Capitolul 1
Autoritatea pe care se aşază închinarea în biserică: Cuvântul lui Dumnezeu
Încă de la Cain și Abel, oamenii lui Dumnezeu s-au întrebat: „Care este modul potrivit de a-i aduce închinare lui Dumnezeu?” În multe biserici din zilele noastre domnește confuzia dacă anumite elemente ale serviciului de închinare sunt cu adevărat folositoare închinării colective. Ce anume îi este plăcut lui Dumnezeu? În încercarea de a-și îmbogăți modul de închinare, unii creștini evlavioși cred că au libertatea de a folosi în închinarea lor orice li se pare lor bun. Însă acest fapt i-ar putea constrânge pe alții, tot creștini evlavioși, să participe în lucruri care sunt împotriva conștiinței lor. Așadar, cum putem fi siguri că elementele pe care le includem în închinarea bisericii sunt plăcute lui Dumnezeu?
Domnul Isus Hristos a confruntat direct această problemă de-a lungul vieții Sale pământești deoarece fariseii adăugaseră vieții religioase evreiești tradiții ce mergeau mult mai departe decât ceea ce Dumnezeu Însuși le poruncise. Găsim un astfel de episod în Marcu cap. 7 și ne va fi de folos să îl parcurgem deoarece ne prezintă importanța critică a autorității pe care Biblia o are asupra închinării.
„Fariseii şi câţiva cărturari veniţi din Ierusalim s-au adunat la Isus. Ei au văzut pe unii din ucenicii Lui prânzind cu mâinile necurate, adică nespălate. – Fariseii însă şi toţi iudeii nu mănâncă fără să-şi spele cu mare băgare de seamă mâinile, după datina bătrânilor. Şi, când se întorc din piață, nu mănâncă decât după ce s-au scăldat. Sunt multe alte obiceiuri pe care au apucat ei să le ţină, precum spălarea paharelor, a urcioarelor, a căldărilor şi a paturilor. – Şi fariseii, şi cărturarii L-au întrebat: «Pentru ce nu se țin ucenicii Tăi de datina bătrânilor, ci prânzesc cu mâinile nespălate?»” (Marcu 7:1–5).
Tradiții omenești
Este important să recunoaștem că acest pasaj îi prezintă pe farisei preocupați nu de igienă, ci de închinare. Ei erau interesați de curățirea ceremonială, despre care credeau că este necesară pentru a se putea închina lui Dumnezeu așa cum se cuvine. Ca atare, Isus răspunde preocupării lor:
„Isus le-a răspuns: «Fățarnicilor, bine a prorocit Isaia despre voi, după cum este scris: ,Norodul acesta Mă cinstește cu buzele, dar inima lui este departe de Mine. Degeaba Mă cinstesc ei, dând învățături care nu sunt decât nişte porunci omenești.’ Voi lăsați porunca lui Dumnezeu şi țineți datina așezată de oameni, precum spălarea urcioarelor şi a paharelor, şi faceți multe alte lucruri de acestea.» El le-a mai zis: «Aţi desființat frumos porunca lui Dumnezeu ca să țineți datina voastră.»” (Marcu 7:6–9)
Domnul îi condamnă pe farisei din cauza închinării lor ipocrite; de fapt, El chiar le spune că închinarea lor este zadarnică. Dar fiți atenți la motivul pentru care închinarea lor este lipsită de valoare: învăță ca doctrină porunci omenești. Fariseii au mers dincolo de poruncile pe care Dumnezeu le-a lăsat cu privire la închinare adăugând cerințe în plus. Iar Isus le spune că, acționând în acest mod, ei, de fapt, au respins poruncile lui Dumnezeu.
El continuă cu enumerarea și a altor condiții de ordin religios pe care aceștia le adăugaseră poruncilor lui Dumnezeu. Observați ce spune mai târziu, în versetul 13: „Şi aşa, aţi desființat Cuvântul lui Dumnezeu prin datina voastră. Şi faceți multe alte lucruri de felul acesta!” Domnul le spune că, adăugând în închinare cerințe concepute de oameni, ei nu se încred în autoritatea și suficiența Scripturilor, iar acest lucru face ca închinarea lor să devină goală.
Acest episod, dintre Isus și farisei, ne învață principiul esențial ce trebuie să guverneze fiecare discuție despre închinare. În mijlocul atâtor controverse actuale ce au în centru închinarea, trebuie să rămânem ferm convinși de următorul aspect: adevărul pe care trebuie să se întemeieze teologia și practica închinării în biserică este autoritatea și suficiența Scripturii.
