0756 822 806     psalmiicantati@gmail.com
Psalmii Cantati

  • Psalmii Cantati


    Reforma Protestantă și cântul Psalmilor
    de Eugen Tămaș

    Fragment preluat din Pledoarie pentru cântul Psalmilor la cartea
    Cântările Psalmilor - Psaltirea versificată și așezată pe muzică de N. Moldoveanu și Traian Dorz

     

    Părinții Reformei Protestante cunoșteau istoria cântului psalmilor și au căutat să restaureze psalmodierea în biserică. Ei au apelat la dovezile scripturale și patristice la care am privit mai sus. În timp ce reformatorii nu au militat pentru cântul exclusiv al psalmilor, cu excepția lui Calvin, ei au exprimat o părtinire în favoarea psalmilor și a cântărilor extrase din Scriptură, motivul fiind preocuparea lor deosebit de arzătoare „ca închinarea să se desfășoare conform Scripturii.”

    A fost ideea strălucită a Reformei Protestante, în primul rând, aceea de a face uz de toți psalmii și de întreaga Psaltire și, în al doilea rând, de a descoperi o cale de a face psalmii nu doar cantabili, ci populari și influenți. Soluția a fost traducerea psalmilor sub forma unor poezii moderne (versificare) și cântarea lor pe aceleași tipuri de melodii pe care oamenii, în mod obișnuit, le cântau în altă parte – adică sub forma unor strofe și versuri de o anumită lungime și cu o organizare ritmică regulată sau cu metru muzical (de aici termenul „psalmii metrici”).

    Luther a fost cel care a sugerat pentru prima oară ca psalmii să fie aduși din nou în cântarea bisericii. El a avut dorința de a dezvolta psalmodierea în limba poporului. Motivul pentru care dorea să facă asta este tipic pentru întregul program liturgic al Reformei: „pentru ca și în forma sa muzicală, Cuvântul lui Dumnezeu să fie printre oameni.”

    Jean Calvin, datorită aderării lui stricte la principiul „Sola Scriptura”, a folosit numai psalmi în închinare, iar psalmodierea versificată a devenit o trăsătură specifică a Bisericilor Reformate din întreaga lume. Părtinirea lui în favoarea psalmilor este explicată în mod special în Prefața Psaltirii din 1543. Psalmii, argumentează el, erau cântările Duhului Sfânt:

          „Ceea ce spune sfântul Augustin este adevărat, că nimeni nu poate cânta ceva vrednic de Dumnezeu dacă nu a primit acele lucruri de la El. Din acest motiv, după ce ne-am uitat cu grijă peste tot și am cercetat în lung și în lat, nu vom găsi cântări mai bune, nici mai potrivite pentru acest scop decât Psalmii lui David, pe care Duhul Sfânt i-a insuflat și ni i-a transmis prin el. Și, mai mult, atunci când îi cântăm, suntem siguri că Dumnezeu pune cuvintele în gurile noastre, ca și când El ar cânta prin noi pentru preamărirea slavei Sale.”



    Experiența lui Calvin ca pastor refugiat la Strasbourg i-a dovedit, în practică, beneficiile cântării psalmilor în formă versificată, în locul cântării textului psaltic în proză: oamenii i-au învățat mai ușor, i-au cântat mai bucuros și au primit astfel o mare binecuvântare spirituală de pe urma lor. În 1539, Calvin a alcătuit prima lui psaltire în versuri în franceză:  șase psalmi traduși de Calvin personal și 13 de poetul Clement Marot. Rechemat fiind la Geneva în 1541, Calvin a convins autoritățile de acolo să aprobe psalmodierea metrică în cadrul închinării și a introdus ore de psalmodiere în programa școlară. În următoarele două decenii, el a supravegheat pregătirea unei serii de psaltiri provizorii, fiecare mai lungă decât precedenta, până când întreaga Psaltire în rimă franceză (cunoscută mai ales ca Psaltirea de la Geneva) a fost încheiată în 1562.

    În vederea acomodării cu metrul și ritmul, a fost uneori necesar să se adauge și alte cuvinte la psalm dar poeților nu li s-a permis să „căptușească” traducerea cu orice lucru care nu era acolo; cuvintele au fost adăugate doar pentru a explica psalmul, pentru a-i clarifica înțelesul. Prin urmare, e corect să descriem această versiune ca „parafrază apropiată”. Majoritatea celor 125 de melodii folosite în psaltirea geneveză au fost compuse sau editate de Louis Bourgeois. Ca stil, multe dintre ele seamănă cu melodiile populare ale vremii, dar nu este nicio dovadă că ele au fost pur și simplu împrumutate din cântecele seculare, cum ar fi melodiile cântate în cârciumi. Dimpotrivă, există o dovadă clară a influenței cântului gregorian ca sursă. Rezultatul a fost o combinație minunată între text și melodie, muzica servind drept suport pentru text, mai degrabă decât să interfereze cu scopul „rugăciunii cântate”.



