Kenneth Stewart · 18 aprilie 2022
INTRODUCERE
Săptămâna trecută am avut câteva discuții cu alți credincioși dacă este îngăduită folosirea instrumentelor muzicale în biserică. Am constatat că oamenii sunt neștiutori cu privire la istoria utilizării lor în biserică și cu argumentele biblice folosite pentru aceasta. Li se pare un lucru absurd, o întoarcere la Biserica Ordotoxă și la „monasticism în închinare”. Îi înțeleg. Dacă ai crescut într-un mediu îmbibat de instrumente îți va fi foarte greu să crezi că nu sunt ok. La fel a fost și pentru mine iar aceasta datorită faptului că niciodată nu am auzit o altă părere. Știam doar că în Biserica Ortodoxă nu se folosesc. Însă când am ajuns să studiez istoria muzicii creștine și să aflu că în primele 9 secole nu s-a auzit niciun instrument în biserică am început să-mi pun întrebări. Mai mult, am aflat că și unii din Părinții Reformei Protestante sau puritanii, pe care îi stimez foarte mult, nu au folosit instrumente. Sau că Spurgeon s-a opus instrumentelor în cadrul închinării colective până în ultima clipă a vieții sale. Dar și mai mare mi-a fost mirarea să aud că și azi sunt biserici protestante care nu folosesc instrumentele în închinare (reformate, prezbiteriene și baptiste). Toți aceștia au avut aceea Biblie ca și noi. De ce au ajuns la această concluzie? Cred că ar fi un gest de smerenie din partea noastră măcar să ne întrebăm de ce și să studiem puțin acest subiect. Deși nu susțin această poziție, recunosc că empatizez cu ea. Și aceasta din patru motive: În primul rând, datorită motivelor biblice și istorice descrise în articolul de mai jos. În al 2-lea rând, pentru că favorizează cel mai mult cântul congregațional. În al treilea rând, datorită tuturor problemelor pe care le-au adus instrumentele în biserică odată cu ele. În al treilea rând, din cauza experienței mele din trecut ca și pianist și chitarist. În acest articol, care constituie un capitol din cartea „Cântările Duhului Sfânt: locul Psalmilor în închinarea creștină?” – editor Kenneth Stewart- aș vrea să vă invit măcar să încercați să înțelegeți de unii creștini din trecut și prezent consideră că ar trebui să ne întrebăm de două ori dacă să le utilizăm sau nu. Aș vrea să vedeți că lucrurile nu sunt așa de simple precum par și că creștinii din trecut s-au luptat cu aceste lucruri. Să nu-i disprețuim. Nu vreau să creez o dezbatere și vă spun de pe-acum că nu voi intra în discuții pe tema aceasta. Vreau doar să prezint o altă perspectivă biblică și istorică asupra folosirii sau nu a instrumentelor și vă las pe voi să trageți concluzia.
CE AR TREBUI SĂ ACOMPANIEZE ÎNCHINAREA ADUSĂ DE NOI LUI DUMNEZEU? UN ARGUMENT DIN SCRIPTURĂ ȘI DIN ISTORIE PENTRU LAUDA CÂNTATĂ NEACOMPANIAT DE INSTRUMENTE
Kenneth Stewart
Pledoaria aceasta pentru utilizarea acompaniamentului muzical în închinare este relativ directă. De obicei, se susține că folosirea instrumentelor muzicale în închinarea vechiului legământ este suficientă pentru a justifica folosirea lor în închinarea noului legământ. Tăcerea Noului Testament nu ar trebui să reprezinte o problemă. Presupunerea ar trebui să fie că aceste instrumente au fost folosite de asemenea în biserica apostolică - doar că nu sunt menționate, asta e tot.
Totuși, oricât cât de simplu pare, pledoaria nu face dreptate deplină unei chestiuni importante: natura exactă a schimbării care a avut loc odată cu încetarea Vechiului Legământ - cu preoția sa și închinarea sa - și cu apariția Noului Legământ.
Pentru a o spune mai clar, să vedem ce se întâmplă atunci când înlocuim instrumente muzicale cu tămâie și altare în paragraful de mai sus. Dacă ai fost convins de paragraf când l-ai citit, să vedem cum te simți atunci când facem schimbarea.
Aceasta este: Pledoaria aceasta este relativ directă. De obicei, se susține că folosirea altarelor și tămâiei în închinarea Vechiului legământ este suficientă pentru a justifica folosirea lor în închinarea Noului Legământ. Tăcerea Noului Testament nu ar trebui să reprezinte o problemă. Presupunerea ar trebui să fie că ele au fost folosite de asemenea în Biserica Apostolică - doar că nu sunt menționate, asta e tot.
Pledoaria pare plauzibilă în egală măsură - și așa ar fi dacă am fi înlocuit cu veșmintele sau uleiul pentru ungere! Acest lucru arată că pledoaria nu este atât de simplă pe cât pare.
În primul rând, deși există o folosire considerabilă a acompaniamentului muzical în închinare sub Vechiul Legământ, nu există nicio dovadă că întâlnirile organizate, regulate, de închinare colectivă din Israel au inclus vreodată folosirea instrumentelor muzicale. Dacă întrunirile săptămânale obișnuite de închinare ale oamenilor, din Sabatul lor în sinagogă, chiar le includeau, absența lor în sinagoga de mai târziu și chiar în Biserica Primară devine inexplicabilă.
În al doilea rând, tăcerea Noului Testament este asurzitoare! În realitate, ea constituie un argument destul de puternic pentru evitarea cu totul a utilizării instrumentelor în închinarea Noului Legământ. Cu toate acestea, s-ar putea obiecta cu ușurință că acest lucru echivalează cu un argument din tăcere (ex. dacă Scriptura nu spune nimic despre asta înseamnă că putem trage o concluzie din azta) - care este, desigur, o formă eronată de argumentare. Cu alte cuvinte, cel ce obiectează ar putea argumenta că faptul că acestea nu sunt menționate în legătură cu lauda Noului Testament nu înseamnă, în sine, că nu erau folosite.
Din nou, însă, problema nu este atât de simplă. Dacă închinarea însăși nu ar fi deloc menționată în Noul Testament, atunci ar fi într-adevăr periculos să se argumenteze pe seama tăcerii evitarea instrumentelor muzicale. Dar cu greu se poate spune că Noul Testament tace cu privire la problema închinării.
În afară de referințele la închinare din Evanghelii și din cartea Faptele Apostolilor, prima epistolă a lui Pavel către Corinteni conține o discuție extinsă despre închinare în capitolele 11-14. Mai la obiect, Întâia epistolă către Timotei este scrisă mai ales pentru a-i oferi lui Timotei îndrumări suplimentare cu privire la chestiuni legate în primul rând de închinare. O mare parte din materialul acestei epistole este legat de corectarea abuzurilor care se strecuraseră în închinarea bisericii. Cunoscând ușurința cu care instrumentele muzicale pot fi abuzate într-o asemenea închinare, pare remarcabil faptul că nu se spune niciun cuvânt, în tot acest material biblic, despre utilizarea sau abuzul lor!
În cele din urmă, merită reținut că singurul motiv pentru care utilizarea acompaniamentului instrumental nu a produs dezbateri în cadrul Vechiului Legământ consta în faptul că utilizarea lui era strict reglementată de autoritatea profetică: numărul instrumentelor utilizate, felul lor, utilizarea lor precisă - toate acestea erau stipulate explicit de către David ca răspuns la porunca expresă a lui Dumnezeu, după cum vom vedea într-o clipă. Toate acestea fac ca tăcerea să fie mai semnificativă.
Totuși, există mai mult decât tăcerea. În toate referințele la închinare din Noul Testament, pare clar că tiparul obișnuit, neceremonial de închinare în sinagogă - cu care apostolii erau atât de familiarizați - a devenit modelul de închinare stabilit în biserica creștină. Dovezile pentru acest lucru sunt copleșitoare - nu în ultimul rând prin faptul că adunarea creștinilor este de fapt numită „sinagogă” în Noul Testament (Iacov 2:2).
Faptul că așa stau lucrurile nu este deloc surprinzător: sinagoga, ca lăcaș obișnuit de închinare, era un loc stabilit de închinare săptămânală în toată lumea vorbitoare de limbă greacă - datorită influenței și nevoilor răspândite în Diaspora evreiască - în timp ce Templul era un loc de închinare ocazional.
Este un fapt stabilit istoric că nu s-au folosit instrumentele muzicale în închinarea sinagogii - într-adevăr, acest lucru a rămas valabil până în 1810 în Germania și rămâne valabil până în prezent în sinagogile mai ortodoxe. Fără îndoială, instrumentele erau prezente la Templu în ritualul formal și colectiv al sacrificiilor și sărbătorilor - dar prezența și utilizarea lor acolo, după cum vom vedea, sunt reglementate în mod explicit de Dumnezeu și sunt legate indisolubil de leviți și de jertfa lor.
Închinarea obișnuită și cea neobișnuită
Toate acestea servesc la evidențierea unei distincții importante care trebuie reținute: cea care există între închinarea publică obișnuită și cea neobișnuită a lui Dumnezeu sub Vechiul Legământ.