Autoritatea și suficiența Scripturii
Textul biblic cheie ce subliniază autoritatea Cuvântului lui Dumnezeu este 2 Timotei 3:16-17:
„Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos ca să învețe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârșit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună.”
Traducând literar, Dumnezeu a „suflat” Scripturile, iar acest lucru face ca fiecare pagină din Biblie să fie împuternicită cu toată autoritatea lui Dumnezeu. Revelația inspirată a Sfintelor Scripturi este îmbrăcată cu autoritate și este suficientă pentru a ne învăța, a ne mustra, a ne îndrepta și a ne da înțelepciune în neprihănire. Cuvântul lui Dumnezeu are autoritatea și este mai mult decât suficient pentru a ne echipa în mod perfect pentru orice lucrare bună, inclusiv – sau, și mai bine spus, mai ales – pentru lucrarea cea bună pentru care am fost creați: închinarea înaintea lui Dumnezeu. În consecință, întreaga noastră teologie și practică cu privire la închinarea în bisericã trebuie să se fundamenteze pe autoritatea și suficiența a ceea ce ne-a poruncit Dumnezeu – revelația Sa divină.
Tocmai din acest motiv puritanii și baptiștii din sec. al XVII-lea au respins Biserica Anglicană, care adăugase ritualuri și cerințe, ca parte din închinarea publică, ce depășeau învățătura Noului Testament. Ei au insistat asupra unui principiu ce va purta, mai târziu, denumirea de principiul regulativ în închinare. „Mărturisirea de credință baptistă de la Londra” din anul 1644 declară:
„Autoritatea cunoașterii, credinței și supunerii, în ceea ce privește închinarea și slujirea înaintea lui Dumnezeu, dar și a altor îndatoriri creștinești, nu stă în invenția, părerile, legile, constituția sau tradițiile nescrise ale vreunui om, ci doar în Cuvântul lui Dumnezeu, așa cum este El cuprins în Scripturile Canonice.”
Autoritatea Scripturii asupra închinării
Dacă este imperios necesar să înțelegem autoritatea și suficiența Bibliei asupra fiecărui aspect al vieții noastre de creștin, în ceea ce privește închinarea, acest lucru este vital; iată cele trei argumente biblice principale.
Domnul Isus Hristos a confruntat direct această problemă de-a lungul vieții Sale pământești deoarece fariseii adăugaseră vieții religioase evreiești tradiții ce mergeau mult mai departe decât ceea ce Dumnezeu Însuși le poruncise. Găsim un astfel de episod în Marcu cap. 7 și ne va fi de folos să îl parcurgem deoarece ne prezintă importanța critică a autorității pe care Biblia o are asupra închinării.
„Fariseii şi câţiva cărturari veniţi din Ierusalim s-au adunat la Isus. Ei au văzut pe unii din ucenicii Lui prânzind cu mâinile necurate, adică nespălate. – Fariseii însă şi toţi iudeii nu mănâncă fără să-şi spele cu mare băgare de seamă mâinile, după datina bătrânilor. Şi, când se întorc din piață, nu mănâncă decât după ce s-au scăldat. Sunt multe alte obiceiuri pe care au apucat ei să le ţină, precum spălarea paharelor, a urcioarelor, a căldărilor şi a paturilor. – Şi fariseii, şi cărturarii L-au întrebat: «Pentru ce nu se țin ucenicii Tăi de datina bătrânilor, ci prânzesc cu mâinile nespălate?»” (Marcu 7:1–5).
Tradiții omenești
Este important să recunoaștem că acest pasaj îi prezintă pe farisei preocupați nu de igienă, ci de închinare. Ei erau interesați de curățirea ceremonială, despre care credeau că este necesară pentru a se putea închina lui Dumnezeu așa cum se cuvine. Ca atare, Isus răspunde preocupării lor:
„Isus le-a răspuns: «Fățarnicilor, bine a prorocit Isaia despre voi, după cum este scris: ,Norodul acesta Mă cinstește cu buzele, dar inima lui este departe de Mine. Degeaba Mă cinstesc ei, dând învățături care nu sunt decât nişte porunci omenești.’ Voi lăsați porunca lui Dumnezeu şi țineți datina așezată de oameni, precum spălarea urcioarelor şi a paharelor, şi faceți multe alte lucruri de acestea.» El le-a mai zis: «Aţi desființat frumos porunca lui Dumnezeu ca să țineți datina voastră.»” (Marcu 7:6–9)
Domnul îi condamnă pe farisei din cauza închinării lor ipocrite; de fapt, El chiar le spune că închinarea lor este zadarnică. Dar fiți atenți la motivul pentru care închinarea lor este lipsită de valoare: învăță ca doctrină porunci omenești. Fariseii au mers dincolo de poruncile pe care Dumnezeu le-a lăsat cu privire la închinare adăugând cerințe în plus. Iar Isus le spune că, acționând în acest mod, ei, de fapt, au respins poruncile lui Dumnezeu.
