În zilele noastre, o practică comună a creștinilor este aceea de a vorbi despre „războaiele culturale”. Prin această expresie, ei înțeleg de regulă disputele dintre gândirea seculară de stânga și gândirea mai moderată, tradițională a credincioșilor. Însă problema este că expresia „războaie culturale” este foarte nepotrivită pentru a caracteriza această situație. „Războaiele culturale” ar indica o coliziune între două culturi distincte, însă nu despre aceasta este vorba. Mai degrabă, noi vedem niște dezbateri purtate în interiorul unei culturi, iar acea cultură reprezintă forma a ceea ce este modern. Cei aflați de o parte a dezbaterii sunt clari și vor ca afirmațiile necredinței să pătrundă cultura respectivă și să ajungă la o rodire deplină. Cei care se află de cealaltă parte a dezbaterii sunt confuzi și vor să pretindă că acea cultură care-i înconjoară e ceva diferit de ceea ce este.

Termenii noștri stânga și dreapta provin de la așezarea locurilor în corpul legislativ revoluționar din timpul Revoluției Franceze. Revoluționarii moderați stăteau în partea dreaptă a sălii, în timp ce radicalii stăteau în stânga. Ei își aveau controversele lor, desigur, dar toți erau revoluționari. Ceea ce aveau în comun era mai important decât ceea ce îi diviza. Chiar dacă erau separați de o prăpastie, la baza acesteia ei erau încă uniți. În timp ce Scriptura vorbește despre un adânc fără fund, un loc al judecății veșnice și teribile, mai există un abis fără margini, un abis pe care trebuie să ajungem să-l înțelegem deplin. Această prăpastie fără fund este separarea dintre credință și necredință – și nu există nimic care să le unească la bază.

Noi nu suntem acum într-un război cultural, dar trebuie să intrăm într-un astfel de război. Însă există niște precondiții. Înainte să pornești la război, îți trebuie arme. Și înainte să porți un război cultural, trebuie să ai o cultură. Și aceasta este problema de fond pe care o au creștinii azi, în timp ce se uită în jur la manifestările culturale ale necredinței. Ceea ce vedem este rezultatul exterior al „credinței” care își are rădăcinile în Iluminismul secolului al XVIII-lea.

Mulți creștini trăiesc în această cultură extinsă a Iluminismului, însă ei aparțin bisericilor care au făcut pace cu acest spirit modern. Religia noastră este în siguranță, e la adăpost și ferită de toate pericolele. În mintea noastră, avem acea scânteie a cunoașterii pe care o numim o relație personală cu Isus. Necredincioșii își au și ei scânteia lor echivalentă, însă toți acceptă decretele exterioare ale științei și ale statului. Noi am acceptat ca un aspect al credinței faptul că realitatea noastră spirituală internă nu are și nu poate avea nicio întruchipare culturală care ar putea pune în pericol status quo-ul.

Creștinii din Roma antică au avut această opțiune, însă au refuzat-o. Roma a permis formarea unui cultus privatus, o religie care își asumă obligația de a nu ataca autoritatea împăratului. Și deoarece creștinii n-au acceptat aceasta – Isus Cristos fiind Domn peste toți, deci și peste Cezar –, ei au fost persecutați cu multă răutate. Însă noi, pentru că am acceptat echivalentul modern al opțiunii, suntem lăsați singuri ca Lot în Sodoma, liberi să ne frângem mâinile de descurajare văzând direcția în care merg lucrurile.

Noi numim conferințele noastre de la sfârșit de săptămână retrageri[1], ceea ce e destul de sugestiv. Noi, evanghelicii, spunem că avem credință într-o Biblie care nu greșește – ale cărei manuscrise sunt fără greșeală, dar pe care, desigur, nimeni nu le posedă. Cântăm cântece simpliste care ne fac să ne simțim bine când ne închinăm public lui Dumnezeu, însă acestea sunt cântece care au fost incluse, în mod corect, în categoria „Isus este prietenul meu”. Și mă veți întreba cum știu că El e viu; El e viu în inima mea. Prin toate acestea, noi nu am cultivat o cultură creștină. În ciuda faptului că milioane de creștini au trăit pe acest continent[2] timp de sute de ani, noi nu am construit o cultură Trinitariană și a Întrupării distinctă. Noi suntem prea ocupați să mergem alături de ultimele curente ale fluviului necredinței.

Însă întruparea lui Isus este realitatea centrală a istoriei omenirii. Filozofia iluministă ar fi preferat ca ultima realitate să fie un adevăr abstract fără trup altundeva, însă Scriptura ne spune că Cuvântul era cu Dumnezeu, Cuvântul era Dumnezeu și că Cuvântul S-a făcut trup și a locuit printre noi. Noi suntem creștini și credința noastră în Isus Cristos cere întruchipare în orice aspect al vieții și a ne mulțumi cu mai puțin de-atât este, în esență, o negare a calității de Domn a lui Isus Cristos. Dar ce au toate acestea a face cu cântul psalmilor? De ce sunt scrise ele în prefața la o psaltire/carte de cântări?

Nevoia actuală este reformarea Bisericii. Pe măsură ce reforma vine în Biserică și o cuprinde, primul lucru pe care îl vom observa este acela că reforma nu seamănă cu trezirea. Trezirile, cel puțin așa cum am ajuns să le definim, sunt deja prezente între zidurile bisericilor noastre. Manifestările entuziaste religioase periodice sunt parte din tradiția noastră religioasă nord-americană și ne cunoaștem tradiția. Ajungem într-o stare de delăsare, suntem înviorați, apoi ne delăsăm din nou. Însă reforma Trinitariană, a Întrupării cere întruchipare în orice aspect al vieții; cere ca propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu să ia chip în viața noastră, în cultura noastră. Nu voi obosi niciodată spunând că teologia noastră ne iese prin vârful degetelor – și ceea ce ne iese de fapt din vârful degetelor este adevărata noastră teologie.

