„Lovește-i ca pe niște vinovați, Dumnezeule! Fă-i să cadă prin înseși sfaturile lor! Prăbușește-i în mijlocul păcatelor lor fără număr, căci se răzvrătesc împotriva Ta!” (Psalmul 5:10). Din cauza unor versuri ca acestea au căutat liderii mișcării de scriere de imnuri din secolul 18 să înlocuiască Psalmii cu alte cântări noi. Crezând că astfel de expresii sunt ceva regretabil – chiar „ne‑creștine” – ei au scris imnuri noi. Dar, înainte de a ne grăbi să tragem concluzia că laudele noastre nu ar trebui să conțină astfel de cuvinte dure, poate ar trebui să înțelegem mai întâi de ce aceste blesteme făceau parte din laudele lui Israel. Este oare regretabil că astfel de blesteme sunt aici sau sunt condamnările din Psalmi o parte importantă a laudei creștine care se pierde în închinarea contemporană? Mă bucur să vă pot pune la dispoziție în scris și în format audio Capitolul 6 din cartea PSALMII: Cântările lui Isus de Michael LeFebvre.

Ascultă-l în format AUDIO:

Toată lumea era agitată în capitala lui Darius. Alexandru cel Mare venea în marș dinspre granița de vest a imperiului, avansând încet, dar sigur, spre inima Persiei. Zdrobise orice forță care încercase să‑i stea în cale. Darius a convocat un consiliu de război pentru a plănui un atac la Issos prin care să oprească înaintarea macedoneană.

Conform istoricului antic grec Diodorus, unul dintre sfătuitorii împăratului Darius la acea conferință a fost un mercenar pe nume Charidemus. Atmosfera se tensionase atât de mult în timpul dezbaterilor, încât Charidemus și‑a pierdut calmul și l‑a acuzat pe împărat de lașitate. Într‑o criză de furie provocată de această insultă, Darius a ordonat executarea lui Charidemus. Gărzile l‑au dus în grabă pe Charidemus la locul execuției, unde a fost ținut în timp ce se făceau toate pregătirile necesare pentru aceasta.

La scurt timp, conform lui Diodorus, „furia împăratului s‑a potolit” și acesta a regretat verdictul dat lui Charidemus. Darius a încercat să anuleze acuzațiile și să‑l elibereze pe Charidemus înainte de a fi prea târziu. Cu toate acestea, conform legii persane, nici chiar împăratul nu mai putea schimba un verdict odată pronunțat. Charidemus a fost executat, iar regele a privit toată scena plin de regret.^[1] (Oh, și apropo, bătălia de la Issos a decurs, de asemenea, rău pentru Darius.)

Puteți să vă identificați cu Darius în această regretabilă pierdere a calmului? În toate timpurile, chiar și împăraților li s‑a întâmplat să‑și piardă calmul și să spună lucruri pe care să le regrete mai apoi. Cum rămâne cu izbucnirile de mânie ale împăratului care cântă în psalmi?

Sunt locuri în psalmi în care mânia din spatele cuvintelor este ceva de necontestat. Și, în acele versuri înfierbântate, unii psalmi chiar izbucnesc în blesteme împotriva dușmanilor. Oare împăratul David „își pierdea pur și simplu calmul”, asemenea împăratului Darius, persanul?

Luați în considerare blestemul șocant din Psalmul 109:

„Puține să‑i fie zilele la număr;
și slujba să i‑o ia altul!
Să‑i rămână copiii orfani
Și nevastă‑sa văduvă [...]
Nimeni să nu mai țină la el [...]
Urmașii lui să fie nimiciți.”

După cum am menționat în capitolul întâi al acestei cărți, din cauza unor versuri ca acestea au căutat liderii mișcării moderne de scriere de imnuri să înlocuiască psalmii cu alte cântări noi. Crezând că astfel de expresii sunt ceva regretabil – chiar „ne‑creștine” – ei au scris imnuri noi. Dar, înainte de a ne grăbi să tragem concluzia că laudele noastre nu ar trebui să conțină astfel de cuvinte dure, poate ar trebui să înțelegem mai întâi de ce aceste blesteme făceau parte din laudele lui Israel. Este oare regretabil că astfel de blesteme sunt aici sau sunt condamnările din psalmi o parte importantă a laudei creștine care se pierde în închinarea contemporană?

Blestemul pe care tocmai l‑am citat din Psalmul 109 a fost identificat în mod expres de Petru ca fiind cuvintele lui Isus (și a devenit baza pentru înlocuirea lui Iuda) în Fapte 1:20. Da, aceste tipuri de rugăciune sunt incomode (și așa și trebuie să fie!), dar se află aici, date de Dumnezeu și conduse de Cristos, pentru ca noi să le cântăm. Blestemele din psalmi nu ne sunt date pentru a le cânta cu plăcere, dar chiar și aceste rânduri dure sunt acolo pentru credința și închinarea noastră.

Doar pentru a clarifica: psalmii de blestem sunt relativ rari în Psaltire. Raportat la dimensiunile Psaltirii, este disproporționat din partea noastră să le acordăm un capitol întreg în această carte. Cu toate acestea, încercarea la care acești psalmi duri îi supun pe cei care vor să cânte psalmi și să o facă în contextul harului creștin, este destul de importantă și merită atenție. În acest capitol, aș vrea să privim la rolul psalmilor de blestem în credința și în închinarea creștină.