El continuă cu enumerarea și a altor condiții de ordin religios pe care aceștia le adăugaseră poruncilor lui Dumnezeu. Observați ce spune mai târziu, în versetul 13: „Şi aşa, aţi desființat Cuvântul lui Dumnezeu prin datina voastră. Şi faceți multe alte lucruri de felul acesta!” Domnul le spune că, adăugând în închinare cerințe concepute de oameni, ei nu se încred în autoritatea și suficiența Scripturilor, iar acest lucru face ca închinarea lor să devină goală.
Acest episod, dintre Isus și farisei, ne învață principiul esențial ce trebuie să guverneze fiecare discuție despre închinare. În mijlocul atâtor controverse actuale ce au în centru închinarea, trebuie să rămânem ferm convinși de următorul aspect: adevărul pe care trebuie să se întemeieze teologia și practica închinării în biserică este autoritatea și suficiența Scripturii.
Autoritatea și suficiența Scripturii
Textul biblic cheie ce subliniază autoritatea Cuvântului lui Dumnezeu este 2 Timotei 3:16-17:
„Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos ca să învețe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârșit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună.”
Traducând literar, Dumnezeu a „suflat” Scripturile, iar acest lucru face ca fiecare pagină din Biblie să fie împuternicită cu toată autoritatea lui Dumnezeu. Revelația inspirată a Sfintelor Scripturi este îmbrăcată cu autoritate și este suficientă pentru a ne învăța, a ne mustra, a ne îndrepta și a ne da înțelepciune în neprihănire. Cuvântul lui Dumnezeu are autoritatea și este mai mult decât suficient pentru a ne echipa în mod perfect pentru orice lucrare bună, inclusiv – sau, și mai bine spus, mai ales – pentru lucrarea cea bună pentru care am fost creați: închinarea înaintea lui Dumnezeu. În consecință, întreaga noastră teologie și practică cu privire la închinarea în bisericã trebuie să se fundamenteze pe autoritatea și suficiența a ceea ce ne-a poruncit Dumnezeu – revelația Sa divină.
Tocmai din acest motiv puritanii și baptiștii din sec. al XVII-lea au respins Biserica Anglicană, care adăugase ritualuri și cerințe, ca parte din închinarea publică, ce depășeau învățătura Noului Testament. Ei au insistat asupra unui principiu ce va purta, mai târziu, denumirea de principiul regulativ în închinare. „Mărturisirea de credință baptistă de la Londra” din anul 1644 declară:
„Autoritatea cunoașterii, credinței și supunerii, în ceea ce privește închinarea și slujirea înaintea lui Dumnezeu, dar și a altor îndatoriri creștinești, nu stă în invenția, părerile, legile, constituția sau tradițiile nescrise ale vreunui om, ci doar în Cuvântul lui Dumnezeu, așa cum este El cuprins în Scripturile Canonice.”
Autoritatea Scripturii asupra închinării
Dacă este imperios necesar să înțelegem autoritatea și suficiența Bibliei asupra fiecărui aspect al vieții noastre de creștin, în ceea ce privește închinarea, acest lucru este vital; iată cele trei argumente biblice principale.
1. Închinarea se întemeiază pe revelația lui Dumnezeu
În primul rând, însăși ideea de închinare își are originea în revelația lui Dumnezeu. Închinarea există doar pentru că Dumnezeu S-a revelat pe Sine. Crearea lumii prin cuvânt a fost, în esența ei, și un act de creare a închinării. Dumnezeu a creat universul din nimic prin actul zicerii anume pentru a–Și arăta gloria (Ps.19:1), iar pe Adam l-a făcut după chipul și asemănarea Sa tocmai ca el să fie martorul slavei Sale și să Îi răspundă Creatorului prin închinare. Scopul principal al lui Dumnezeu este să își aducă slavă Sieși și îi cheamă pe toți oamenii, de pretutindeni, să își împlinească scopul pentru care au fost creați, adică făcând și ei acelaşi lucru.