Tendința modernă, din ce în ce mai răspândită, de a privi sinagoga ca pe un fel de centru comunitar, mai degrabă decât ca pe un loc de închinare, este de departe prea revizionistă și se bazează pe dovezi subțiri, adunate la atât de mult timp după vremurile biblice, încât să devină irelevante. În mod clar, întrunirile din sinagogă, în Sabat, erau întâlniri de închinare. Existau, într-adevăr, alte întâlniri pentru predare și disciplină, dar sinagogile erau în esență un loc de închinare sau o „casă de rugăciune” (întreruperile - când Domnul nostru a predicat și când a predicat Pavel - nu erau reprezentative pentru obiceiul regulat: ele se datorau doar impresiei că erezia grosolană era predicată de cei cărora li se încredințase expunerea Legii).
Biserica Prezbiteriană a apelat întotdeauna la închinarea morală, simplă și reglementată a sinagogii - răspândită de providența lui Dumnezeu în toată lumea, înainte de venirea lui Mesia - fiind nu doar în puternic contrast cu închinarea ceremonială, complexă și ocazională a Templului, dar și mijlocul cel mai eficient pentru răspândirea Evangheliei, când aceasta a sosit, și a reprezentat tiparul pregătit în care avea să fie turnat noul vin al Evangheliei. Această instituție avea slujitori și o formă de închinare pe care creștinii prezbiterieni o recunosc, și nu conținea instrumente muzicale în închinarea ei și, în mod semnificativ, Pavel nu dezbate niciodată utilizarea lor în niciuna dintre sinagogile pe care le vizitează!
Motivul acestei distincții rezidă în primul rând în faptul că templul era un tip figurativ stabil al lui Hristos și al lucrării Sale. Prin urmare, în mod nesurprinzător, templul conținea multe tipuri și simboluri temporare. Acesta conținea o preoție, tămâie, altare, jertfe, robe, pâine sfântă, un chivot, perdele sacre, ulei sfânt, tămâie sfântă - și multe altele. Sinagoga, în schimb, era doar un loc obișnuit de închinare și conținea un amvon, bănci pentru șezut și un cufăr care conținea o copie a Scripturilor - iar slujba sa de închinare consta din rugăciuni, lecturi de laudă și expunerea Legii.
Există astfel o însemnătate extraordinară în faptul că Templul conținea acompaniament muzical la jertfă dar închinarea la locul de întâlnire săptămânal nu avea deloc muzică instrumentală! Cu alte cuvinte, se pare că acompaniamentul muzical, precum sacrificiul pe care îl însoțea, era temporar, tipologic și ceremonial. Vom încerca să demonstrăm aceasta. Prin urmare vom începe examinând rolul precis al instrumentelor muzicale în Cortul Întâlnirii și mai târziu în Templu. Apoi, ținând cont de absența lor din închinarea săptămânală a poporului lui Dumnezeu în sinagogă, vom observa semnificația absenței lor atât din închinarea Noului Testament, cât și din slujbele întregii creștinătăți închinătoare, pentru o bună parte a primilor ei 800 de ani de existență. Da, ați citit bine: absența lor din slujbele întregii creștinătăți închinătoare, pentru o bună parte a primilor ei 9 secole de existență! Mai întâi, vom lua în considerare utilizarea lor în Cortul Închinării și în Templu.
Aceasta este: Pledoaria aceasta este relativ directă. De obicei, se susține că folosirea altarelor și tămâiei în închinarea Vechiului legământ este suficientă pentru a justifica folosirea lor în închinarea Noului Legământ. Tăcerea Noului Testament nu ar trebui să reprezinte o problemă. Presupunerea ar trebui să fie că ele au fost folosite de asemenea în Biserica Apostolică - doar că nu sunt menționate, asta e tot.
Pledoaria pare plauzibilă în egală măsură - și așa ar fi dacă am fi înlocuit cu veșmintele sau uleiul pentru ungere! Acest lucru arată că pledoaria nu este atât de simplă pe cât pare.
În primul rând, deși există o folosire considerabilă a acompaniamentului muzical în închinare sub Vechiul Legământ, nu există nicio dovadă că întâlnirile organizate, regulate, de închinare colectivă din Israel au inclus vreodată folosirea instrumentelor muzicale. Dacă întrunirile săptămânale obișnuite de închinare ale oamenilor, din Sabatul lor în sinagogă, chiar le includeau, absența lor în sinagoga de mai târziu și chiar în Biserica Primară devine inexplicabilă.
În al doilea rând, tăcerea Noului Testament este asurzitoare! În realitate, ea constituie un argument destul de puternic pentru evitarea cu totul a utilizării instrumentelor în închinarea Noului Legământ. Cu toate acestea, s-ar putea obiecta cu ușurință că acest lucru echivalează cu un argument din tăcere (ex. dacă Scriptura nu spune nimic despre asta înseamnă că putem trage o concluzie din azta) - care este, desigur, o formă eronată de argumentare. Cu alte cuvinte, cel ce obiectează ar putea argumenta că faptul că acestea nu sunt menționate în legătură cu lauda Noului Testament nu înseamnă, în sine, că nu erau folosite.
Din nou, însă, problema nu este atât de simplă. Dacă închinarea însăși nu ar fi deloc menționată în Noul Testament, atunci ar fi într-adevăr periculos să se argumenteze pe seama tăcerii evitarea instrumentelor muzicale. Dar cu greu se poate spune că Noul Testament tace cu privire la problema închinării.
În afară de referințele la închinare din Evanghelii și din cartea Faptele Apostolilor, prima epistolă a lui Pavel către Corinteni conține o discuție extinsă despre închinare în capitolele 11-14. Mai la obiect, Întâia epistolă către Timotei este scrisă mai ales pentru a-i oferi lui Timotei îndrumări suplimentare cu privire la chestiuni legate în primul rând de închinare. O mare parte din materialul acestei epistole este legat de corectarea abuzurilor care se strecuraseră în închinarea bisericii. Cunoscând ușurința cu care instrumentele muzicale pot fi abuzate într-o asemenea închinare, pare remarcabil faptul că nu se spune niciun cuvânt, în tot acest material biblic, despre utilizarea sau abuzul lor!
În cele din urmă, merită reținut că singurul motiv pentru care utilizarea acompaniamentului instrumental nu a produs dezbateri în cadrul Vechiului Legământ consta în faptul că utilizarea lui era strict reglementată de autoritatea profetică: numărul instrumentelor utilizate, felul lor, utilizarea lor precisă - toate acestea erau stipulate explicit de către David ca răspuns la porunca expresă a lui Dumnezeu, după cum vom vedea într-o clipă. Toate acestea fac ca tăcerea să fie mai semnificativă.
Totuși, există mai mult decât tăcerea. În toate referințele la închinare din Noul Testament, pare clar că tiparul obișnuit, neceremonial de închinare în sinagogă - cu care apostolii erau atât de familiarizați - a devenit modelul de închinare stabilit în biserica creștină. Dovezile pentru acest lucru sunt copleșitoare - nu în ultimul rând prin faptul că adunarea creștinilor este de fapt numită „sinagogă” în Noul Testament (Iacov 2:2).
Faptul că așa stau lucrurile nu este deloc surprinzător: sinagoga, ca lăcaș obișnuit de închinare, era un loc stabilit de închinare săptămânală în toată lumea vorbitoare de limbă greacă - datorită influenței și nevoilor răspândite în Diaspora evreiască - în timp ce Templul era un loc de închinare ocazional.
Este un fapt stabilit istoric că nu s-au folosit instrumentele muzicale în închinarea sinagogii - într-adevăr, acest lucru a rămas valabil până în 1810 în Germania și rămâne valabil până în prezent în sinagogile mai ortodoxe. Fără îndoială, instrumentele erau prezente la Templu în ritualul formal și colectiv al sacrificiilor și sărbătorilor - dar prezența și utilizarea lor acolo, după cum vom vedea, sunt reglementate în mod explicit de Dumnezeu și sunt legate indisolubil de leviți și de jertfa lor.
Închinarea obișnuită și cea neobișnuită
Toate acestea servesc la evidențierea unei distincții importante care trebuie reținute: cea care există între închinarea publică obișnuită și cea neobișnuită a lui Dumnezeu sub Vechiul Legământ.
- 1. Sinagoga
Tendința modernă, din ce în ce mai răspândită, de a privi sinagoga ca pe un fel de centru comunitar, mai degrabă decât ca pe un loc de închinare, este de departe prea revizionistă și se bazează pe dovezi subțiri, adunate la atât de mult timp după vremurile biblice, încât să devină irelevante. În mod clar, întrunirile din sinagogă, în Sabat, erau întâlniri de închinare. Existau, într-adevăr, alte întâlniri pentru predare și disciplină, dar sinagogile erau în esență un loc de închinare sau o „casă de rugăciune” (întreruperile - când Domnul nostru a predicat și când a predicat Pavel - nu erau reprezentative pentru obiceiul regulat: ele se datorau doar impresiei că erezia grosolană era predicată de cei cărora li se încredințase expunerea Legii).
Biserica Prezbiteriană a apelat întotdeauna la închinarea morală, simplă și reglementată a sinagogii - răspândită de providența lui Dumnezeu în toată lumea, înainte de venirea lui Mesia - fiind nu doar în puternic contrast cu închinarea ceremonială, complexă și ocazională a Templului, dar și mijlocul cel mai eficient pentru răspândirea Evangheliei, când aceasta a sosit, și a reprezentat tiparul pregătit în care avea să fie turnat noul vin al Evangheliei. Această instituție avea slujitori și o formă de închinare pe care creștinii prezbiterieni o recunosc, și nu conținea instrumente muzicale în închinarea ei și, în mod semnificativ, Pavel nu dezbate niciodată utilizarea lor în niciuna dintre sinagogile pe care le vizitează!