Locul judecății în credința creștină

Primul lucru pe care trebuie să‑l facem este să clarificăm rolul judecății, în general, în credința creștină. Poate un bun loc de unde să începem este cel al manifestării pilduitoare a judecății divine de la începutul Genezei: potopul. Toată lumea cunoaște povestea lui Noe, tot ce ține de arca lui, de animalele pe care le‑a salvat în timpul potopului. Dar ați observat vreodată semnificația numelui lui Noe și felul în care începe toată această relatare? În ultimele versete ale capitolului 5, se face o introducere la istoria lui Noe printr‑o prorocie a tatălui său. Această prorocie făcută de tatăl lui Noe explică potopul care a venit în vremea lui Noe:

„La vârsta de o sută optzeci și doi de ani, Lameh a născut un fiu. El i‑a pus numele Noe (ebr., nōach), zicând: «Acesta ne va mângâia (ebr., nācham; lit., odihnă) pentru osteneala și truda mâinilor noastre, care vin din acest pământ pe care l‑a blestemat Domnul.»” (Gen. 5:28‑9)

Tatăl lui Noe, Lameh, a făcut parte din acea linie genealogică a credincioșilor care au continuat să‑l caute pe Acela, promis lui Adam, care avea să‑i izbăvească de blestemul rostit în Eden. Noe nu avea să fie el Mesia; dar avea să fie cineva care să slujească lucrării de mântuire a lui Cristos, aducând odihnă poporului lui Dumnezeu. Iată de ce Lameh i‑a pus fiului său numele Noe, care înseamnă „odihnă”.

Ce interesant! Numele lui era Noe și lucrarea pe care Dumnezeu avea să o înfăptuiască în vremea lui avea să fie o lucrare a odihnei. Urma să fie o mare judecată – o judecată înfricoșată care să curățească lumea din vremea aceea de toți nelegiuiții. Dar scopul acelei judecăți era odihna.

Când politicienii din America umblă după o funcție executivă – fie cea de primar, guvernator sau președinte –, una dintre promisiunile pe care o fac deseori este că vor fi „duri cu infractorii”. Noi știm că, atunci când răutatea domnește nederanjată pe străzile noastre, orașul este nesigur și tot binele stă pe loc. Semnul că un guvernator iubește tot ceea ce este drept și că o curte de justiție este bună este acela că răufăcătorii sunt avertizați de urgență să renunțe la căile lor și sunt opriți dacă persistă.

Într‑un mod similar, Dumnezeu l‑a rânduit pe Noe să propovăduiască generației sale vreme de 120 de ani. Deși nu pare să fi avut multe roade în urma propovăduirii sale, totuși pare să fi găsit soții evlavioase pentru cei trei fii ai săi. Cu toate acestea, când a venit vremea, Dumnezeu i‑a izbăvit pe Noe și pe familia sa, dar a revărsat o judecată teribilă asupra celor răi.

Când ciocanul judecătorului lovește și se face dreptate, doar atunci primesc cei neprihăniți odihnă după violența și răul moral suferite din partea celor ce i‑au vătămat. În vremuri de suferințe intense, nădejdea venirii unei asemenea judecăți este cea care aduce mângâiere și putere sufletului care suferă.

Într‑adevăr, toți cei care așteaptă cu nerăbdare revenirea lui Cristos și sfârșitul vremurilor, nădăjduiesc în odihna care vine doar în urma judecății. Așteptarea judecății este o trăsătură inseparabilă de nădejdea creștină.

Într‑adevăr, deși uneori s‑a argumentat faptul că blestemele din psalmi sunt rămășițe ale unei „etici vechi‑testamentare” care nu‑și mai are locul în biserica creștină, trebuie să recunoaștem că rugăciunile pentru judecată sunt în aceeași măsură o trăsătură a Bisericii Noului Testament, ca și a Vechiului Testament.

În Marcu 11:12‑26, evanghelistul relatează despre un blestem pe care Isus l‑a rostit împotriva templului. În Matei 23:1‑36, Isus rostește o serie de blesteme împotriva cărturarilor și fariseilor. În insula Cipru, Pavel invocă judecata asupra lui Elima (Fapte 13:10‑11). De asemenea, Petru rostește judecata lui Cristos asupra lui Simon, vrăjitorul, în Fapte 8:20. De fapt, în Galateni 1:8‑9, Pavel ne învață să rostim blestemul lui Cristos asupra celor care aduc erezia în biserică (comp. Tit 3:10‑11; 1 Ioan 5:16). Mai mult, în cartea Apocalipsa, ni se spune că sfinții din ceruri se roagă pentru judecata vrăjmașilor Bisericii (Apoc. 6:10).

Blestemul nu este strict o trăsătură a Vechiului Testament. Îl găsim în toată Scriptura, chiar și pe buzele apostolilor, ale lui Cristos Însuși și în adunările din cer.^[2] Dar, în toate aceste exemple, judecățile anunțate sunt exprimări ale judecății lui Dumnezeu, nu răzbunări personale. Este crucial să recunoaștem acest aspect. Mai mult, este foarte important să recunoaștem că blestemele lui Isus, menționate mai sus, din Marcu 11 și Matei 23, sunt ambele urmate imediat de învățături despre iertare (Marcu 11:24‑5) și restaurare (Mat. 23:37‑39).

Prin aceste versete care urmează pe tema iertării, Isus nu Își „regretă” blestemele rostite. Mai degrabă, El ne arată că judecata nu este în dezacord cu Evanghelia harului și a iertării. Mai mult, El ne învață că trebuie să avem o inimă plină de har, chiar și atunci când anunțăm judecata lui Dumnezeu. Un pasaj al apostolului Pavel ne poate fi de ajutor în punctul acesta. În Romani 12, Pavel învață Biserica: „Binecuvântați pe cei vă prigonesc, binecuvântați și nu blestemați.” El ne spune că baza pe care o avem pentru a putea ignora ofensele care ni se aduc este faptul că știm că Dumnezeu Își va exercita judecata Lui asupra acestor ofense: „Lăsați să se răzbune mânia lui Dumnezeu”, continuă Pavel, „căci este scris: «Răzbunarea este a Mea, Eu voi răsplăti.»” (Rom. 12:14‑21) Conform celor spuse de Pavel, motivul pentru care noi nu ne blestemăm dușmanii cu blestemele noastre este pentru că așteptăm ca blestemele lui Dumnezeu să cadă asupra celor răi.