Însă dorința lui Dumnezeu de a fi proslăvit nu s-a încheiat odată cu crearea lumii. Incontestabil, creația Îi zugrăvește gloria, dar creația singură nu este suficientă pentru a ni-L revela pe Dumnezeul vrednic de orice închinare. Adam nu ar fi știut cui trebuie să i se închine, dacă Dumnezeu nu i-ar fi spus. În Geneza 2:15, Dumnezeu i se revelează lui Adam și îi comunică scopul pentru care a fost creat. „Domnul Dumnezeu a luat pe om şi l-a aşezat în grădina Edenului ca s-o lucreze şi s-o păzească.” Expresia „ca s-o lucreze și s-o păzească” sugerează faptul că scopul lui Adam era acela de a grădinări; însă, înainte de cădere, acest lucru nu era necesar. De fapt, cele două verbe au un înțeles mai adânc. În Vechiul Testament, acestea sunt folosite, de cele mai multe ori, pentru a numi îndatoririle preoțești ale leviților în cadrul slujbei de la Cortul întâlnirii. Astfel, având în minte contextul în care era Adam înainte de cădere, dar și înțelesul și întrebuințarea vechi-testamentară ale celor două verbe, putem spune că Geneza 2:15 reprezintă declarația lui Dumnezeu, că scopul pentru care omul a fost creat este să I se închine și să Îl asculte. El își comunică verbal revelația tocmai pentru ca Adam să I se poată închina.
Faptul că Dumnezeu, cu însăși primele cuvinte, a creat închinarea trebuie să ne facă să recunoaștem că orice act de închinare începe cu vorbirea lui Dumnezeu. Dumnezeu este inițiatorul închinării și, mai ales, revelația Sa cu privire la Persoana Lui este temelia închinării adevărate. Închinarea credincioșilor laolaltă trebuie să fie fundamentată în Cuvântul lui Dumnezeu, care este plin de autoritate și mai mult decât suficient.
2. Dumnezeu respinge orice act de închinare pe care El nu l-a poruncit
În al doilea rând, vedem că Scriptura abundă de exemple în care Dumnezeu respinge închinarea din cauza faptului că aceasta includea și elemente pe care El nu le-a poruncit. Rareori au fost aceste elemente introduse rău intenționat; de cele mai multe ori, acestea erau motivate de dorința de a îmbunătăți închinarea înaintea lui Yahweh. Cu toate acestea, Dumnezeu a respins formele de închinare ce includeau elemente extra-biblice, iar unul dintre cele mai frapante exemple îl găsim în Leveticul 10:
„Fiii lui Aaron Nadab şi Abihu şi-au luat, fiecare, cădelnița, au pus foc în ea şi au pus tămâie pe foc, şi au adus astfel înaintea Domnului foc străin, lucru pe care El nu li-l poruncise. Atunci a ieşit un foc dinaintea Domnului, i-a mistuit şi au murit înaintea Domnului. Moise a zis lui Aaron: «Aceasta este ce a spus Domnul când a zis: ,Voi fi sfințit de cei ce se apropie de Mine şi voi fi proslăvit în faţa întregului popor.’» Aaron a tăcut.” (Lev. 10:1–3)
În acest pasaj, Nadab și Abihu au adus înaintea Domnului un foc străin și, din această cauză, au fost omorâți. De ce? Nu era nimic ticălos sau rău în sine în ceea ce au făcut ei. Dar, așa cum menționează și versetul 1, au fost omorâți deoarece Dumnezeu nu poruncise acel element în închinarea poporului lui Israel. Dumnezeu ia foarte în serios acest lucru. Singura închinare plăcută Lui este închinarea pe care El Însuși a poruncit-o.
Am văzut acest aspect și la fariseii din Noul Testament, dar va continua și mai târziu, în biserica primară, printre „iudaizatorii” care îi învățau pe convertiții la creștinism că trebuie să adopte practicile religioase iudaice ale legii lui Moise. Prima confruntare a avut loc atunci când niște iudei creștini au călătorit în Antiohia și le-au spus creștinilor de acolo: „Dacă nu sunteţi tăiaţi împrejur după obiceiul lui Moise, nu puteţi fi mântuiţi.” (Fapte 15:1). Acest lucru a dus la alcătuirea unui conciliu al liderilor bisericii creștine din Ierusalim, și la care au participat inclusiv Iacov, Petru și Pavel. Conciliul a ajuns la concluzia că a impune astfel de practici, ce nu fuseseră poruncite bisericii creștine, însemna să pună „pe grumazul ucenicilor un jug” (Fapte 15:10).