- 2. Templul
Motivul acestei distincții rezidă în primul rând în faptul că templul era un tip figurativ stabil al lui Hristos și al lucrării Sale. Prin urmare, în mod nesurprinzător, templul conținea multe tipuri și simboluri temporare. Acesta conținea o preoție, tămâie, altare, jertfe, robe, pâine sfântă, un chivot, perdele sacre, ulei sfânt, tămâie sfântă - și multe altele. Sinagoga, în schimb, era doar un loc obișnuit de închinare și conținea un amvon, bănci pentru șezut și un cufăr care conținea o copie a Scripturilor - iar slujba sa de închinare consta din rugăciuni, lecturi de laudă și expunerea Legii.
Există astfel o însemnătate extraordinară în faptul că Templul conținea acompaniament muzical la jertfă dar închinarea la locul de întâlnire săptămânal nu avea deloc muzică instrumentală! Cu alte cuvinte, se pare că acompaniamentul muzical, precum sacrificiul pe care îl însoțea, era temporar, tipologic și ceremonial. Vom încerca să demonstrăm aceasta. Prin urmare vom începe examinând rolul precis al instrumentelor muzicale în Cortul Întâlnirii și mai târziu în Templu. Apoi, ținând cont de absența lor din închinarea săptămânală a poporului lui Dumnezeu în sinagogă, vom observa semnificația absenței lor atât din închinarea Noului Testament, cât și din slujbele întregii creștinătăți închinătoare, pentru o bună parte a primilor ei 800 de ani de existență. Da, ați citit bine: absența lor din slujbele întregii creștinătăți închinătoare, pentru o bună parte a primilor ei 9 secole de existență! Mai întâi, vom lua în considerare utilizarea lor în Cortul Închinării și în Templu.
Cine autorizează folosirea instrumentelor?
Deși îl asociem pe Moise cu închinarea începând de la Cortul Întâlnirii și îl asociem pe David cu închinarea de la Templu încolo - până la vremea lui Hristos - este crucial să reținem că niciunul dintre ei nu a desemnat vreun aspect al închinării, inclusiv folosirea instrumentelor muzicale, fără porunca expresă a lui Dumnezeu.
Deși îl asociem pe Moise cu închinarea începând de la Cortul Întâlnirii și îl asociem pe David cu închinarea de la Templu încolo - până la vremea lui Hristos - este crucial să reținem că niciunul dintre ei nu a desemnat vreun aspect al închinării, inclusiv folosirea instrumentelor muzicale, fără porunca expresă a lui Dumnezeu.
Moise
Putem începe cu Moise, cu închinarea publică a poporului lui Dumnezeu, în cele ce urmează, și cu Cortul Întâlnirii. Este destul de cunoscut că Moise a urmat un model pe care i l-a dezvăluit Dumnezeu când a desemnat închinarea Cortului Întâlnirii (Exod 25:40). În ciuda faptului că fusese „învățat în toată înțelepciunea egiptenilor” (Faptele Apostolilor 7:20) - și, fără îndoială, fiind familiarizat cu gama largă de instrumente muzicale utilizate în Egipt atât în domeniul secular, cât și în cel sacru - Moise a poruncit ca singurul instrument muzical care urma să fie folosit în închinarea publică a cortului să fie trâmbița. Folosirea ei este poruncită în Numeri 10 și vine clar de la Dumnezeu. Rețineți că utilizarea sa trebuia limitată la preoție și la sărbătorile desemnate. Această închinare a predominat timp de câteva sute de ani.
David
În vremea lui David, o dezvoltare majoră are loc atunci când închinarea lui Dumnezeu a fost centralizată în Ierusalim. În acest moment, David numește unii dintre leviți, sub supravegherea lui Asaf, drept cântăreți profesioniști și muzicieni care slujesc înaintea Chivotului Domnului pentru a-L lăuda - rolul lor în purtarea Cortului Întâlnirii și a ustensilelor sale a încetat odată cu noul lăcaș central de închinare construit de Solomon (1 Cronici 23: 25,26). Asaf însuși trebuia să cânte la chimvale; Zaharia, Ieiel, Șemiramot, Iehiel, Matitia, Eliab, Benaia, Obed-edom și Ieiel trebuiau să cânte la harpe și lire, iar preoții Benaia și Jahaziel aveau să sufle din trâmbițe (1 Cronici 16:4-6). În mod semnificativ, David a făcut aceste numiri în ascultare de o poruncă specifică din partea lui Dumnezeu. El arată clar acest lucru în cuvintele adresate lui Solomon: în 1 Cronici 28:19, David spune că schimbările pe care le-a introdus au fost pentru că „Domnul m-a făcut să înțeleg toate acestea în scris, prin mâna Lui asupra mea - toate detaliile acestor planuri” ( 1 Cronici 28:19).
Moise și David – normativi pentru Vechiul Legământ
Peste aproape 200 de ani, într-o scurtă perioadă de reformă, Iehoiada restabilește jertfele sub controlul preoților levitici - „cu bucurie și cântare după cum fusese stabilit de David” (1 Cronici 23:18). Mergând cu aproape 100 de ani mai târziu, când Ezechia reforma națiunea - începând îndeosebi cu Templul și închinarea sa - a avut grijă să-și conducă reforma în conformitate cu Cuvântul lui Dumnezeu. Aceasta însemnă că el a folosit doar instrumentele pe care David le poruncise a fi utilizate - care sunt denumite „instrumentele lui Dumnezeu” (1 Cronici 16:42). Merită să cităm pasajul în detaliu: „Și a așezat leviții în casa Domnului cu chimvalele, cu instrumente cu coarde și cu harpe, potrivit poruncii lui David, ale văzătorului regelui Gad și ale profetului Natan: căci așa a fost porunca Domnului prin profeții Săi. Leviții au rămas cu instrumentele lui David, iar preoții cu trâmbițele (2 Cronici 29:25-26).
Este important să observăm sursa autorității: Dumnezeu le poruncește lui Gad și lui Natan (profeții) care, la rândul său, îi poruncesc lui David, astfel încât porunca profetică divină să fie consemnată drept normativă în Scripturi. În consecință, această formă de închinare dată de Dumnezeu este adoptată de Solomon în Templu (2 Cronici 8:14) și această Scriptură devine ulterior autoritatea pentru Ezechia în reformele lui. El nu inovează în ceea ce privește închinarea – se supune chiar și în privința instrumentelor muzicale.
După circa 80 de ani, în timpul reformei lui Iosia, regele le poruncește leviților să se organizeze după poruncile lui David, după cum erau găsite în scriptură: „Iar cântăreții, fiii lui Asaf, erau în locurile lor, după porunca lui David, Asaf, Heman și Iedutun, văzătorul regelui” (2 Cronici 35:15).
Din nou, peste jumătate de mileniu după David, după întoarcerea din exil și odată cu reconstrucția Templului, citim că: „Când constructorii au pus temelia templului Domnului, preoții se aflau în hainele lor cu trâmbițe și Leviții, fiii lui Asaf, cu chimvale, spre a-L lăuda pe Domnul, după rânduiala lui David, regele lui Israel” (Ezra 3:10).
În fine, aproximativ cincizeci de ani mai târziu, Neemia organizează închinarea la Templu asigurându-se că lauda se face „cu instrumentele muzicale ale lui David, omul lui Dumnezeu” (Neemia 12:35,36). Daniel ne informează (Daniel 3:5-7) despre o gamă largă de instrumente folosite în cultura și închinarea Babilonului, dar este clar, din ceea ce am observat, că expunerea la cultura și închinarea Babilonului nu i-a mai influențat Ezra și Neemia, mai mult decât l-au influențat pe Moise cultura și închinarea Egiptului.
De unde proveneau instrumentele?
Deși i-ar putea surprinde pe unii, există dovezi abundente că instrumentele muzicale folosite în închinarea lui Dumnezeu sub Vechiul Legământ au fost concepute și realizate exclusiv în acest scop. Într-un anumit sens, acest lucru nu ar trebui să fie o surpriză. La urma urmei, altarele nu erau la fel cu cele egiptene, cum nu erau nici toate celelalte obiecte de mobilier, diferite de cele egiptene, așa că nu ar trebui să fie o surpriză să constatăm că instrumentele în sine erau conform unei revelații speciale a lui Dumnezeu către David. Gândiți-vă la următoarele aspecte.
În primul rând, trâmbița folosită în cortul întâlnirii avea o construcție specială inspirată divin (Numeri 10:1). Această concepție dreaptă și îngustă era diferită de forma curbată obișnuită a majorității, dacă nu chiar a tuturor celorlalte trâmbițe.
În al doilea rând, „instrumentele lui David” (Neemia 12:35-36) par a fi o referință la instrumentele pe care David le-a proiectat și le-a realizat, mai degrabă decât la cele pe care el doar le-a autorizat sau folosit. Până la urmă Amos se referă la David ca „inventând” instrumentele sale (Amos 6:5). Cuvântul evreiesc folosit pentru „inventare” este o referință la crearea a ceva nou și este folosit pentru cei care au inventat noi arme de război, în vremea regelui Ozia (2 Cronici 26:15).
Mai mult decât atât, David se referă în mod specific la instrumentele folosite în închinare ca la „instrumente muzicale pe care le-am făcut ... pentru a aduce laude” (1 Cronici 23:4-5). Din nou, cuvântul ebraic tradus „făcut” este folosit pentru a desemna formarea unui obiect - fie creativ, fie după un plan. Prin urmare, „instrumentele lui David” erau cele care au fost concepute, construite și desemnate de David, conform poruncii lui Dumnezeu.