Așadar, aici găsim o distincție importantă în învățătura biblică pe tema judecății. În toate relele morale și fizice, creștinul trebuie să recunoască faptul că Dumnezeu este Judecătorul (nu eu). Prin urmare, ne abținem de la a alege și a executa propriile noastre judecăți asupra celor care ne greșesc. Cu toate acestea, așa cum anunțăm cu bucurie promisiunea iertării lui Dumnezeu pentru toți cei care se pocăiesc, tot așa anunțăm și promisiunea judecății lui Dumnezeu asupra tuturor celor care nu se pocăiesc. Aceasta face parte din proclamarea Evangheliei și există psalmi care să ne ajute să cântăm despre judecata lui Dumnezeu (care aduce odihnă) într‑o lume dezordonată, după cum există și psalmi care ne ajută să cântăm despre iertare (care aduce restaurare).

Cântarea blestemelor – Psalmul 137

Dintre toate versetele de blestem din Psaltire, probabil niciunul nu a cauzat atâta dificultate ca expresiile tari din Psalmul 137. Acesta este Psalmul care se încheie cu acele cuvinte expresive de judecată împotriva Edomului și Babilonului (v. 9):

„Ferice de cine va apuca pe pruncii tăi
Și‑i va zdrobi de stâncă!”

Dacă veți citi comentarii ale acestui psalm, veți găsi tot felul de moduri în care oamenii încearcă să explice această descriere îngrozitoare. Unii comentatori încearcă să o explice ca fiind o trăsătură a moralității Vechiului Testament, nepotrivită pentru credința Noului Testament.^[3] Alții cred că psalmistul exprimă ură în aceste rânduri, ceea ce este un act de păcătuire, și ar trebui numită „păcătuire”.^[4] Alții atenuează imaginea transformând‑o într‑o metaforă pentru oprirea „pornirilor infantile ale micilor păcate”,^[5] trecând astfel cu vederea faptul că psalmul vorbește de fapt despre copii reali. Poate cea mai șocantă abordare este aceea de a șterge pur și simplu versetul 9, cum au făcut multe publicații liturgice și transpuneri versificate ale psalmilor.^[6]

Toate aceste abordări sunt demonstrații ale unui spirit al harului creștin care caută să înțeleagă modul în care o cerere atât de grozavă și‑ar putea găsi un loc în imnodia creștină. Dar, în loc să trecem cu vederea sau să încercăm să atenuăm această imagine (se presupune că este ceva îngrozitor; judecata este un lucru teribil), cel mai bine ar fi să‑i apreciem locul în credința creștină, înțelegându‑i rolul în psalmi.

Permiteți‑mi să vă duc prin Psalmul 137, în timp ce ne gândim la modul în care putem cânta un blestem ca și acesta cu folos, în calitatea noastră de urmași ai lui Cristos.

Versetele cu care începe (v. 1‑4) ne oferă tonul și cadrul acestui imn trist:

„Pe malurile râurilor Babilonului,
ședeam jos și plângeam
când ne aduceam aminte de Sion.
În sălciile din ținutul acela
ne atârnaserăm harpele.
Căci acolo, biruitorii noștri ne cereau cântări
și asupritorii noștri ne cereau bucurie zicând:
«Cântați‑ne câteva din cântările Sionului!»
Cum să cântăm noi cântările Domnului
pe un pământ străin?”

Din punct de vedere istoric, psalmul este o reamintire a exilului lui Iuda în Babilon (2 Împărați 24‑25). În jurul anului 587 î.Hr., armata lui Nebucadnețar a năvălit asupra Ierusalimului. Siluindu‑i, prădându‑i, arzându‑i, jefuindu‑i și torturându‑i pe evrei, armata babiloniană a devastat împărăția, ducându‑i pe supraviețuitori în robie.

Nu mi‑am dat seama niciodată cu adevărat cât de devastator trebuie să fi fost un asemenea război până când nu am vizitat Muzeul Britanic din Londra și am petrecut câteva ore studiind imaginile gravate în piatră care ilustrează asediul lui Sanherib asupra Lachisului (comp. 2 Cron. 32:9). Dacă aveți vreodată ocazia să mergeți la Muzeul Britanic, dați‑mi voie să vă sugerez să studiați cu atenție cei 19 metri de tăblițe gravate care relatează istoria prin imagini dramatice ale războiului din vremea aceea. Este o prezentare la fel de captivantă ca orice film de război regizat de Stephen Spielberg, deși este realizat doar prin intermediul pietrei. Învingătorii unui astfel de asediu trebuie să fi fost de‑a dreptul brutali.

Cred că unul dintre motivele pentru care astăzi creștinii din Occident au tendința de a nu ști ce să facă cu acești psalmi de blestem este acela că noi rareori experimentăm situațiile pentru care au fost ei compuși. Poate că nu ar trebui să cântăm des acești psalmi, dar trebuie să nu uităm că Psaltirea nu a fost creată pentru a fi folosită doar de creștinii care trăiesc în liniște și pace.