Din nou, învățătura de bază este că doar Dumnezeu Însuși are dreptul de a determina modul în care ne închinăm, iar El a comunicat în Cuvântul insuflat suficientă revelație cu privire la ce înseamnă o închinare plăcută înaintea Lui. Așadar, trebuie să ne asigurăm că modul în care și noi ne închinăm a fost stabilit de Însuși Dumnezeu. „A doua mărturisire de credință baptistă de la Londra”, din anul 1689, se pronunță astfel:
„Totuși, modalitatea de închinare acceptabilă a lui Dumnezeu cel adevărat a fost instituită de El Însuși și delimitată clar prin voia Sa descoperită oamenilor. El nu poate primi închinarea care este făcută după imaginație sau metode omenești, nici după sugestiile Satanei, nici după orice fel de reprezentare vizuală și nici prin altă modalitate care nu a fost prescrisă în Sfânta Scriptură.” (22.1)
3. Autoritatea lui Dumnezeu îngrădește autoritatea bisericii
În al treilea rând, Biblia este cât se poate de clară că cei credincioși au libertatea conștiinței în ceea ce privește lucrurile spirituale. Cu alte cuvinte, niciunui creștin nu i se poate cere să participe într-o practică spirituală despre care nu este „deplin încredințat în mintea lui” (Rom.15:5). Acest punct limitează chiar și autoritatea pastorală. Niciun pastor sau lider de biserică nu poate impune asupra unui alt credincios o practică spirituală ce nu este autorizată în mod explicit de către Scriptură – chiar dacă are „o înfățișare de înţelepciune” (Col. 2:20-23).
Acest principiu a fost expus într-un mod clar în Noul Testament deoarece, în primii ani ai bisericii, unii creștini au insistat să introducă în închinarea creștină elemente de închinare iudaică, elemente ce nu fuseseră poruncite în închinarea bisericii creștine. În Romani 14:5-6, Pavel adresează tocmai această problemă:
„Unul socotește o zi mai presus decât alta; pentru altul, toate zilele sunt la fel. Fiecare să fie deplin încredinţat în mintea lui. Cine face deosebire între zile pentru Domnul o face. Cine nu face deosebire între zile pentru Domnul n-o face. Cine mănâncă pentru Domnul mănâncă, pentru că aduce mulțumiri lui Dumnezeu.”
În Romani 14, apostolul scrie specific despre acei iudei creștini care doreau să mențină restricțiile și uzanțele legii mozaice. Este important să reținem că aici se face referire la restricțiile religioase cu privire la animalele necurate din punct de vedere ceremonial și la ținerea zilelor sfinte; orice discuție adecvată asupra a ceea ce constituie libertatea creștinului trebuie așezată în acest context. Astfel spus, în timp ce 1 Corinteni 8-10 vorbește despre lucruri generale ce sunt asociate într-un mod negativ cu lumea păgână, cum ar fi carnea oferită zeilor, Romani 14 discută specific subiectul adăugării de cerințe în plus la viața religioasă. Așadar, acest text are implicații directe asupra a ceea ce înseamnă închinarea publică, iar formulatorii principiului regulativ în închinare l-au folosit ca atare.
În dorința de a „urmări lucrurile care duc la pacea şi zidirea noastră” (Rom.14:19), Pavel insistă în versetul 5 asupra faptului că „fiecare să fie deplin încredinţat în mintea lui” în ceea ce privește zilele sfinte, iar în versetul 23 ne avertizează că „cine se îndoiește şi mănâncă este osândit, pentru că nu mănâncă din încredințare. Tot ce nu vine din încredințare e păcat.” Întrebarea este, ar trebui să ținem zile sfinte, dacă acestea nu au fost poruncite ca zile de închinare pentru biserică? Pavel scrie că pentru a institui o astfel de regulă, fiecare credincios trebuie să fie pe deplin convins în mintea sa. Trebuie să fim atenți să nu impunem anumite lucruri atât conștiinței proprii, cât și conștiinței altor credincioși, atâta timp cât ei nu sunt complet încredințați de lucrul respectiv. Însă cum putem știi cu precizie dacă Dumnezeu vrea să ținem o anumită zi sfântă? Doar dacă acea zi a fost poruncită bisericii. Dacă tu, ca individ, ești convins că acea zi trebuie ținută, atunci ai tot dreptul să faci acest lucru în casa ta. Dar nu putem extinde acest lucru adunării bisericilor, unde avem mai multe conștiințe individuale adunate laolaltă ce trebuie să fie convinse direct din Cuvântul lui Dumnezeu că păzirea acelei zile este necesară.
Această problemă este abordată și în pasajul din Coloseni 2:20-23:
„Dacă aţi murit împreună cu Hristos faţă de învățăturile începătoare ale lumii, de ce, ca şi cum aţi trăi încă în lume, vă supuneți la porunci ca acestea: «Nu lua, nu gusta, nu atinge cutare lucru»? Toate aceste lucruri, care pier odată cu întrebuințarea lor şi sunt întemeiate pe porunci şi învățături omenești, au, în adevăr, o înfățișare de înţelepciune într-o închinare voită, o smerenie şi asprime faţă de trup, dar nu sunt de niciun preț împotriva gâdilării firii pământești.”