Merită să remarcăm din nou, cu această ocazie, ceea ce am văzut în legătură cu reforma lui Ezechia. Am observat cum a început el cu reformarea Templului și închinarea lui. În chestiunea laudelor, el reglementează materialele de laudă și acompaniamentul muzical. În ceea ce privește materialele, Ezechia s-a întors la Psalmii insuflați în mod divin ai lui David și Asaf, deși cei mai recenți dintre ei aveau aproape 300 de ani vechime. În ceea ce privește acompaniamentul muzical, din nou, Ezechia nu inovează - doar se supune. În consecință, citim că atunci „când a început arderea de tot, a început și cântarea Domnului cu trâmbițele și instrumentele lui David, regele lui Israel” (2 Cronici 29:27).
Cine trebuia să cânte la ele?
Ar trebui să fie deja clar din studiul nostru de până acum că la instrumentele urmau să cântate leviții. Au fost puși deoparte spre a cânta. Acest lucru este clar din 1 Cronici 16:4; 23:1-5; 2 Cronici 29:25-26; 35:3-10; Ezra 3:10 și Neemia 12:27. Aceasta este, de asemenea, evident din circumstanțele din jurul revenirii Chivotului la Ierusalim. Când David a încercat mai întâi să readucă Chivotul, judecata lui Dumnezeu a erupt împotriva lui, împotriva lui Uza - care a fost pedepsit prin moarte pentru că a atins Chivotul – și, într-adevăr, împotriva întregului Israel. Această judecată a venit pentru că poruncile lui Dumnezeu cu privire la Chivot nu au fost urmate îndeaproape (1 Cronici 15:13). Observați că în această ocazie, „David și tot Israelul cântau dinaintea lui Dumnezeu din toată puterea lor, la harpe, la instrumente cu coarde, la tamburine, la chimvale și trâmbițe’ (1 Cronici 13:8). Cu toate acestea, după umilință și pedeapsă, David readuce cu succes chivotul la Ierusalim. Observați că, în această ocazie, la instrumente cântă doar leviții (1 Cronici 15:14-24). În mod clar, desconsiderarea neglijentă a folosirii instrumentelor muzicale a fost parte din temeiul pedepsei lui Dumnezeu asupra lui David și a poporului!
Atunci, de ce instrumentele muzicale aveau să fie folosite doar de către leviți? Răspunsul la aceasta rezidă în motivul folosirii lor - în mod specific, în ocaziile în care urmau să fie folosite.
Când trebuia să se cânte la ele?
Studierea atentă a Scripturilor descoperă faptul că, în actele de închinare, leviții aveau să cânte la instrumentele muzicale ca acompaniament a ritualului de sacrificiu din Templu. În 2 Cronici 29:27-28, citim: „Iar când a început arderea de tot, a început și cântarea Domnului, cu trâmbițe și cu instrumentele lui David, regele lui Israel. Astfel toată adunarea s-a închinat, cântăreții au cântat și cântăreții din trâmbițe au suflat; toate acestea au continuat până când a încetat arderea de tot”.
Care era rolul lor?
Dacă luăm în considerare cu grijă toate cele de mai sus - desemnarea instrumentelor, cine le-a făcut, cine cânta la ele, când și unde urmau să fie folosite - este greu de evitat concluzia că rolul lor în închinare era simbolic și ceremonial. Nu ar trebui ca acest lucru să fie surprinzător. În această privință, prezența lor nu a fost diferită de alte acompaniamente simbolice la ritualul Cortului Întâlnirii / Templului iar utilizarea lor nu este diferită de tămâia care însoțea rugăciunile. Dacă tămâia care însoțea rugăciunea vorbea despre dulceața rugăciunilor înaintea lui Dumnezeu, atunci ar părea destul de clar că acompaniamentul muzical al jertfei vorbea și el despre ceva: cel mai probabil, despre bucuria duhovnicească din inima credinciosului.
În afară de puținele referințe la instrumentele muzicale folosite la serbările naționale, precum și la ocazii sociale (ca, de exemplu, în Judecători 31:24 și 1 Samuel 18:6), imaginea pe care o avem în față este una în care acompaniamentul muzical, asemenea sacrificiului pe care îl însoțește, era strict reglementat de Dumnezeu.
Tăcerea Noului Testament
Despre tăcerea Noului Testament cu privire la muzică, un scriitor oferă următorul motiv misiologic: „ ... Vreau să evidențiez semnificația misiologică a acelei tăceri. Evanghelia avea să meargă în fiecare cultură a lumii, în fiecare cultură muzicală a lumii, spre a fi tradusă. Nu a existat nicio poruncă de a intra în culturile muzicale și a le interzice utilizarea instrumentelor lor tradiționale. Nu a existat nicio poruncă de a intra în culturile neamurilor și a insista să folosească instrumente evreiești. Pur și simplu nu s-a spus nimic nou despre această chestiune. Vechiul Testament spusese suficient pentru a clarifica permisiunea. Scopul acum era ca Evanghelia să fie dusă tuturor pentru ca tot mai mulți să-L laude pe Domnul și să miște lumea înspre împlinirea viziunii arătate în Psalmul 150.”
În acest punct trebuie făcute două observații.
În primul rând, deși scriitorul vorbește despre permisiunea de a lăuda cu instrumente, este clar vorba de mai mult decât atât. Dacă poruncile Vechiului Testament sunt justificarea noastră, acesta conține porunci, nu doar simple permisiuni. Nu există oare, în Psalmi, o poruncă de a le folosi? Este această poruncă încă valabilă? Dacă da, de ce avem libertatea să nu o ținem? În mod clar, o aplicare adecvată a poruncii Vechiului Testament ar face ca utilizarea lor să fie obligatorie, mai degrabă decât opțională.
În al doilea rând, deși „teoria misiologică” sună destul de interesant, sună de asemenea prea mult ca o raționalizare ulterioară și o pledoarie specială în absența critică a dovezilor. În mijlocul multitudinii de referințe la închinare în Noul Testament, se cere cu siguranță o explicație mai satisfăcătoare decât aceasta pentru tăcerea legată de folosirea instrumentelor muzicale.
Putem oferi o explicație? Da.
Am observat deja absența instrumentelor muzicale din închinarea publică obișnuită, săptămânală, a poporului lui Dumnezeu în sinagogă, până în zilele lui Hristos și ale apostolilor. De asemenea, deși elementele de bază ale închinării uzuale la sinagogă apar în practica bisericilor Noului Testament, niciuna dintre părțile ceremoniale ale închinării la Templu nu apare. După cum s-a spus deja, modul de închinare la sinagogă a fost adoptat de biserica Noului Testament. Și este ușor de înțeles de ce. Tot ceea ce era necesar pentru a transforma sinagoga din locul obișnuit săptămânal de închinare evreiască, în vechiul Sabat, în locul obișnuit de închinare creștină săptămânală în ziua Domnului (sau Sabatul creștin) era doar recunoașterea faptului că venise Mesia, cel ce fusese predicat! Acest lucru ar necesita pur și simplu adăugarea cărților Noului Testament la canon, după cum au fost scrise și admiterea în închinare a sacramentelor Noului Legământ. Restul rămânea la fel: Psalmii - fără acompaniament instrumental - rugăciuni, lecturi și proclamare. Găsim referiri abundente la toate acestea în bisericile Noului Testament dar niciuna la instrumente, altare, lumânări, veșminte sau tămâie.
Cu toate acestea, nu este cazul să argumentăm numai din tăcere. Unele dintre referințele la cântarea din Noul Testament indică faptul că această cântare era într-adevăr neacompaniată. În Efeseni 5:19 ni se poruncește să „cântăm Domnului cu toată inima (noastră)”. Mai literal, ni se cere să „ciupim corzile inimii noastre (psallontes te kardia)”. Nu este greu să vedem aici un contrast intenționat între ceea ce trebuie ciupit (sau smuls) în închinarea simplă și cea mai duhovnicească a noului legământ – și anume inima - și ceea ce trebuie ciupit în închinarea mai pământească și ceremonială a Vechiului Legământ – și anume instrumentul cu coarde. În mod similar, într-o epistolă care contrastează constant vechiul cu noul, „jertfa noastră de laudă” constă în „rodul buzelor noastre” (Evrei 13:15).
Ceea ce este și mai remarcabil este mărturia Bisericii Primare din vremea apostolilor încoace.
Mărturia Bisericii Primare
Deși aceast capitol se referă în primul rând la învățătura biblică, există un motiv deosebit de solid pentru care o referire la practica Bisericii Primare și, în special, la epoca imediat următoare celei apostolice, este importantă în acest caz.
În ceea ce privește dovezile istorice (vezi primul link), este dincolo de îndoială că primii Părinți ai Bisericii s-au opus utilizării instrumentelor muzicale în închinarea creștină. Totuși, ceea ce este mai remarcabil în privința acestei opoziții este cât de uniformă și vehementă este. Părinții sunt, în această privință, în absolută unanimitate! Uneori, indiscutabil, opoziția lor se baza pe un temei mai slab, acela că astfel de instrumente erau atât de profund asociate cu practicile păgâne și imorale sau cu iudaismul. Cu toate acestea, ei credeau, de asemenea, în mod clar că folosirea instrumentelor aparținea perioadei de „copilărie a Bisericii” - când Biserica era instruită după tipuri și ceremonii sub Vechiul Legământ - nu atingerii maturității ei sub Noul Legământ. Motivul pentru care o astfel de mărturie universală este importantă rezidă în aceasta: dacă într-adevăr închinarea cu acompaniament muzical era practica apostolică în toate bisericile Noului Testament din Europa, Asia și Orientul Mijlociu, devine imposibil de crezut că niciun Părinte Bisericesc, în epoca care a urmat apostolilor, nu este gata să apere folosirea acestuia de către ele!