Psaltirea a fost proiectată pentru ca să fie utilizată de Biserică în toate epocile și în toate culturile și în tot felul de circumstanțe. Și există momente când prigoana și cruzimea îndreptate împotriva poporului lui Dumnezeu ajung la o asemenea intensitate, încât avem nevoie de astfel de imnuri ale dreptății conduse de Cristos, care să ne călăuzească în gestionarea durerii profunde și a frământării prin care trecem. Într‑adevăr, chiar în mijlocul vieții comode din Occident, există situații abuzive și de adânci frământări emoționale și spirituale care necesită cântări ale dreptății conduse de Cristos și ale „rezolvării” ca parte a lucrării de mântuire a Evangheliei. Zilele care au urmat cuceririi babiloniene au fost cu siguranță astfel de vremuri.

Nivelul neliniștii din acest psalm este unul foarte ridicat. Observați totuși, în aceste versete de început, că preocuparea principală aici nu o constituie cruzimea babiloniană față de noi. Ceea ce ne întristează cel mai mult este modul în care babilonienii și‑au bătut joc de Domnul și au pângărit Casa Lui prin cruzimea lor față de acest popor! Acesta nu este un cântec de răzbunare personală; este un cântec care ne ajută să „ne amintim de Sion” în aceste vremuri de restriște și de faptul că torturile din partea acestor dușmani sunt de fapt torturi împotriva familiei lui Dumnezeu. Amintiți‑vă că, pe drumul către Damasc, Cristos i‑a apărut înainte lui Saul, prigonitorul, și i‑a spus: „Saule, Saule, pentru ce Mă prigonești?” (Fapte 9:4) În dragostea noastră pentru Domnul, tocmai ofensa care I se aduce Lui printr‑o astfel de violență îndreptată împotriva copiilor Săi este lucrul pe care acest psalm îl aduce în centrul cântării noastre (comp. Mat. 18:6).

În primul rând, în Psalmul 137, noi ne amintim ce au făcut ei pentru a pângări Casa lui Dumnezeu în trecut („ne aducem aminte de Sion”). În plus, suferim apoi pentru faptul că batjocura și suferința continuă și nu se opresc. Chiar și aici, în Babilon, „biruitorii noștri ne cereau cântări [...] zicând: «Cântați‑ne câteva din cântările Sionului!» Cum să cântăm noi cântările Domnului pe un pământ străin?”

Ideea, aici, este că babilonienii continuau să‑și bată joc de Dumnezeul lui Israel. Ei le cereau prinșilor de război să cânte cântări care lăudau măreția lui Dumnezeu, în timp ce ei râdeau de acest Dumnezeu pe care psalmii evreiești Îl cinsteau atât de maiestuos, dar a Cărui casă și pe al Cărui popor ei tocmai le umiliseră. Răspunsul prinșilor de război a fost să‑și pună la o parte harpele și să plângă: cum puteau ei să mai cânte despre slava și măreția unui Dumnezeu care a îngăduit să se întâmple ceea ce s‑a întâmplat?

Oare nu este acesta un sentiment cu care v‑ați mai întâlnit înainte într‑un mod sau altul? Cum aș putea să‑L laud pe Dumnezeu care tocmai a îngăduit să se întâmple lucrul acesta (orice ar însemna, în experiența dumneavoastră, „lucrul acesta”)? Iată deci situații în care un psalm ca Psalmul 137 este vital pentru susținerea credinței și a laudei creștine. Când am păcătuit, trebuie să ne întoarcem spre psalmii de pocăință. Când Dumnezeu a fost batjocorit, avem nevoie de imnuri care să ne ajute să luptăm și cu asta. Observați modul în care versetele 5‑6 ne îndeamnă să ne ținem de credința noastră:

„Dacă te voi uita, Ierusalime,
să‑și uite dreapta mea destoinicia ei!
Să mi se lipească limba de cerul gurii,
dacă nu‑mi voi aduce aminte de tine,
dacă nu voi face din Ierusalim
culmea bucuriei mele!”

Din cauza imaginii șocante a condamnării cerute asupra copiilor Babilonului și Edomului din versetul 9, deseori pierdem din vedere faptul că blestemul conținut în acest psalm este de fapt unul dublu. Iar primul blestem este chemat asupra mea atunci când îl cânt.

Cum Îl pot lăuda pe Dumnezeu în mijlocului prăbușirii de neînchipuit a Bisericii în fața lumii? Sensul la care ne duc versetele 1‑5 este unul al capitulării: nu mai putem cânta. Dar trebuie. Și aceasta este hotărârea care ia naștere acum. Trebuie să continui să cânt la harpa mea; trebuie să continui să‑I cânt Dumnezeului Ierusalimului cu gura mea. De fapt, dacă în timpul acestor ani de captivitate și asuprire lăsăm deoparte psalmii credinței și ai laudei și renunțăm la credința noastră în mântuirea suverană a lui Dumnezeu, fie ca mâna și limba mea să nu mai slujească niciunui alt scop. Însuși țelul existenței mele este cel al slăvirii lui Dumnezeu și, dacă aceasta se oprește, atunci la fel trebuie să se întâmple cu toate celelalte lucruri pe care le fac.

Dumnezeu Și‑a scos poporul din robia babiloniană chiar dacă a durat 70 de ani până la întoarcerea primei rămășițe (Ier. 29:10; Ezra 1:1). Până atunci, mulți se adaptaseră atât de bine în locul unde trăiau acum (Babilonul era singura casă cunoscută de noua generație de evrei), încât întoarcerea pentru a reconstrui patria distrusă nu mai era ceva atrăgător. Lui Ezra nu i‑a fost ușor să recruteze suficienți oameni care să se întoarcă alături de el (Ezra 8:15‑20). Dar, în providența lui Dumnezeu, mai erau dintre aceia care, trăind în captivitate, încă „își aduceau aminte de Ierusalim ca fiind culmea bucuriei lor” și care s‑au dedicat lucrării.

