot da închinare lui Dumnezeu prin Cristos:

Apropiaţi-vă de El, piatra vie, lepădată de oameni, dar aleasă şi scumpă înaintea lui Dumnezeu. Şi voi, ca nişte pietre vii, sunteţi zidiţi ca să fiţi o casă duhovnicească, o preoţie sfântă, şi să aduceţi jertfe duhovniceşti plăcute lui Dumnezeu, prin Isus Hristos. (1 Petru 2:4–5)

Singura condiție a închinării este credința plină de căință în jerfta de ispășire a lui Cristos. Închinarea din cadrul bisericii nu este rezervată preoților ordinați, care se închină în numele congregației în calitate de mediatori între oameni și Dumnezeu. Toți credincioșii sunt preoți care au acces deplin în prezența lui Dumnezeu și care Îi aduc jertfe spirituale. Isus Cristos este jertfa care face posibilă comuniunea cu Dumnezeu, fiind de asemenea Marele Preot care ne conduce în prezența lui Dumnezeu. Nu numai preotul omenesc are slujba de intermediar între Dumnezeu și om; „este un singur Dumnezeu şi este un singur mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: Omul Isus Hristos” (1 Tim 2:5). După cum am văzut, Isus Cristos este Liderul de închinare care ne aduce în prezența lui Dumnezeu, unde noi toți, ca preoți, Îi dăruim lui Dumnezeu jertfe spirituale prin El. Astfel, toți cei care sunt în Cristos sunt preoți care se pot apropia și pot aduce acele jertfe.  Însă trebuie, de asemenea, să recunoaștem că ceea ce facem atunci când ne adunăm cu scopul de a ne închina în unitate este nu doar o expresie a închinării către Dumnezeu, ci, mai degrabă, închinarea colectivă este un timp săptămânal în care ne cultivăm comuniunea cu Dumnezeu prin reînnoirea jurămintelor noastre evanghelice iar elementele închinării noastre, centrate pe Cuvânt, ajută în procesul nostru de sfințire și maturizare continue în închinarea pe care I-o aducem lui Dumnezeu. După cum afirmă limpede Pavel în 1 Corinteni 14, tot ceea ce ține de întâlnirea colectivă a unei biserici trebuie făcut spre „zidirea” trupului (v. 26).          

   În Efeseni 4, Pavel dezbate această natură și acest scop al bisericii: Şi El a dat pe unii apostoli, pe alţii proroci, pe alţii evanghelişti, pe alţii păstori şi învăţători pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos.        

     Toți credincioșii se pot închina prin Cristos, însă Dumnezeu a numit lideri biblici care să supravegheze și să păstorească biserica cu scopul de a zidi trupul. Și tocmai acest lucru se întâmplă atunci când cineva planifică și conduce un serviciu de închinare. Persoana în cauză exercită rolul de supraveghetor; acea persoană păstorește. Dumnezeu a numit lideri biblici care să supravegheze și să păstorească biserica cu scopul de a zidi trupul. Și tocmai acest lucru se întâmplă atunci când cineva planifică și conduce un serviciu de închinare. Persoana în cauză exercită rolul de supraveghetor; acea persoană păstorește. Dacă acest lucru este adevărat, cum numim o persoană care păstorește și practică supravegherea asupra bisericii lui Cristos? Acel om este denumit prezbiter. Un lucru este clar atunci când recunoaștem semnificația „zidirii” în închinarea colectivă, și anume faptul că planificarea și conducerea în contextul închinării colective a unei biserici sunt o funcție a învățăturii pastorale.Drept urmare, conducerea închinării unei biserici – incluzând aici planificarea serviciilor și conducerea în cadrul unui serviciu – ar trebui să fie realizată de către prezbiteri chemați de Dumnezeu și calificați din punct de vedere spiritual. Închinarea biblică este condusă de Marele Păstor și de păstorii Săi subalterni.