Dacă mărturia Părinților nu ar fi fost uniformă – după cum este cazul cu alte probleme - aceasta ar înceta să constituie o atare dificultate, dar această uniformitate a mărturiei între toți Părinții Bisericii (dintre care unii se suprapun practic cu apostolii) și ajungând până în secolul al VIII-lea este pur și simplu ireconciliabilă cu teoria conform căreia apostolii au rânduit și au înființat biserici care foloseau acompaniamentul instrumentelor muzicale cu lauda lor cântată.
De dragul completitudinii, poate fi util să încheiem investigația istorică. Absența acompaniamentului muzical a predominat, universal, până în secolul al VIII-lea, când prima orgă a fost introdusă în închinarea Bisericii Occidentale. Chiar și de atunci încolo, în Occident, utilizarea lor a fost rară și, acest lucru a continuat până în secolul al XIII-lea. Din secolul al XIV-lea, utilizarea lor a devenit din ce în ce mai frecventă. Biserica Răsăriteană s-a abținut să le folosească - și continuă astfel până astăzi.
Revenind în Occident, Bisericile Reformei - spre deosebire, aici, de la Biserica Luterană - au abolit utilizarea lor. Atât Zwingli (un muzician desăvârșit) cât și Calvin s-au opus puternic acestora (vezi al doilea link). Excepția citată adesea - cea a Bisericii Reformate Olandeze - constituie cu greu o excepție valabilă, deoarece însuși pastorii olandezi s-au opus utilizării lor pe temeiul că nu era biblică. Decizia de a permite anumite recitale instrumentale înainte și după închinare a fost doar o concesie făcută puterii autorităților civile care puneau presiune pe biserică. Chiar și atunci, orga nu a fost inițial folosită pentru a însoți cântarea Psalmilor în cadrul liturgic ci doar non-liturgic.
Surprinzător, probabil, Biserica Anglicană, în literatura sa timpurie, și-a exprimat clar dorința de a nu avea instrumente muzicale în închinare - vezi, de exemplu, „Homily on the Place and Time of Prayer” în „Second Book of Homilies” (1563).
În Scoția, interdicția a fost totală în urma Reformei și această situație a rămas neschimbată până în secolul al XIX-lea, când patru decenii succesive au fost martore introducerii instrumentelor muzicale în închinarea publică scoțiană: congregaționaliștii au fost primii în anii 1850, urmați de Biserica Scoției în anii 1860, de Prezbiterienii Uniți în anii 1870 și Biserica Liberă a Scoției în anii 1880 (utilizarea imnurilor fusese deja permisă de Biserica Liberă încă din 1872). Majoritatea bisericilor reformate au admis imnuri și instrumente în închinarea lor, cam din aceeași perioadă ca cele din Scoția, și le folosesc cu o libertate crescândă în închinarea contemporană - aceasta odată cu nașterea și creșterea rapidă a mișcărilor penticostale și carismatice.
Are biserica libertatea de a introduce instrumente muzicale?
Întrucât închinarea Templului a expirat odată cu preoția sa, singurul mod în care introducerea instrumentelor putea fi justificată ar fi fost printr-o îndrumare explicită a lui Hristos, sau a apostolilor, care să autorizeze folosirea lor. Cu alte cuvinte, expirând odată cu Templul și preoția levitică, inspirația Duhului lui Dumnezeu este la fel de necesară pentru introducerea instrumentelor muzicale în jertfa adusă de noi în legământul lui Dumnezeu, ca și pentru introducerea unui nou cântec.
Desigur, majoritatea susținătorilor pentru utilizarea lor ar argumenta că natura instrumentelor și utilizarea lor în cadrul Noului Legământ trebuie lăsate pe seama aceleiași călăuziri continue a Duhului în noua biserică a legământului, precum furnizarea de cântece care vor fi cântate.
Totuși, acest lucru ridică o problemă interesantă: la nivel uman, a cărui îndrumare o acceptăm pentru ambele? Dacă folosirea instrumentele și, după cum am văzut în capitolul I, conținutul cântecelor sunt o chestiune de revelație profetică, atunci, în calitate de creștini reformați (cesaționiști), trebuie să ne mulțumim să lăsăm Biblia să aibă ultimul cuvânt. Fără o atare îndrumare profetică clară din partea Duhului Sfânt, rămânem cu ceea ce am trăit în ultimii 150 de ani, bazându-ne pe oameni pretins „călăuziți” de Duh și anume haosul liturgic mereu sporit, predominant acum în creștinătatea occidentală. Singurul fel de a opri acest declin ar fi prin impunerea de reguli și reglementări prin autoritatea omenească. Aceste reguli ar fi, ele însele, extrem de jignitoare pentru un număr de oameni care ar dori altceva.
Interesant este faptul că conceptul întărit de autoritate împiedică comuniunile ortodoxe mai vechi în a avea aceeași problemă - și acestea rămân fără instrumente și sunt puternic dominate de Psaltire.
În bisericile care aderă la alte forme de conducere, ceea ce rezultă cu necesitate, prin introducerea instrumentelor muzicale în închinarea lui Dumnezeu, este deschiderea Cutiei Pandorei, din care poate ieși orice- și absolut nimic nu se poate face în privința aceasta.
În cele din urmă, cine trebuie să decidă cum să fie condusă latura muzicală a închinării lui Dumnezeu? Susținătorii instrumentelor muzicale trebuie să recunoască faptul că David avea instrucțiuni divine specifice privind identitatea, introducerea și folosirea acestor instrumente. Acest lucru a dus invariabil la crearea „comitetelor de închinare” , iar întrebările de care trebuie să se ocupe invariabil sunt: Câte instrumente trebuie utilizate? Trebuie să fie o formație sau o orchestră? Instrumentele sunt doar pentru acompaniament sau trebuie să îndeplinească singure o slujire prin muzică?
După cum spunea Erasmus în secolul al XVI-lea, „Am adus o muzică greoaie și teatrală în bisericile noastre ... biserica sună cu acel zgomot al trâmbițelor, al tuburilor de orgă și al țambalurilor iar vocile se străduiesc să-și ducă partea alături de ele. Oamenii aleargă la biserică ca la un teatru, ca să le fie gâdilate urechile.”
Aceste probleme sunt de o importanță crescândă, într-o epocă în care simplitatea cântării imnurilor congregaționale, cu un pian sau orgă, a făcut loc unor stiluri de slujire muzicale extrem de diferite. Unii, în vreme ce susțin utilizarea instrumentelor, încearcă să păstreze un fel de control, susținând de asemenea simplitatea sau economia de utilizare sub Noul Legământ. Dar de ce ar trebui ca lucrurile să stea astfel? Dacă autoritatea noastră pentru acompaniament muzical decurge din Psalmi, precum Psalmul 150, astfel de pledoarii pentru simplitate pot părea mai degrabă frivole - sau chiar blasfematoare. Până la urmă, dacă ni se poruncește să folosim multe instrumente, de ce trebuie să respectăm acum „simplitatea”? Dacă se poruncește un instrument cu coarde, de ce avem libertatea de a ne lipsi de el?
Majoritatea susținătorilor acompaniamentului muzical recunosc acest lucru și renunță cu totul la argumentul simplității. Totuși, noua „libertate” are propriile capcane evidente. Incontestabil, utilizarea din abundență a muzicii și a formelor ei din ce în ce mai variate a condus la înstrăinare și divizare. Multe biserici sunt din ce în ce mai divizate de aceste stiluri de muzică - uneori potrivit vârstei și gustului. Într-un fel aceasta nu este surprinzător: când simplitatea și universalitatea regulii și practicii apostolice sunt puse deoparte, rezultă inevitabil complexitatea și divizarea. În închinare, ca și în doctrină, când adaugi (la poruncile lui Dumnezeu), atunci împarți (poporul lui Dumnezeu)!
Observați că acesta nu este un argument bazat pe dificultatea practică de a decide ce să se cânte și cum să fie acompaniat cântecul. Aceste chestiuni practice sunt, desigur, reale și importante - dar este demn de remarcat faptul că motivul pentru care lauda sub vechiul legământ nu era împovărată cu aceleași probleme practice, precum cele experimentate astăzi, era acela că, cel puțin în legătură cu închinarea publică, utilizarea muzicii era strict reglementată de autoritatea profetică, anume: numărul instrumentelor, felul și utilizarea lor precisă - când și cum - toate acestea au fost stipulate explicit de către David ca răspuns la porunca expresă a lui Dumnezeu! În final, merită să menționăm alte două lucruri.
CONCLUZIE
Este concluzia noastră că tăcerea Noului Testament privind instrumentele muzicale, înțeleasă în mod adecvat, constituie o pledoarie convingătoare pentru interpretarea acelei tăceri drept dovadă că nicio muzică instrumentală nu era folosită în închinarea bisericii Noului Testament.
Este dorința noastră ca Domnul să ne întărească pentru a restabili practica cântării Psalmilor neacompaniați ca parte a acelei adevărate reforme și adevărate treziri spirituale după care tânjim și pentru care trebuie să ne rugăm cu mai multă sârguință.