Într‑o ceremonie de nuntă, un cuplu stă înaintea martorilor, iar cei doi jură să rămână credincioși unul altuia „în sănătate și în boală, în bogăție și în sărăcie, în bucurie și în necaz”. Cu cât mai sigură este dragostea lui Dumnezeu, prin care noi, punându‑ne încrederea în legământul Lui, ne angajăm să‑I fim devotați! În Psalmul 137, Cristos, ca Împărat al nostru prin legământ, ne îndrumă spre mărturisirea credincioșiei față de Dumnezeu chiar și în mijlocul celor mai adânci necazuri și nedreptăți. Primul blestem al acestui psalm este unul pe care îl luăm asupra noastră.

Doar în al doilea rând vedem că psalmul ne îndreaptă atenția spre pronunțarea judecății lui Dumnezeu asupra asupritorilor babilonieni și edomiți (v. 7‑9):

„Adu‑Ți aminte, Doamne, de copiii Edomului,
care, în ziua nenorocirii Ierusalimului,
ziceau: «Radeți‑l, radeți‑l
din temelii!»
Ah! fiica Babilonului, sortită pustiirii,
ferice de cine‑ți va întoarce la fel
răul pe care ni l‑ai făcut!
Ferice de cine va apuca pe pruncii tăi
și‑i va zdrobi de stâncă!”

Una dintre replicile mele preferate din cartea Cronicile din Narnia de C.S. Lewis apare în momentul în care domnul și doamna Castor îi spun pentru prima oară lui Lucy despre leul Aslan (personajul Cristos din acea alegorie). Destul de alarmată de această discuție despre un leu, Lucy întreabă: „Este periculos?”, la care doamna Castor răspunde: „Desigur că este periculos. Dar este bun.” Și astfel, această frază se repetă în întreaga poveste: „El nu este un leu îmblânzit.”^[7]

Psalmii de blestem ne amintesc faptul că Isus este un Împărat bun, dar nu este un Împărat „îmblânzit”. El este un Împărat drept, care Își iubește poporul și îi vine în ajutor. Uneori El aduce pace în Biserica Sa, făcându‑i pe prigonitorii noștri să îngenuncheze prin pocăință și credință, asemenea lui Saul care odinioară făcea prăpăd în Biserică, dar care a fost transformat într‑un mare slujitor al ei (Fapte 9:1‑31). Ce izbăvire glorioasă are loc când se întâmplă aceasta! Dar, uneori, Dumnezeu aduce pace prin înfăptuirea dreptății față de prigonitori, ca atunci când a întors sentința dată de Irod – prin care acesta îl condamna la moarte pe Iacov și încerca să‑l ucidă pe Petru – asupra capului său, iar în urma acestei judecăți „Cuvântul lui Dumnezeu se răspândea tot mai mult și numărul ucenicilor se mărea” (Fapte 12:1‑24).

În înțelepciunea Sa, Dumnezeu este Cel ce face aceste lucruri și noi nu suntem în poziția de a insista în vreo direcție sau alta. Și există versete care ne învață să ne rugăm atât pentru iertare, cât și pentru judecata lui Dumnezeu în fața persecuției. Oare este aceasta o contradicție?

Mi se pare interesant faptul că martirul din Noul Testament, Ștefan, a fost arestat tocmai pentru că rostea blesteme împotriva templului apostat (Fapte 6:14) și, în discursul pe care l‑a avut în timpul procesului său, el i‑a condamnat în mod direct pe cei care îl persecutau (v. 51‑53). Cu toate acestea, în același timp, el și‑a ridicat ochii spre cer și s‑a rugat ca Dumnezeu să‑i ierte pe dușmanii săi (v. 60). Evenimentele următoare au arătat că ambele așteptări ale lui Ștefan au fost corecte: Dumnezeu a adus judecata asupra templului și asupra conducătorilor templului (templul a fost distrus de către romani în anul 70 d.Hr.) și a dat, de asemenea, pocăință și iertare cel puțin unuia dintre ei (Saul) înainte de acea judecată. Dumnezeu i‑a dat odihnă Bisericii atât prin iertare, cât și prin judecată, iar Ștefan a procedat corect rugându‑se pentru ambele.

Amintesc din nou modul în care Isus, în învățăturile Sale pe tema blestemului, ne‑a îndemnat să ne rugăm pentru judecată, dar să o facem cu inimi pline de iertare. Dați‑mi voie să citez cuvintele lui Isus pe acest subiect din Evanghelia după Marcu. În paragrafele anterioare, Isus tocmai rostise un blestem asupra templului (prin imaginea unui smochin) pentru că nu produsese roade pentru El. Ucenicii sunt uimiți de puterea cuvântului de judecată al lui Isus, fapt care duce la următorul schimb de replici între ei:

„Petru și‑a adus aminte de cele petrecute și a zis lui Isus: «Învățătorule, uite că smochinul pe care l‑ai blestemat s‑a uscat.» Isus a luat cuvântul și le‑a zis: «Aveți credință în Dumnezeu! Adevărat vă spun că, dacă va zice cineva muntelui acestuia: ‘Ridică‑te și aruncă‑te în mare’ și dacă nu se va îndoi în inima lui, ci va crede că ce zice se va face, va avea lucrul cerut. De aceea vă spun că orice lucru veți cere, când vă rugați, să credeți că l‑ați și primit, și‑l veți avea. Și, când stați în picioare de vă rugați, să iertați orice aveți împotriva cuiva, pentru ca și Tatăl vostru, care este în ceruri, să vă ierte greșelile voastre. Dar dacă nu iertați, nici Tatăl vostru, care este în ceruri, nu vă va ierta greșelile voastre.»” (Marcu 11:21‑26)

Acest eveniment din lucrarea lui Isus este deseori citat ca bază, în doctrina „evangheliei prosperității”, pentru a cere orice dorim în rugăciune. Totuși în text e vorba de fapt despre rugăciunea de blestem. Isus le spune ucenicilor că și ei vor vedea astfel de necinstiri la adresa numelui lui Dumnezeu și a poporului Său, care îi vor face să ceară judecata, așa cum Isus a rostit judecata „asupra muntelui acestuia” sub ochii ucenicilor. Dar Isus a adăugat imediat faptul că, „întotdeauna când vă rugați”, trebuie să vă curățiți propria inimă de amărăciune și să iertați. Când Dumnezeu vine la judecată, trebuie să vă asigurați că inima voastră este dreaptă ca să nu cădeți și voi înșivă sub judecată.