Aici, Pavel îi mustră pe creștinii care au adăugat vieții lor religioase elemente ce sunt simple cerințe omenești. Cum am mai spus, aceste cerințe, de tipul „nu lua, nu gusta, nu atinge”, apar în contextul trupului lui Hristos (v. 18-19) și se referă strict la restricțiile religioase care au fost preluate din legea mozaică. Pavel atrage atenția asupra faptului că, pentru a menține unitatea trupului lui Hristos, trebuie să ne limităm la practicile care au fost prescrise într-un mod explicit în Noul Testament. El menționează inclusiv faptul că acele practici aveau, cu adevărat, o înfățișare de înțelepciune și spiritualitate, însă, nefiind poruncite de Dumnezeu, fac ca acel act de închinare să nu Îi fie plăcut.
Dacă ne întoarcem înapoi în trecut, în sec. al XVII-lea, puritanii (mai târziu prezbiterienii) și baptiștii au insistat asupra faptului că practica închinării este supusă autorității Bibliei și aceasta, nu pentru a restricționa într-un mod redundant închinarea în adunare, ci pentru a elibera conștiințele afectate de practici în închinarea colectivă ce nu erau menționate în Scriptură. Ei au insistat asupra faptului că niciun om, nici măcar cineva cu autoritate în biserică, nu putea să constrângă un credincios să ia parte la un act de închinare ce nu era prevăzut de Sfintele Scripturi. „A doua mărturisire de credință de la Londra” sumarizează acest principiu într-un mod eficient:
„Întrucât doar Dumnezeu este Domnul conștiinței, el a lăsat-o liberă de obligațiile către doctrinele și poruncile omenești care sunt în orice mod contrare Cuvântului Său sau care nu sunt conținute în Cuvântul Său. Astfel, a crede astfel de doctrine sau a te supune unor astfel de porunci fără a avea consimțământul conștiinței tale, constituie o trădare a adevăratei libertăți de conștiință și rațiune.” (2LBC 21.2)
Acest principiu, nu doar că nu îngrădește credinciosul, ci îl eliberează. Pastorii nu mai trebuie să alerge după ultimele tendințe în materie de închinare sau să trimită chestionare turmei lor pentru a le afla preferințele. La fel, membrii adunărilor nu vor mai avea de ce să se teamă de următoarea noutate în cadrul serviciul de închinare și nici nu vor mai avea nevoie să dezbată care este practica cea mai bună în închinare pe care ar trebui să o adopte biserica lor. Biserica va urma strict instrucțiunile clare ale Scripturii.
John Fawcett, un pastor englez baptist ce a trăit la jumătatea sec. XVIII, rezumă această convingere profund baptistă astfel: „Nici un act de închinare nu se poate numi sfânt, decât cel plăcut Celui Preaînalt. Niciun om sau comunitate de oameni nu are autoritatea să izvodească ritualuri și ceremonii de închinare, nici să schimbe orânduielile pe care El le-a stabilit sau să izvodească altele noi… Cuvântul divin este unicul îndreptar sigur în ceea ce privește slujirea făcută înaintea Sa. Întrebarea nu are legătură cu ceea ce noi credem că se cuvine, este decent sau potrivit, ci ce anume a poruncit bunul nostru Stăpân. În ce privește religia, nimic nu poartă pecetea sfințeniei decât ceea ce Dumnezeu a decretat.” (John Fawcett, The Holiness Which Becometh the House of the Lord, Halifax: Holden and Dawson, 1808).
În al doilea rând, vedem că Scriptura abundă de exemple în care Dumnezeu respinge închinarea din cauza faptului că aceasta includea și elemente pe care El nu le-a poruncit. Rareori au fost aceste elemente introduse rău intenționat; de cele mai multe ori, acestea erau motivate de dorința de a îmbunătăți închinarea înaintea lui Yahweh. Cu toate acestea, Dumnezeu a respins formele de închinare ce includeau elemente extra-biblice, iar unul dintre cele mai frapante exemple îl găsim în Leveticul 10:
„Fiii lui Aaron Nadab şi Abihu şi-au luat, fiecare, cădelnița, au pus foc în ea şi au pus tămâie pe foc, şi au adus astfel înaintea Domnului foc străin, lucru pe care El nu li-l poruncise. Atunci a ieşit un foc dinaintea Domnului, i-a mistuit şi au murit înaintea Domnului. Moise a zis lui Aaron: «Aceasta este ce a spus Domnul când a zis: ,Voi fi sfințit de cei ce se apropie de Mine şi voi fi proslăvit în faţa întregului popor.’» Aaron a tăcut.” (Lev. 10:1–3)
În acest pasaj, Nadab și Abihu au adus înaintea Domnului un foc străin și, din această cauză, au fost omorâți. De ce? Nu era nimic ticălos sau rău în sine în ceea ce au făcut ei. Dar, așa cum menționează și versetul 1, au fost omorâți deoarece Dumnezeu nu poruncise acel element în închinarea poporului lui Israel. Dumnezeu ia foarte în serios acest lucru. Singura închinare plăcută Lui este închinarea pe care El Însuși a poruncit-o.