Reverednul Kenneth Stewart este slujitorul adunării din Glasgow a Bisericii Reformate Prezbiteriene din Scoția.
Vezi ce au spus Părinții Bisericii și mulți alți creștini de-a lungul timpului despre instrumentele muzicale în uzul liturgic: https://www.bible.ca/H-music.htm
Vezi, în mod special, poziția lui Calvin: https://reformedbooksonline.com/john-calvin-on-musical-instruments-in-worship/
Putem începe cu Moise, cu închinarea publică a poporului lui Dumnezeu, în cele ce urmează, și cu Cortul Întâlnirii. Este destul de cunoscut că Moise a urmat un model pe care i l-a dezvăluit Dumnezeu când a desemnat închinarea Cortului Întâlnirii (Exod 25:40). În ciuda faptului că fusese „învățat în toată înțelepciunea egiptenilor” (Faptele Apostolilor 7:20) - și, fără îndoială, fiind familiarizat cu gama largă de instrumente muzicale utilizate în Egipt atât în domeniul secular, cât și în cel sacru - Moise a poruncit ca singurul instrument muzical care urma să fie folosit în închinarea publică a cortului să fie trâmbița. Folosirea ei este poruncită în Numeri 10 și vine clar de la Dumnezeu. Rețineți că utilizarea sa trebuia limitată la preoție și la sărbătorile desemnate. Această închinare a predominat timp de câteva sute de ani.
David
În vremea lui David, o dezvoltare majoră are loc atunci când închinarea lui Dumnezeu a fost centralizată în Ierusalim. În acest moment, David numește unii dintre leviți, sub supravegherea lui Asaf, drept cântăreți profesioniști și muzicieni care slujesc înaintea Chivotului Domnului pentru a-L lăuda - rolul lor în purtarea Cortului Întâlnirii și a ustensilelor sale a încetat odată cu noul lăcaș central de închinare construit de Solomon (1 Cronici 23: 25,26). Asaf însuși trebuia să cânte la chimvale; Zaharia, Ieiel, Șemiramot, Iehiel, Matitia, Eliab, Benaia, Obed-edom și Ieiel trebuiau să cânte la harpe și lire, iar preoții Benaia și Jahaziel aveau să sufle din trâmbițe (1 Cronici 16:4-6). În mod semnificativ, David a făcut aceste numiri în ascultare de o poruncă specifică din partea lui Dumnezeu. El arată clar acest lucru în cuvintele adresate lui Solomon: în 1 Cronici 28:19, David spune că schimbările pe care le-a introdus au fost pentru că „Domnul m-a făcut să înțeleg toate acestea în scris, prin mâna Lui asupra mea - toate detaliile acestor planuri” ( 1 Cronici 28:19).
Moise și David – normativi pentru Vechiul Legământ
Peste aproape 200 de ani, într-o scurtă perioadă de reformă, Iehoiada restabilește jertfele sub controlul preoților levitici - „cu bucurie și cântare după cum fusese stabilit de David” (1 Cronici 23:18). Mergând cu aproape 100 de ani mai târziu, când Ezechia reforma națiunea - începând îndeosebi cu Templul și închinarea sa - a avut grijă să-și conducă reforma în conformitate cu Cuvântul lui Dumnezeu. Aceasta însemnă că el a folosit doar instrumentele pe care David le poruncise a fi utilizate - care sunt denumite „instrumentele lui Dumnezeu” (1 Cronici 16:42). Merită să cităm pasajul în detaliu: „Și a așezat leviții în casa Domnului cu chimvalele, cu instrumente cu coarde și cu harpe, potrivit poruncii lui David, ale văzătorului regelui Gad și ale profetului Natan: căci așa a fost porunca Domnului prin profeții Săi. Leviții au rămas cu instrumentele lui David, iar preoții cu trâmbițele (2 Cronici 29:25-26).
Este important să observăm sursa autorității: Dumnezeu le poruncește lui Gad și lui Natan (profeții) care, la rândul său, îi poruncesc lui David, astfel încât porunca profetică divină să fie consemnată drept normativă în Scripturi. În consecință, această formă de închinare dată de Dumnezeu este adoptată de Solomon în Templu (2 Cronici 8:14) și această Scriptură devine ulterior autoritatea pentru Ezechia în reformele lui. El nu inovează în ceea ce privește închinarea – se supune chiar și în privința instrumentelor muzicale.
După circa 80 de ani, în timpul reformei lui Iosia, regele le poruncește leviților să se organizeze după poruncile lui David, după cum erau găsite în scriptură: „Iar cântăreții, fiii lui Asaf, erau în locurile lor, după porunca lui David, Asaf, Heman și Iedutun, văzătorul regelui” (2 Cronici 35:15).
Din nou, peste jumătate de mileniu după David, după întoarcerea din exil și odată cu reconstrucția Templului, citim că: „Când constructorii au pus temelia templului Domnului, preoții se aflau în hainele lor cu trâmbițe și Leviții, fiii lui Asaf, cu chimvale, spre a-L lăuda pe Domnul, după rânduiala lui David, regele lui Israel” (Ezra 3:10).
În fine, aproximativ cincizeci de ani mai târziu, Neemia organizează închinarea la Templu asigurându-se că lauda se face „cu instrumentele muzicale ale lui David, omul lui Dumnezeu” (Neemia 12:35,36). Daniel ne informează (Daniel 3:5-7) despre o gamă largă de instrumente folosite în cultura și închinarea Babilonului, dar este clar, din ceea ce am observat, că expunerea la cultura și închinarea Babilonului nu i-a mai influențat Ezra și Neemia, mai mult decât l-au influențat pe Moise cultura și închinarea Egiptului.
De unde proveneau instrumentele?
Deși i-ar putea surprinde pe unii, există dovezi abundente că instrumentele muzicale folosite în închinarea lui Dumnezeu sub Vechiul Legământ au fost concepute și realizate exclusiv în acest scop. Într-un anumit sens, acest lucru nu ar trebui să fie o surpriză. La urma urmei, altarele nu erau la fel cu cele egiptene, cum nu erau nici toate celelalte obiecte de mobilier, diferite de cele egiptene, așa că nu ar trebui să fie o surpriză să constatăm că instrumentele în sine erau conform unei revelații speciale a lui Dumnezeu către David. Gândiți-vă la următoarele aspecte.
În primul rând, trâmbița folosită în cortul întâlnirii avea o construcție specială inspirată divin (Numeri 10:1). Această concepție dreaptă și îngustă era diferită de forma curbată obișnuită a majorității, dacă nu chiar a tuturor celorlalte trâmbițe.
În al doilea rând, „instrumentele lui David” (Neemia 12:35-36) par a fi o referință la instrumentele pe care David le-a proiectat și le-a realizat, mai degrabă decât la cele pe care el doar le-a autorizat sau folosit. Până la urmă Amos se referă la David ca „inventând” instrumentele sale (Amos 6:5). Cuvântul evreiesc folosit pentru „inventare” este o referință la crearea a ceva nou și este folosit pentru cei care au inventat noi arme de război, în vremea regelui Ozia (2 Cronici 26:15).
Mai mult decât atât, David se referă în mod specific la instrumentele folosite în închinare ca la „instrumente muzicale pe care le-am făcut ... pentru a aduce laude” (1 Cronici 23:4-5). Din nou, cuvântul ebraic tradus „făcut” este folosit pentru a desemna formarea unui obiect - fie creativ, fie după un plan. Prin urmare, „instrumentele lui David” erau cele care au fost concepute, construite și desemnate de David, conform poruncii lui Dumnezeu.
Merită să remarcăm din nou, cu această ocazie, ceea ce am văzut în legătură cu reforma lui Ezechia. Am observat cum a început el cu reformarea Templului și închinarea lui. În chestiunea laudelor, el reglementează materialele de laudă și acompaniamentul muzical. În ceea ce privește materialele, Ezechia s-a întors la Psalmii insuflați în mod divin ai lui David și Asaf, deși cei mai recenți dintre ei aveau aproape 300 de ani vechime. În ceea ce privește acompaniamentul muzical, din nou, Ezechia nu inovează - doar se supune. În consecință, citim că atunci „când a început arderea de tot, a început și cântarea Domnului cu trâmbițele și instrumentele lui David, regele lui Israel” (2 Cronici 29:27).
Cine trebuia să cânte la ele?
Ar trebui să fie deja clar din studiul nostru de până acum că la instrumentele urmau să cântate leviții. Au fost puși deoparte spre a cânta. Acest lucru este clar din 1 Cronici 16:4; 23:1-5; 2 Cronici 29:25-26; 35:3-10; Ezra 3:10 și Neemia 12:27. Aceasta este, de asemenea, evident din circumstanțele din jurul revenirii Chivotului la Ierusalim. Când David a încercat mai întâi să readucă Chivotul, judecata lui Dumnezeu a erupt împotriva lui, împotriva lui Uza - care a fost pedepsit prin moarte pentru că a atins Chivotul – și, într-adevăr, împotriva întregului Israel. Această judecată a venit pentru că poruncile lui Dumnezeu cu privire la Chivot nu au fost urmate îndeaproape (1 Cronici 15:13). Observați că în această ocazie, „David și tot Israelul cântau dinaintea lui Dumnezeu din toată puterea lor, la harpe, la instrumente cu coarde, la tamburine, la chimvale și trâmbițe’ (1 Cronici 13:8). Cu toate acestea, după umilință și pedeapsă, David readuce cu succes chivotul la Ierusalim. Observați că, în această ocazie, la instrumente cântă doar leviții (1 Cronici 15:14-24). În mod clar, desconsiderarea neglijentă a folosirii instrumentelor muzicale a fost parte din temeiul pedepsei lui Dumnezeu asupra lui David și a poporului!