    Un vizitator al Genevei lui Calvin a descris experiența sa referitoare la cântul congregațional al psalmilor în felul următor:

          „Când congregația este adunată, fiecare scoate din buzunar o carte mică ce conține psalmi cu note și, din toată inima, în limba maternă, congregația cântă înainte și după predică. Fiecare îmi mărturisește cât de mare este mângâierea și edificarea produse de acest obicei.”

    Psaltirea de la Geneva a fost una dintre cele mai influente colecții de muzică sacră în secolele care au urmat. Ea rămâne până astăzi cea mai populară psaltire cântată din istorie. A stat la baza traducerile psaltirilor în olandeză, germană, maghiară, cehă și ebraică (pentru lucrarea de misiune printre evrei) și în alte limbi – cel puțin 24 în total. La Geneva psalmii erau cântați la unison (în octave) și fără acompaniament muzical în cadrul slujbelor religioase. Calvin a fost influențat de gândirea Părinților și de practica Bisericii care în primele nouă secole nu a folosit acompaniament muzical în cadrul liturghiei.



    O dinamică distinctivă a epocii în care s-au cântat psalmii în perioada Reformei a fost cântatul unor porțiuni mari din Psalmi sau a textului în întregime, spre deosebire de cântatul câtorva versicule cum se obișnuia în cadrul liturghiei medievale. Reformatorii nu s-ar fi mulțumit cu „versulețe” sau fragmente din psalmi și cu siguranță nu ar fi fost mulțumiți de practica modernă a izolării anumitor versete din psalmi pentru a fi cântate ca niște cântece biblice. A cânta psalmii înseamnă a cânta textul integral al fiecăruia în parte și apoi întreaga Psaltire. Fiecare psalm își are propria integritate tematică iar Cartea Psalmilor ca întreg este caracterizată de integralitatea teologică, cristologică și experiențială. Psaltirea a fost dată de Duhul Sfânt ca o antologie completă a cărei forță este colectivă: lamentările nu sunt izolate de laude, imprecațiile nu sunt izolate de mărturisirea păcatelor, ci toate sunt împreună. Întreaga Evanghelie a întregului Cristos se găsește în întreaga Psaltire!

    Nu se poate să nu facem referire la impactul pe care l-a avut Psaltirea în rimă franceză asupra exilaților francezi din Geneva (cunoscuți ca hughenoți) când aceștia s-au întâlnit pentru prima oară cu psalmii cântați. Pe măsură ce acești refugiați intrau și ieșeau din Franța, duceau cu ei dragostea pentru psalmii versificați pe care au învățat-o la Geneva. Până în 1553 psalmii genevezi se cântau în toate bisericile protestante din Franța. În 1559 această carte a devenit cartea de cântări oficială a Bisericilor Reformate din Franța. Când a fost publicată prima ediție completă în 1562, s-a consumat imediat și a trecut prin douăzeci și cinci de ediții în primul an de publicare.



    În timpul acestei perioade de devotament arzător pentru cântul psalmilor, la fel ca și în primele patru secole, biserica protestantă franceză a crescut cu o viteză extraordinară. De fapt, cântul psalmilor s-a dovedit a fi providențial pentru protestanții francezi și în contextul războaielor și a persecuției de care a fost marcată acea perioadă. Hughenoții au găsit în Psaltirea de la Geneva o fântână săpată în deșert din care scoteau mângâiere în prigoană, puterea de a li se împotrivi plini de curaj dușmanilor credinței; având convingerea sigură că Dumnezeu lupta pentru ei, și de asemenea (trebuie să adăugăm) că vor fi răzbunați în fața vrăjmașilor.

    Cunoașterea psalmilor devenise datoria principală pentru hughenoți. Mesajul puternic al psalmilor cântați a făcut ca psalmodierea să devină în egală măsură o parte din viața de zi cu zi, cât și din închinarea publică. Familiile acasă, bărbații și femeile la locul de muncă sau implicați fiind în treburile zilnice, erau recunoscuți ca fiind protestanți francezi deoarece puteau fi auziți cântând Psalmii. Psaltirea a devenit pentru ei manualul vieții spirituale. Mai mult, psaltirea a întipărit adânc caracteristicile ei în caracterul hughenotului și a jucat un rol vital în devenirea lui. Pentru hughenotul chemat să lupte și să sufere pentru principiile lui, obiceiul de a cânta psalmii a constituit o pregătire providențială. Psalmul 130 era cântat de cei care mergeau la moarte pe rug iar Psalmul 118 și Psalmul 124 erau adevărate imnuri de război cântate de hughenoți înaintea bătăliilor, ca și în timpul rezistențelor sau revoltelor împotriva persecuțiilor. Este de neconceput istoria Reformei Protestante în Franța dacă această practică nu ar fi avut un loc important în ea.