Vom descoperi într-o astfel de reformă că învățătura lui Cristos cuprinde tot ceea ce este adevărat, tot ceea ce este bun și tot ceea ce este vrednic de iubit. Ea ia forma unei culturi și afectează modul în care ne pregătim mâncarea și cum o servim. Ea afectează modul în care ne cultivăm grădinile și cum întreținem focul iubirii în căsnicie. Însă, la baza tuturor acestora, stă modul în care reforma afectează închinarea publică adusă lui Dumnezeu și aceasta este, evident, legată de muzica pe care o cântăm. Cultura liturgică dă tonul la toate celelalte expresii ale culturii. Cultura pe care o afișăm în prezența idolilor noștri este elementul definitoriu al fiecărei culturi. Dacă ne-am pocăi de politeismul nostru cultural, ar trebui să ne întoarcem la închinarea față de Dumnezeul cel viu, hotărâți să venim înaintea Lui cu reverență și teamă sfântă, pentru că El este un foc mistuitor. Și pentru că El este un foc mistuitor, noi nu ne apropiem de o lumină de care nu te poți apropia fredonând câteva porțiuni din cântarea „Să strălucești!”.[3] Moise nu s-a apropiat de rugul aprins cu un CD într-un aparat portabil.

Noi arătăm prin muzica noastră dacă suntem sau nu niște creștini care recunosc că lauda bisericii ar trebui să oglindească și să cinstească slava lui Dumnezeu pe fața lui Cristos. Laudele pe care I le aducem lui Dumnezeu ar trebui să-L slăvească pe Domnul atât prin melodie, cât și prin versuri, iar o întrebare prin care putem proba dacă acest lucru se întâmplă sau nu este aceasta: muzica și versurile noastre duc la o opoziție reală față de cultură?

Noi credem că Dumnezeu îi aduce pe mulți din Biserica Sa la punctul unui discernământ sfânt, cu tot entuziasmul însoțit de aplauze al serviciilor divine care ne înconjoară. În consecință, am luat hotărârea de a publica această psaltire/carte de cântări. Nu facem aceasta crezând că noi am ajuns deja la un act reformator. Mai degrabă, am ajuns la o convingere și mai adâncă a propriei noastre ignoranțe cu privire la aceste lucruri. Noi ne mărturisim pur și simplu ignoranța aceasta și îi invităm și pe alții să ni se alăture în demersul nostru de a căuta să recuperăm o mică parte a tradiției noastre.

Mai sunt câteva aspecte practice de menționat. Deoarece readucem la lumină mai multe forme vechi de expresii muzicale și lirice, unii psalmi și unele imnuri din acest volum vor fi o piatră de încercare. Învățarea lor nu va fi neapărat ușoară – însă unul dintre lucrurile la care renunțăm este abordarea de tip „magazin convenabil”[4] în închinarea muzicală. Sunt multe cântări aici care au devenit preferate în timp. Noi putem avea încredere pe măsură ce căutăm să ne formăm și noi gustul pentru ele, deoarece știm că, în istoria Bisericii, generații de creștini obișnuiți s-au bucurat de aceste cântări. Avem, totodată, mărturiile creștinilor moderni, cum sunt cei din adunarea noastră, care s-au decis să învețe această muzică și au ajuns să înțeleagă cât de minunată este ea. Psalmul 95 ne suna la început la fel de straniu și nouă, așa cum vă sună vouă acum și nu puțini dintre noi au considerat că versiunea foarte ritmată a cântării „Cetate tare-i Dumnezeu”[5] a fost prea exagerată. Însă aceasta a fost forma originală a cântării și ea explică de ce regina Elisabeta I a numit, și nu degeaba, multe dintre aceste cântări „dansurile vioaie ale Genevei”. Învățarea acestor cântări poate semăna cu încercarea de a bea o bere brună tare după ani de zile de băut bere fără alcool. Va exista o perioadă de grimase, însă, în cele din urmă, nu va fi niciun regret. Această psaltire/carte de cântări conține splendorile profunzimii estetice.

Unii s-ar putea întreba dacă acest accent pus asupra Psalmilor nu dă cumva prea multă credibilitate celor care susțin psalmodierea exclusivă. Nu este scopul nostru aici să intrăm în această controversă, însă dorim să spunem că teama de reacții exagerate nu este o teologie a închinării. Noi credem că frații noștri exclusiviști greșesc atunci când pretind ca noi să nu cântăm altceva decât psalmii. Dar vrem să fim sinceri și să recunoaștem că ei au dreptate în insistența lor ca noi să nu cântăm nimic mai puțin de-atât. Orice formă de cântare a unui imn sau a unui alt cântec care împiedică o biserică să învețe toți cei 150 de psalmi merge într-o direcție foarte greșită și, prin urmare, ne-am dedicat readucerii integrale la lumină a psalmilor. Noi am pierdut un imens tezaur și ne-am îndepărtat mult – după cum rezultă din nevoia noastră de a vorbi despre „introducerea” psalmilor în bisericile creștine! Oricare ar fi diferențele noastre de opinie, nimeni nu susține, ca doctrină, faptul că ni se interzice cântarea psalmilor. Din contră, apostolul Pavel ne cheamă la asta (Efeseni 5:19).

În încheiere, trebuie să ne reamintim că împăratul Iosafat și-a trimis corul în fața oștirii lui și Dumnezeu i-a dat o mare victorie. Noi trebuie să facem la fel, fiind siguri de același rezultat. Însă, înainte de a merge într-acolo, în avangarda  deplasării spre acest conflict cultural, noi trebuie să avem ce să cântăm.