Atunci, de ce instrumentele muzicale aveau să fie folosite doar de către leviți? Răspunsul la aceasta rezidă în motivul folosirii lor - în mod specific, în ocaziile în care urmau să fie folosite.
Când trebuia să se cânte la ele?
Studierea atentă a Scripturilor descoperă faptul că, în actele de închinare, leviții aveau să cânte la instrumentele muzicale ca acompaniament a ritualului de sacrificiu din Templu. În 2 Cronici 29:27-28, citim: „Iar când a început arderea de tot, a început și cântarea Domnului, cu trâmbițe și cu instrumentele lui David, regele lui Israel. Astfel toată adunarea s-a închinat, cântăreții au cântat și cântăreții din trâmbițe au suflat; toate acestea au continuat până când a încetat arderea de tot”.
Care era rolul lor?
Dacă luăm în considerare cu grijă toate cele de mai sus - desemnarea instrumentelor, cine le-a făcut, cine cânta la ele, când și unde urmau să fie folosite - este greu de evitat concluzia că rolul lor în închinare era simbolic și ceremonial. Nu ar trebui ca acest lucru să fie surprinzător. În această privință, prezența lor nu a fost diferită de alte acompaniamente simbolice la ritualul Cortului Întâlnirii / Templului iar utilizarea lor nu este diferită de tămâia care însoțea rugăciunile. Dacă tămâia care însoțea rugăciunea vorbea despre dulceața rugăciunilor înaintea lui Dumnezeu, atunci ar părea destul de clar că acompaniamentul muzical al jertfei vorbea și el despre ceva: cel mai probabil, despre bucuria duhovnicească din inima credinciosului.
În afară de puținele referințe la instrumentele muzicale folosite la serbările naționale, precum și la ocazii sociale (ca, de exemplu, în Judecători 31:24 și 1 Samuel 18:6), imaginea pe care o avem în față este una în care acompaniamentul muzical, asemenea sacrificiului pe care îl însoțește, era strict reglementat de Dumnezeu.
Tăcerea Noului Testament
Despre tăcerea Noului Testament cu privire la muzică, un scriitor oferă următorul motiv misiologic: „ ... Vreau să evidențiez semnificația misiologică a acelei tăceri. Evanghelia avea să meargă în fiecare cultură a lumii, în fiecare cultură muzicală a lumii, spre a fi tradusă. Nu a existat nicio poruncă de a intra în culturile muzicale și a le interzice utilizarea instrumentelor lor tradiționale. Nu a existat nicio poruncă de a intra în culturile neamurilor și a insista să folosească instrumente evreiești. Pur și simplu nu s-a spus nimic nou despre această chestiune. Vechiul Testament spusese suficient pentru a clarifica permisiunea. Scopul acum era ca Evanghelia să fie dusă tuturor pentru ca tot mai mulți să-L laude pe Domnul și să miște lumea înspre împlinirea viziunii arătate în Psalmul 150.”
În acest punct trebuie făcute două observații.
În primul rând, deși scriitorul vorbește despre permisiunea de a lăuda cu instrumente, este clar vorba de mai mult decât atât. Dacă poruncile Vechiului Testament sunt justificarea noastră, acesta conține porunci, nu doar simple permisiuni. Nu există oare, în Psalmi, o poruncă de a le folosi? Este această poruncă încă valabilă? Dacă da, de ce avem libertatea să nu o ținem? În mod clar, o aplicare adecvată a poruncii Vechiului Testament ar face ca utilizarea lor să fie obligatorie, mai degrabă decât opțională.
În al doilea rând, deși „teoria misiologică” sună destul de interesant, sună de asemenea prea mult ca o raționalizare ulterioară și o pledoarie specială în absența critică a dovezilor. În mijlocul multitudinii de referințe la închinare în Noul Testament, se cere cu siguranță o explicație mai satisfăcătoare decât aceasta pentru tăcerea legată de folosirea instrumentelor muzicale.
Putem oferi o explicație? Da.
Am observat deja absența instrumentelor muzicale din închinarea publică obișnuită, săptămânală, a poporului lui Dumnezeu în sinagogă, până în zilele lui Hristos și ale apostolilor. De asemenea, deși elementele de bază ale închinării uzuale la sinagogă apar în practica bisericilor Noului Testament, niciuna dintre părțile ceremoniale ale închinării la Templu nu apare. După cum s-a spus deja, modul de închinare la sinagogă a fost adoptat de biserica Noului Testament. Și este ușor de înțeles de ce. Tot ceea ce era necesar pentru a transforma sinagoga din locul obișnuit săptămânal de închinare evreiască, în vechiul Sabat, în locul obișnuit de închinare creștină săptămânală în ziua Domnului (sau Sabatul creștin) era doar recunoașterea faptului că venise Mesia, cel ce fusese predicat! Acest lucru ar necesita pur și simplu adăugarea cărților Noului Testament la canon, după cum au fost scrise și admiterea în închinare a sacramentelor Noului Legământ. Restul rămânea la fel: Psalmii - fără acompaniament instrumental - rugăciuni, lecturi și proclamare. Găsim referiri abundente la toate acestea în bisericile Noului Testament dar niciuna la instrumente, altare, lumânări, veșminte sau tămâie.
Cu toate acestea, nu este cazul să argumentăm numai din tăcere. Unele dintre referințele la cântarea din Noul Testament indică faptul că această cântare era într-adevăr neacompaniată. În Efeseni 5:19 ni se poruncește să „cântăm Domnului cu toată inima (noastră)”. Mai literal, ni se cere să „ciupim corzile inimii noastre (psallontes te kardia)”. Nu este greu să vedem aici un contrast intenționat între ceea ce trebuie ciupit (sau smuls) în închinarea simplă și cea mai duhovnicească a noului legământ – și anume inima - și ceea ce trebuie ciupit în închinarea mai pământească și ceremonială a Vechiului Legământ – și anume instrumentul cu coarde. În mod similar, într-o epistolă care contrastează constant vechiul cu noul, „jertfa noastră de laudă” constă în „rodul buzelor noastre” (Evrei 13:15).
Ceea ce este și mai remarcabil este mărturia Bisericii Primare din vremea apostolilor încoace.
Mărturia Bisericii Primare
Deși aceast capitol se referă în primul rând la învățătura biblică, există un motiv deosebit de solid pentru care o referire la practica Bisericii Primare și, în special, la epoca imediat următoare celei apostolice, este importantă în acest caz.
În ceea ce privește dovezile istorice (vezi primul link), este dincolo de îndoială că primii Părinți ai Bisericii s-au opus utilizării instrumentelor muzicale în închinarea creștină. Totuși, ceea ce este mai remarcabil în privința acestei opoziții este cât de uniformă și vehementă este. Părinții sunt, în această privință, în absolută unanimitate! Uneori, indiscutabil, opoziția lor se baza pe un temei mai slab, acela că astfel de instrumente erau atât de profund asociate cu practicile păgâne și imorale sau cu iudaismul. Cu toate acestea, ei credeau, de asemenea, în mod clar că folosirea instrumentelor aparținea perioadei de „copilărie a Bisericii” - când Biserica era instruită după tipuri și ceremonii sub Vechiul Legământ - nu atingerii maturității ei sub Noul Legământ. Motivul pentru care o astfel de mărturie universală este importantă rezidă în aceasta: dacă într-adevăr închinarea cu acompaniament muzical era practica apostolică în toate bisericile Noului Testament din Europa, Asia și Orientul Mijlociu, devine imposibil de crezut că niciun Părinte Bisericesc, în epoca care a urmat apostolilor, nu este gata să apere folosirea acestuia de către ele!
Dacă mărturia Părinților nu ar fi fost uniformă – după cum este cazul cu alte probleme - aceasta ar înceta să constituie o atare dificultate, dar această uniformitate a mărturiei între toți Părinții Bisericii (dintre care unii se suprapun practic cu apostolii) și ajungând până în secolul al VIII-lea este pur și simplu ireconciliabilă cu teoria conform căreia apostolii au rânduit și au înființat biserici care foloseau acompaniamentul instrumentelor muzicale cu lauda lor cântată.
De dragul completitudinii, poate fi util să încheiem investigația istorică. Absența acompaniamentului muzical a predominat, universal, până în secolul al VIII-lea, când prima orgă a fost introdusă în închinarea Bisericii Occidentale. Chiar și de atunci încolo, în Occident, utilizarea lor a fost rară și, acest lucru a continuat până în secolul al XIII-lea. Din secolul al XIV-lea, utilizarea lor a devenit din ce în ce mai frecventă. Biserica Răsăriteană s-a abținut să le folosească - și continuă astfel până astăzi.
Revenind în Occident, Bisericile Reformei - spre deosebire, aici, de la Biserica Luterană - au abolit utilizarea lor. Atât Zwingli (un muzician desăvârșit) cât și Calvin s-au opus puternic acestora (vezi al doilea link). Excepția citată adesea - cea a Bisericii Reformate Olandeze - constituie cu greu o excepție valabilă, deoarece însuși pastorii olandezi s-au opus utilizării lor pe temeiul că nu era biblică. Decizia de a permite anumite recitale instrumentale înainte și după închinare a fost doar o concesie făcută puterii autorităților civile care puneau presiune pe biserică. Chiar și atunci, orga nu a fost inițial folosită pentru a însoți cântarea Psalmilor în cadrul liturgic ci doar non-liturgic.