În mod similar, în Matei 23, Isus rostește acele „Vai!”-uri asupra cărturarilor și a fariseilor (v. 1‑33) și proclamă judecata asupra Ierusalimului „[...] ca să vină asupra voastră [dreptatea pentru] tot sângele nevinovat care a fost vărsat pe pământ, de la sângele neprihănitului Abel până la sângele lui Zaharia, fiul lui Barachia, pe care l‑ați omorât între Templu și altar. Adevărat vă spun, că toate acestea vor veni peste neamul acesta.” (Mat. 23:34‑36) Apoi, imediat după rostirea acestui blestem, El plânge pentru cetate cu o inimă plină de dorința de a strânge poporul la El:

„Ierusalime, Ierusalime, care omori pe proroci și ucizi cu pietre pe cei trimiși la tine! De câte ori am vrut să strâng pe copiii tăi cum își strânge găina puii sub aripi, și n‑ați vrut!” (Mat. 23:37)

Există în miezul credinței creștine o Evanghelie care anunță atât viața, cât și moartea, atât iertarea, cât și judecata, atât viața veșnică, cât și osânda veșnică. Acestea nu sunt noțiuni contradictorii, ci mai degrabă ele exprimă slava unitară a lui Dumnezeu aplicată unei omeniri păcătoase, mântuindu‑i pe mulți pentru viață și trimițându‑i pe mulți la judecată. Isus ne învață să ne rugăm conform cu plinătatea Evangheliei. Iar în Psalmi, El ne oferă tot ce avem nevoie pentru ca meditația și cântarea noastră să fie în conformitate cu plinătatea Evangheliei.

În Psalmul 137, după ce ne‑am fixat inimile asupra slavei lui Dumnezeu (și nu asupra răzbunării personale) și după ce am cerut ca blestemele să vină asupra noastră dacă Îi suntem necredincioși, versetele 7‑9 invocă judecata lui Dumnezeu asupra babilonienilor și asupra edomiților care nimiciseră adunarea poporului lui Dumnezeu.

Este crucial să observăm că judecata lui Dumnezeu e cea proclamată aici. Psalmul nu ne sugerează să ne inventăm noi singuri propria judecată, să hotărâm noi „ce merită acei babilonieni” și apoi să adăugăm la aceasta numele lui Dumnezeu. Noi nu avem niciun drept, nici în binecuvântare și nici în blestem, să ne anunțăm propriile idei și apoi să atașăm la ele numele lui Dumnezeu. Blestemele anunțate în Psalmul 137 sunt exprimarea cântată a judecăților pe care Domnul Însuși le pronunțase. Cuvântul Domnului a venit la Isaia, zicând:

„Prorocie împotriva Babilonului [...] «Am dat poruncă sfintei Mele oștiri – zice Domnul –, am chemat pe vitejii Mei la judecata mâniei Mele [...]. Toți cei ce vor fi prinși vor fi străpunși și toți cei ce vor fi apucați vor cădea uciși de sabie. Copiii lor vor fi zdrobiți sub ochii lor.»” (Isa. 13:1‑16)

Asemănarea dintre cuvintele din Isaia 13 și Psalmul 137 sugerează faptul că psalmul, într‑adevăr, invocă această anunțare a judecății rostite deja de Dumnezeu. Psalmul nu inventează o judecată nouă. Ci conține un avertisment teribil pe care Dumnezeu îl dăduse deja! Ceva îngrozitor. Niciunul dintre noi, mai ales părinții care au copii mici, nu ne putem bucura și nu ar trebui să ne bucurăm de această scenă. Dar poate că prin astfel de psalmi ajungem, în sfârșit, să ne dăm seama cât de groaznic și de perfid este păcatul omului înaintea lui Dumnezeu. Este atât de groaznic în ochii lui Dumnezeu, încât aceasta este, într‑adevăr, o judecată dreaptă. Aici îl putem cita pe teologul scoțian William Binnie:

„Cu siguranță că ei [psalmii de blestem] nu ar trebui să fie cântați niciodată altfel decât cu frică și cutremur. Cu toate acestea, la vremea potrivită, se poate găsi un loc pentru ei în serviciul nostru de laudă. S‑a mai spus, pe bună dreptate: «Într‑un sens adânc al răului moral, poate mai mult decât în orice altceva, rămâne o cunoaștere mântuitoare a lui Dumnezeu.» [...] Ca martori puternici ai adevărului că păcatul este urât de Dumnezeu și că merită mânia Sa și blestemul Său veșnic – un adevăr pe care lumea ar vrea să‑l uite –, psalmii de blestem trebuie considerați vrednici de a‑și găsi locul în Manualul divin de laudă.”^[8]