Am văzut acest aspect și la fariseii din Noul Testament, dar va continua și mai târziu, în biserica primară, printre „iudaizatorii” care îi învățau pe convertiții la creștinism că trebuie să adopte practicile religioase iudaice ale legii lui Moise. Prima confruntare a avut loc atunci când niște iudei creștini au călătorit în Antiohia și le-au spus creștinilor de acolo: „Dacă nu sunteţi tăiaţi împrejur după obiceiul lui Moise, nu puteţi fi mântuiţi.” (Fapte 15:1). Acest lucru a dus la alcătuirea unui conciliu al liderilor bisericii creștine din Ierusalim, și la care au participat inclusiv Iacov, Petru și Pavel. Conciliul a ajuns la concluzia că a impune astfel de practici, ce nu fuseseră poruncite bisericii creștine, însemna să pună „pe grumazul ucenicilor un jug” (Fapte 15:10).
Din nou, învățătura de bază este că doar Dumnezeu Însuși are dreptul de a determina modul în care ne închinăm, iar El a comunicat în Cuvântul insuflat suficientă revelație cu privire la ce înseamnă o închinare plăcută înaintea Lui. Așadar, trebuie să ne asigurăm că modul în care și noi ne închinăm a fost stabilit de Însuși Dumnezeu. „A doua mărturisire de credință baptistă de la Londra”, din anul 1689, se pronunță astfel:
„Totuși, modalitatea de închinare acceptabilă a lui Dumnezeu cel adevărat a fost instituită de El Însuși și delimitată clar prin voia Sa descoperită oamenilor. El nu poate primi închinarea care este făcută după imaginație sau metode omenești, nici după sugestiile Satanei, nici după orice fel de reprezentare vizuală și nici prin altă modalitate care nu a fost prescrisă în Sfânta Scriptură.” (22.1)
3. Autoritatea lui Dumnezeu îngrădește autoritatea bisericii
În al treilea rând, Biblia este cât se poate de clară că cei credincioși au libertatea conștiinței în ceea ce privește lucrurile spirituale. Cu alte cuvinte, niciunui creștin nu i se poate cere să participe într-o practică spirituală despre care nu este „deplin încredințat în mintea lui” (Rom.15:5). Acest punct limitează chiar și autoritatea pastorală. Niciun pastor sau lider de biserică nu poate impune asupra unui alt credincios o practică spirituală ce nu este autorizată în mod explicit de către Scriptură – chiar dacă are „o înfățișare de înţelepciune” (Col. 2:20-23).
Acest principiu a fost expus într-un mod clar în Noul Testament deoarece, în primii ani ai bisericii, unii creștini au insistat să introducă în închinarea creștină elemente de închinare iudaică, elemente ce nu fuseseră poruncite în închinarea bisericii creștine. În Romani 14:5-6, Pavel adresează tocmai această problemă:
„Unul socotește o zi mai presus decât alta; pentru altul, toate zilele sunt la fel. Fiecare să fie deplin încredinţat în mintea lui. Cine face deosebire între zile pentru Domnul o face. Cine nu face deosebire între zile pentru Domnul n-o face. Cine mănâncă pentru Domnul mănâncă, pentru că aduce mulțumiri lui Dumnezeu.”
În Romani 14, apostolul scrie specific despre acei iudei creștini care doreau să mențină restricțiile și uzanțele legii mozaice. Este important să reținem că aici se face referire la restricțiile religioase cu privire la animalele necurate din punct de vedere ceremonial și la ținerea zilelor sfinte; orice discuție adecvată asupra a ceea ce constituie libertatea creștinului trebuie așezată în acest context. Astfel spus, în timp ce 1 Corinteni 8-10 vorbește despre lucruri generale ce sunt asociate într-un mod negativ cu lumea păgână, cum ar fi carnea oferită zeilor, Romani 14 discută specific subiectul adăugării de cerințe în plus la viața religioasă. Așadar, acest text are implicații directe asupra a ceea ce înseamnă închinarea publică, iar formulatorii principiului regulativ în închinare l-au folosit ca atare.