    O istorie similară poate fi relatată și cu privire la protestanții din Scoția. În timp ce John Knox și alți refugiați au revenit în Scoția din exilul de pe continent la sfârșitul anilor 1550, ei au venit plini de râvnă pentru o psaltire în limba engleză care să corespundă Psaltirii Geneveze. În cele din urmă, rezultatul a fost Psaltirea Scoțiană -The Scottish Psalter- publicată în forma ei finală în 1650. A fost un dar dumnezeiesc publicat cu câțiva ani înainte de persecuțiile sângeroase ale „Perioadei de ucidere” (1679-1688) timp în care și-a câștigat locul în inimile oamenilor iar versurile li s-au întipărit atât de bine în memorie încât a rămas mereu limbajul utilizat pentru exprimarea emoțiilor. Se întorceau cu fața spre psalmi pentru a găsi sprijin sufletesc în momentele de neliniște și pericol și găseau în ei limbajul puterii și al mângâierii. Psalmii versificați în rimă scoțiană sunt pătați de sângele martirilor care n-au ținut la viața lor ca și cum le-ar fi fost scumpă pentru ca prin suferință și sacrificiu să păstreze credința și conștiința și să salveze libertatea țării de la înfrângere. În Bisericile Prezbiteriene Reformate din Scoția și din alte părți ale lumii, de aproape 500 de ani, Psaltirea Scoțiană continuă să fie folosită în mod exclusiv, atât în uzul personal, familial cât și în uzul liturgic.

    După perioada de început a Reformei Protestante, cântul psalmilor a fost o parte importantă din întărirea și mângâierea tuturor bisericilor protestantismului reformat, precum și a rudelor apropiate ale acestora, bisericile congregaționale și baptiste, timp de 300 de ani. În 1568 Peter Dathenus a publicat o traducere în limba olandeză modelată cu grijă după textele și melodiile geneveze care a devenit oficiala carte reformată de cântări pentru următoarele două secole în Olanda protestantă. În mod similar, ediția în limba germană a Psaltirii Geneveze, lucrarea lui Ambrosius Lobwasser a fost publicată în 1573. Din versiunea lui Lobwasser au fost traduși în maghiară de Albert Molnar în 1607 -Psalterium Hungaricum- iar din versiunea maghiară au fost traduși în română în 1660.



    Românitatea transilvană a fost și ea influențată încă din secolul al 16-lea de Psaltirea Franceză. Este cunoscută tipăritura a unor cântări calvine, unele din ele psaltice, în limba română și cu litere latine -Fragmentul Todorescu- din 1573. Aceasta a fost prima carte românească cu litere latine cunoscută. Ea a apărut odată cu înființarea în a doua jumătate a secolului al XVI-lea a Bisericii Calvine Române din Transilvania. Această biserică a ființat mult timp în ținuturile Banatului, Hunedoarei și Făgărașului. Influența Psaltirii Franceze a continuat cu putere în Transilvania în prima jumătate a secolului al 17-lea când s-a terminat cu traducerea în limba română a tuturor celor 150 de psalmi din Psaltirea Franceză -Manuscrisul calvino-român sau Manuscrisul Anonim din 1660.

    Nu ştim exact cine a tradus  în versuri psalmii francezi în româneşte dar se știe că s-a realizat urmând filiera germană-maghiară (Lobwasser – Molnar). Ceea ce putem însă presupune ca fiind cel mai apropiat de adevăr este faptul că o întreagă pleiadă de versificatori români au participat la finalizarea Psaltirii Reformate Române, o serie în care, pe lângă mulţi anonimi, ar trebui să includem neapărat pe Ştefan Fogaraşi şi Ioan Viski, doi predicatori reformaţi români. Această carte de cântări a fost folosită intens de comunităţile aparţinând Bisericii Reformate Române din  Transilvania. Pe pagina numerotată 207 a documentului se află scrisă parafraza în versuri a Psalmului 1. Textul începe cu titlul psalmului în maghiară: “Psalmus 1. Az kinem jar hitlenek tanasan” şi continuă cu strofele în română cu ortografie maghiară: “Kare nu emble ’n svatul reylor/ Si nu va szta pre kale de pekat/ En szkaunul de bedzokure nu sede/ Cze en ledze Domnului sze deszmiarde/ Acsesztai grisa dzuva si nopte/ Om ka czesztai ferikat adever.” Transcriere în ortografie actuală: “Care nu îmblă-n sfatul răilor/ Şi nu va sta pre calea de păcat/ În scaŭnul de batjocură nu şede/ Ci în legea Domnului se dezmiarde/ Aceasta-i grija ziua şi noaptea/ Om ca cesta-i fericat adevăr.” Această Psaltire a contribuit la introducerea limbii române în uzul liturgic și a influențat faimoasa Psaltire pre versuri tocmită (1673) a mitropolitului Dosoftei, părintele poeziei românești. Această Psaltire istorică are acum un corespondent modern prin publicarea cărții Psaltirea Renascentistă Franceză – Versificare în limba română a psalmilor pe melodiile hughenote în anul 2012 de către Mircea Valeriu Diaconescu, Ștefan Bratosin și Iacob Coman (editori) sub egida Editurii Academiei Române. Versificările psalmilor sunt de tip “parafrază apropiată” iar melodiile sunt cele din versiunea originală de acum 460 de ani.


     

    Mesaje



    Pentru a vedea mesajele trebuie sa va
    Autentificati
    Verified by VISA MasterCard SecureCode
    powered by