Fără a neutraliza teroarea judecății descrise în acest psalm, trebuie să‑i înțelegem sensul mai larg. O astfel de poruncă de a nimici o națiune, până la cei mai mici dintre membrii ei, este o învățătură pe care o găsim și în alte relatări ale războaielor (de ex., 1 Sam. 15:1‑3; Naum 3:7‑10; Osea 13:16; Ier. 6:11; 9:21). Deși scepticii deseori arată cu degetul spre aceste texte sugerând faptul că credința creștină aprobă genocidul, trebuie să demonstrăm foarte clar faptul că nicăieri în Scriptură judecata nu se abate asupra cuiva pe baza etniei sale. Judecățile vin întotdeauna asupra păcatului, iar o temă favorită a tuturor acestor relatări din Scriptură o constituie exemplele repetate de membri ai societății judecate care ies din starea de păcat, se pocăiesc și sunt salvați înainte de judecată (de ex., Lot iese din Sodoma în Gen. 19; niște egipteni ies în timpul urgiilor și al exodului în Exodul 9:20, 12:38; Rahav iese din Ierihon în Ios. 2 și așa mai departe). Aceste scene nu reprezintă aprobări pentru genocid.^[9] Într‑adevăr, aceeași judecată, nimicind întreaga familie, este pronunțată și împotriva celor din interiorul casei lui Israel la fel de des ca și împotriva celor din afară! (de ex., marele preot Eli, în 1 Sam. 2:30‑34; Acan în Ios. 7:24; și alții în Ps. 9:6; 34:16; 37:10; 41:5; 109:13‑15). Aceste judecăți nu se pot compara cu genocidul. Dar sunt acolo și trebuie să le înțelegem.

Există un motiv pentru care judecarea unui popor, până la cei mai mici dintre ei (cum a avut loc prin potopul lui Noe), este prezentată în Scriptură ca fiind o cale spre o odihnă specială („fericire”, în termenii Psalmului 137). „Fericirea” unei astfel de judecăți constă în finalitatea sa.

Babilonul a fost un vrăjmaș aprig al neprihănirii și al păcii încă de când Nimrod a adunat mulțimile de oameni care să ajute la construirea Turnului Babel în locul care a devenit mai târziu Babilon (Gen. 10:8‑10; 11:1‑9). În răbdarea lui Dumnezeu, Babilonul a avut la dispoziție mii de ani în care să se pocăiască. În interacțiunile lui Dumnezeu cu asemenea popoare răzvrătite din Vechiul Testament, se întâmplă deseori să vedem o generație care se smerește, dar este urmată de alta care se ridică din nou împotriva scopurilor lui Dumnezeu.

Pronunțarea judecății asupra tuturor, până la cel mai mic dintre ei, este prezentată ca un mesaj al speranței și al odihnei, nu pentru că ar exista plăcere într‑o asemenea nimicire (comp. Ezec. 18:32), ci pentru ceea ce se realizează prin ea. Există o judecată finală, astfel încât această sursă permanentă și interminabilă de persecuție să înceteze și să nu mai existe niciodată. Violența va fi oprită pentru totdeauna și nu se va mai ivi niciodată. Întotdeauna, pronunțarea nu doar a unei judecăți, ci a judecății finale este cea care aduce adevărata odihnă poporului lui Dumnezeu (comp. Ps. 34:16; 109:13‑15).

Dumnezeu este răbdător. El așteaptă și întârzie pentru ca mulți dintre moștenitorii spirituali ai Babilonului să aibă timp să vină la pocăință. În acești ani de întârziere, noi trebuie să ne păzim inimile și să rămânem tari în credința noastră în bunătatea lui Dumnezeu, nelăsând niciodată ca întârzierea judecății Lui să ne facă să încetăm a‑I mai cânta laude. Dar măreața nădejde a Evangheliei este aceea că, într‑o zi, îngerul Domnului va anunța cu glas puternic, într‑adevăr, odihna finală: „A căzut, a căzut Babilonul!” (Apoc. 18:2) Și nu se va mai ridica niciodată.

În urmă cu câțiva ani, am participat la un seminar pe tema Psalmilor în Scoția, la Glasgow. Psalmii de blestem au fost punctul central al unei sesiuni la care au contribuit cercetători din mai multe țări.

Unul dintre participanți era un tânăr preot din Biserica Anglicană din Rwanda. El a vorbit despre genocidul din Rwanda din 1994 și de faptul că cea mai mare parte a familiei sale a fost ucisă cu brutalitate în timpul acelor acte de violență. Trei dintre frații săi au fost uciși în aceeași zi. Pentru omul acesta era dureros și să vorbească despre acele evenimente. Apoi a povestit despre sutele de misionari care au invadat țară după încetarea violențelor – misionari din Occident care au venit să‑i învețe pe oameni că trebuie să ierte și să se împace cu dușmanii lor cruzi.

Colegul meu a spus că, deși el și ceilalți supraviețuitori creștini din Rwanda recunoșteau nevoia de iertare, mesajele pe care le auzeau din partea acestor misionari păreau lipsite de sens. Ei pur și simplu nu înțelegeau brutalitatea experiențelor prin care trecuseră. Dar apoi a descoperit în Biblie Psalmul 137. Și ne‑a spus că, citind acest psalm, a găsit pacea de a se încrede în Dumnezeu că va aduce dreptate și astfel a putut să se elibereze de amărăciunea din inima sa. Căci din Psalmul 137 el a aflat că autorul psalmului înțelege nevoia de dreptate pentru ca lucrurile să fie puse din nou la locul lor. Și, în mod ironic, a fost în stare să ierte datorită Psalmului 137.

După ce a vorbit acest tânăr lucrător din Rwanda, a luat cuvântul un alt tânăr lucrător din Nigeria. El a descris tulburările și vărsarea de sânge pe care țara lui le‑a trăit încontinuu de‑a lungul anilor. Și a vorbit despre mângâierea pe care au găsit‑o credincioșii din țara aceasta așteptând ca Dumnezeu să aducă judecata asupra celor răi. „Avem nevoie de astfel de psalmi”, a concluzionat el.