Surprinzător, probabil, Biserica Anglicană, în literatura sa timpurie, și-a exprimat clar dorința de a nu avea instrumente muzicale în închinare - vezi, de exemplu, „Homily on the Place and Time of Prayer” în „Second Book of Homilies” (1563).
În Scoția, interdicția a fost totală în urma Reformei și această situație a rămas neschimbată până în secolul al XIX-lea, când patru decenii succesive au fost martore introducerii instrumentelor muzicale în închinarea publică scoțiană: congregaționaliștii au fost primii în anii 1850, urmați de Biserica Scoției în anii 1860, de Prezbiterienii Uniți în anii 1870 și Biserica Liberă a Scoției în anii 1880 (utilizarea imnurilor fusese deja permisă de Biserica Liberă încă din 1872). Majoritatea bisericilor reformate au admis imnuri și instrumente în închinarea lor, cam din aceeași perioadă ca cele din Scoția, și le folosesc cu o libertate crescândă în închinarea contemporană - aceasta odată cu nașterea și creșterea rapidă a mișcărilor penticostale și carismatice.
Are biserica libertatea de a introduce instrumente muzicale?
Întrucât închinarea Templului a expirat odată cu preoția sa, singurul mod în care introducerea instrumentelor putea fi justificată ar fi fost printr-o îndrumare explicită a lui Hristos, sau a apostolilor, care să autorizeze folosirea lor. Cu alte cuvinte, expirând odată cu Templul și preoția levitică, inspirația Duhului lui Dumnezeu este la fel de necesară pentru introducerea instrumentelor muzicale în jertfa adusă de noi în legământul lui Dumnezeu, ca și pentru introducerea unui nou cântec.
Desigur, majoritatea susținătorilor pentru utilizarea lor ar argumenta că natura instrumentelor și utilizarea lor în cadrul Noului Legământ trebuie lăsate pe seama aceleiași călăuziri continue a Duhului în noua biserică a legământului, precum furnizarea de cântece care vor fi cântate.
Totuși, acest lucru ridică o problemă interesantă: la nivel uman, a cărui îndrumare o acceptăm pentru ambele? Dacă folosirea instrumentele și, după cum am văzut în capitolul I, conținutul cântecelor sunt o chestiune de revelație profetică, atunci, în calitate de creștini reformați (cesaționiști), trebuie să ne mulțumim să lăsăm Biblia să aibă ultimul cuvânt. Fără o atare îndrumare profetică clară din partea Duhului Sfânt, rămânem cu ceea ce am trăit în ultimii 150 de ani, bazându-ne pe oameni pretins „călăuziți” de Duh și anume haosul liturgic mereu sporit, predominant acum în creștinătatea occidentală. Singurul fel de a opri acest declin ar fi prin impunerea de reguli și reglementări prin autoritatea omenească. Aceste reguli ar fi, ele însele, extrem de jignitoare pentru un număr de oameni care ar dori altceva.
Interesant este faptul că conceptul întărit de autoritate împiedică comuniunile ortodoxe mai vechi în a avea aceeași problemă - și acestea rămân fără instrumente și sunt puternic dominate de Psaltire.
În bisericile care aderă la alte forme de conducere, ceea ce rezultă cu necesitate, prin introducerea instrumentelor muzicale în închinarea lui Dumnezeu, este deschiderea Cutiei Pandorei, din care poate ieși orice- și absolut nimic nu se poate face în privința aceasta.
În cele din urmă, cine trebuie să decidă cum să fie condusă latura muzicală a închinării lui Dumnezeu? Susținătorii instrumentelor muzicale trebuie să recunoască faptul că David avea instrucțiuni divine specifice privind identitatea, introducerea și folosirea acestor instrumente. Acest lucru a dus invariabil la crearea „comitetelor de închinare” , iar întrebările de care trebuie să se ocupe invariabil sunt: Câte instrumente trebuie utilizate? Trebuie să fie o formație sau o orchestră? Instrumentele sunt doar pentru acompaniament sau trebuie să îndeplinească singure o slujire prin muzică?
După cum spunea Erasmus în secolul al XVI-lea, „Am adus o muzică greoaie și teatrală în bisericile noastre ... biserica sună cu acel zgomot al trâmbițelor, al tuburilor de orgă și al țambalurilor iar vocile se străduiesc să-și ducă partea alături de ele. Oamenii aleargă la biserică ca la un teatru, ca să le fie gâdilate urechile.”
Aceste probleme sunt de o importanță crescândă, într-o epocă în care simplitatea cântării imnurilor congregaționale, cu un pian sau orgă, a făcut loc unor stiluri de slujire muzicale extrem de diferite. Unii, în vreme ce susțin utilizarea instrumentelor, încearcă să păstreze un fel de control, susținând de asemenea simplitatea sau economia de utilizare sub Noul Legământ. Dar de ce ar trebui ca lucrurile să stea astfel? Dacă autoritatea noastră pentru acompaniament muzical decurge din Psalmi, precum Psalmul 150, astfel de pledoarii pentru simplitate pot părea mai degrabă frivole - sau chiar blasfematoare. Până la urmă, dacă ni se poruncește să folosim multe instrumente, de ce trebuie să respectăm acum „simplitatea”? Dacă se poruncește un instrument cu coarde, de ce avem libertatea de a ne lipsi de el?
Majoritatea susținătorilor acompaniamentului muzical recunosc acest lucru și renunță cu totul la argumentul simplității. Totuși, noua „libertate” are propriile capcane evidente. Incontestabil, utilizarea din abundență a muzicii și a formelor ei din ce în ce mai variate a condus la înstrăinare și divizare. Multe biserici sunt din ce în ce mai divizate de aceste stiluri de muzică - uneori potrivit vârstei și gustului. Într-un fel aceasta nu este surprinzător: când simplitatea și universalitatea regulii și practicii apostolice sunt puse deoparte, rezultă inevitabil complexitatea și divizarea. În închinare, ca și în doctrină, când adaugi (la poruncile lui Dumnezeu), atunci împarți (poporul lui Dumnezeu)!
Observați că acesta nu este un argument bazat pe dificultatea practică de a decide ce să se cânte și cum să fie acompaniat cântecul. Aceste chestiuni practice sunt, desigur, reale și importante - dar este demn de remarcat faptul că motivul pentru care lauda sub vechiul legământ nu era împovărată cu aceleași probleme practice, precum cele experimentate astăzi, era acela că, cel puțin în legătură cu închinarea publică, utilizarea muzicii era strict reglementată de autoritatea profetică, anume: numărul instrumentelor, felul și utilizarea lor precisă - când și cum - toate acestea au fost stipulate explicit de către David ca răspuns la porunca expresă a lui Dumnezeu! În final, merită să menționăm alte două lucruri.
- Interzicerea utilizării instrumentelor muzicale în închinarea publică nu invalidează utilizarea lor în general - muzica și instrumentele muzicale sunt clar daruri ale lui Dumnezeu. De fapt, o astfel de interdicție a instrumentelor nici măcar nu invalidează utilizarea lor în sensul mai general al lăudării lui Dumnezeu, ci mai degrabă în slujba mai specifică de închinare publică. Din nou, într-o notă practică, nu este necesar să susținem poziția conform căreia utilizarea muzicii instrumentale în închinarea publică invalidează în mod necesar întregul serviciu de închinare. În cele din urmă, nu este treaba noastră să spunem exact ceea ce acceptă sau respinge Dumnezeu, ci doar ceea ce solicită și așteaptă. Asemenea întrebări survin mereu: de exemplu, un non-prezbiterian crede că slujirea unui prezbiter este complet invalidă, deoarece consideră că „slujirea” sa este fără fundament biblic? Crede un prezbiterian că un episcop nu are nicio slujire validă, doar pentru că funcția sa este lipsită de justificare biblică – de exemplu slujirea episcopului J.C. Ryle? Acceptă un baptist botezul prin stropire administrat unui prezbiterian adult? Cu alte cuvinte, este puțin rezonabil să sugerezi că numai cei care cred în cântarea exclusivă a Psalmilor trebuie să se confrunte cu probleme de acest fel. În acest fel, este posibil, în unele ocazii, să concepem că Dumnezeu acceptă închinarea oferită, în timp ce dezaprobă în continuare utilizarea instrumentelor muzicale, iar în alte ocazii, că El respinge această închinare.
CONCLUZIE
Este concluzia noastră că tăcerea Noului Testament privind instrumentele muzicale, înțeleasă în mod adecvat, constituie o pledoarie convingătoare pentru interpretarea acelei tăceri drept dovadă că nicio muzică instrumentală nu era folosită în închinarea bisericii Noului Testament.
Este dorința noastră ca Domnul să ne întărească pentru a restabili practica cântării Psalmilor neacompaniați ca parte a acelei adevărate reforme și adevărate treziri spirituale după care tânjim și pentru care trebuie să ne rugăm cu mai multă sârguință.
Reverednul Kenneth Stewart este slujitorul adunării din Glasgow a Bisericii Reformate Prezbiteriene din Scoția.
Vezi ce au spus Părinții Bisericii și mulți alți creștini de-a lungul timpului despre instrumentele muzicale în uzul liturgic: https://www.bible.ca/H-music.htm
Vezi, în mod special, poziția lui Calvin: https://reformedbooksonline.com/john-calvin-on-musical-instruments-in-worship/
Autentificare
Contactati-ne
Ajutor