Apoi, a vorbit un lucrător din Pakistan. El a observat că, de fiecare dată când creștinii de astăzi se roagă pentru conducătorii guvernelor lor și pentru armatele lor, ca aceștia să aibă înțelepciune și succes în „războiul modern împotriva terorii”, acești creștini se roagă rugăciuni de blestem. Fie că ne dăm seama sau nu, astfel de rugăciuni Îi cer lui Dumnezeu să aducă același tip de dreptate pe care îl cer și psalmii de blestem.

Oameni ca aceștia trăiesc și Îl slujesc pe Isus în niște circumstanțe pe care noi, cei din Vest, nu le‑am experimentat de multă vreme. Poate că motivul pentru care mișcarea modernă de scriere de imnuri a căutat să se îndepărteze de astfel de psalmi este acela că pacea relativă din Vest ne‑a adus în circumstanțe în care nu mai simțim nevoia de ei. Dar prezența lor ne amintește că Psaltirea nu este doar o carte de cântări pentru bisericile înstărite din Occidentul modern. Este cartea de cântări a întregii Biserici a lui Dumnezeu, din toate timpurile și din toate locurile. Și psalmi ca aceștia ne ajută să ne amintim de frații noștri persecutați din toată lumea și să ne rugăm pentru ei în necazurile lor.

Psalmii de blestem sunt rari în Psaltire și trebuie folosiți cu smerenie, în Cristos (nu pentru răzbunări personale). Dar, deoarece Evanghelia este o promisiune a mântuirii împlinită prin harul răbdător care anticipează judecata finală, aceste imnuri sunt și ele o parte importantă a închinării creștine.

***

Nu ar trebui să fim prea dornici să cântăm psalmii de blestem. Și, cu siguranță, nu ar trebui să îi folosim având în minte propriile noastre resentimente. Calvin spune că, pe vremea lui, oricine dorea putea să angajeze călugări care să cânte psalmii de blestem zile în șir împotriva unui dușman personal. Utilizarea acestor cântări pentru a exprima animozități personale este ceva păcătos. Dar nici a‑i ignora în totalitate nu este corect. Cristos ni i‑a dat ca parte din refrenul odihnei spirituale despre care cântăm în psalmi.

Când cântăm acești psalmi, trebuie să‑i cântăm cu o inimă bună: cu o inimă plină de pocăință pentru propriile noastre păcate și care tânjește după pocăința altora. Dar, admițând faptul că vor exista și oameni care vor rămâne atât de încrâncenați în ura lor pentru Dumnezeu, încât vor persista în atacuri grave împotriva lui Cristos și a copiilor Lui, Isus ne‑a dat acești psalmi. Noi ar trebui să‑i cântăm ca o declarare a faptului că păcatul este, într‑adevăr, ceva vrednic de a fi urât. Și, chiar dacă trăim într‑o relativă pace în Occidentul modern, putem cânta acești psalmi împreună cu frații noștri care suferă în lume. Uneori, vom avea ocazia, de asemenea, să apelăm la acești psalmi ca răspuns la propriile noastre necazuri suferite de dragul lui Cristos. Folosiți acești psalmi cu moderație, dar folosiți‑i în mod deliberat împreună cu Cristos.

^{[1] .}Diodorus, Histories, 17.30.1‑7. (Comp. relatarea similară a condamnării lui Daniel, cu un deznodământ mult mai fericit, din Dan. 6:1‑29.)

^{[2] .}John N. Day a elaborat o disertație excelentă în timp ce studia la Dallas Theological Seminary, ”The Imprecatory Psalms and Christian Ethics”, care explorează relația între blestemele din Vechiul și din Noul Testament. Lucrarea sa a fost recent publicată sub titlul Crying for Justice și a fost rezumată într‑un articol din Bibliotheca Sacra, ”The Imprecatory Psalms and Christian Ethics”. Citește-l gratuit aici: https://www.academia.edu/1074871/The_Imprecatory_Psalms_and_Christian_Ethics_Bibliotheca_Sacra_159_Apr_Jun_2002_166_86

^{[3] .}De ex., R. Zuck, Problem of the Imprecatory Psalms, 73.

^{[4] .}De ex., W. Brueggemann, Message of the Psalms, 85‑6; P. Craige, WBC: Psalms 1‑50, 1.50.

^{[5] .}C. Lewis, Reflections on the Psalms, 136.

^{[6] .}De ex., în J. Bell, Psalms of Patience, Protest and Praise. Observați că Bell afirmă, în această carte de cântări, că ultimul verset din Ps. 137 ar trebui inclus atunci când se predică din acest psalm, chiar dacă este omis atunci când e cântat.

^{[7] .}C. S. Lewis, Chronicles of Narnia, p. 146 (”not a tame lion”: de ex., 194, 677, 679, 682, 707).

^{[8] .}W. Binnie, Pathway into the Psalter, 289.

^{[9] .}Comp. capitolul 4 („The Church is Responsible for So Much Injustice”) din: T. Keller, The Reason for God.

Citește GRATUIT articolul lui John Day despre Psalmii de Imprecație aici:

https://www.academia.edu/1074871/The_Imprecatory_Psalms_and_Christian_Ethics_Bibliotheca_Sacra_159_Apr_Jun_2002_166_86

Ascultă fragmentul în care Michael LeFebvre adresează subiectul Psalmilor de Imprecație, fragmentul preluat din interviul realizat de Emily Bateman de la PsalterProject.

O predică deosebit de bună pe acest subiect, recomadnată de Christopher Ash:

https://www.proctrust.org.uk/resources/speaker/Andrew+Saville

Dacă ți-a plăcut acest capitol, poți achiziționa cartea în schimbul unei donații. Află aici cum:

Ascultă cei doi Psalmi discutați mai sus în varianta versificată și cântată de către Nicoale Moldoveanu.