În dorința de a „urmări lucrurile care duc la pacea şi zidirea noastră” (Rom.14:19), Pavel insistă în versetul 5 asupra faptului că „fiecare să fie deplin încredinţat în mintea lui” în ceea ce privește zilele sfinte, iar în versetul 23 ne avertizează că „cine se îndoiește şi mănâncă este osândit, pentru că nu mănâncă din încredințare. Tot ce nu vine din încredințare e păcat.” Întrebarea este, ar trebui să ținem zile sfinte, dacă acestea nu au fost poruncite ca zile de închinare pentru biserică? Pavel scrie că pentru a institui o astfel de regulă, fiecare credincios trebuie să fie pe deplin convins în mintea sa. Trebuie să fim atenți să nu impunem anumite lucruri atât conștiinței proprii, cât și conștiinței altor credincioși, atâta timp cât ei nu sunt complet încredințați de lucrul respectiv. Însă cum putem știi cu precizie dacă Dumnezeu vrea să ținem o anumită zi sfântă? Doar dacă acea zi a fost poruncită bisericii. Dacă tu, ca individ, ești convins că acea zi trebuie ținută, atunci ai tot dreptul să faci acest lucru în casa ta. Dar nu putem extinde acest lucru adunării bisericilor, unde avem mai multe conștiințe individuale adunate laolaltă ce trebuie să fie convinse direct din Cuvântul lui Dumnezeu că păzirea acelei zile este necesară.
Această problemă este abordată și în pasajul din Coloseni 2:20-23:
„Dacă aţi murit împreună cu Hristos faţă de învățăturile începătoare ale lumii, de ce, ca şi cum aţi trăi încă în lume, vă supuneți la porunci ca acestea: «Nu lua, nu gusta, nu atinge cutare lucru»? Toate aceste lucruri, care pier odată cu întrebuințarea lor şi sunt întemeiate pe porunci şi învățături omenești, au, în adevăr, o înfățișare de înţelepciune într-o închinare voită, o smerenie şi asprime faţă de trup, dar nu sunt de niciun preț împotriva gâdilării firii pământești.”
Aici, Pavel îi mustră pe creștinii care au adăugat vieții lor religioase elemente ce sunt simple cerințe omenești. Cum am mai spus, aceste cerințe, de tipul „nu lua, nu gusta, nu atinge”, apar în contextul trupului lui Hristos (v. 18-19) și se referă strict la restricțiile religioase care au fost preluate din legea mozaică. Pavel atrage atenția asupra faptului că, pentru a menține unitatea trupului lui Hristos, trebuie să ne limităm la practicile care au fost prescrise într-un mod explicit în Noul Testament. El menționează inclusiv faptul că acele practici aveau, cu adevărat, o înfățișare de înțelepciune și spiritualitate, însă, nefiind poruncite de Dumnezeu, fac ca acel act de închinare să nu Îi fie plăcut.
Dacă ne întoarcem înapoi în trecut, în sec. al XVII-lea, puritanii (mai târziu prezbiterienii) și baptiștii au insistat asupra faptului că practica închinării este supusă autorității Bibliei și aceasta, nu pentru a restricționa într-un mod redundant închinarea în adunare, ci pentru a elibera conștiințele afectate de practici în închinarea colectivă ce nu erau menționate în Scriptură. Ei au insistat asupra faptului că niciun om, nici măcar cineva cu autoritate în biserică, nu putea să constrângă un credincios să ia parte la un act de închinare ce nu era prevăzut de Sfintele Scripturi. „A doua mărturisire de credință de la Londra” sumarizează acest principiu într-un mod eficient:
„Întrucât doar Dumnezeu este Domnul conștiinței, el a lăsat-o liberă de obligațiile către doctrinele și poruncile omenești care sunt în orice mod contrare Cuvântului Său sau care nu sunt conținute în Cuvântul Său. Astfel, a crede astfel de doctrine sau a te supune unor astfel de porunci fără a avea consimțământul conștiinței tale, constituie o trădare a adevăratei libertăți de conștiință și rațiune.” (2LBC 21.2)
Acest principiu, nu doar că nu îngrădește credinciosul, ci îl eliberează. Pastorii nu mai trebuie să alerge după ultimele tendințe în materie de închinare sau să trimită chestionare turmei lor pentru a le afla preferințele. La fel, membrii adunărilor nu vor mai avea de ce să se teamă de următoarea noutate în cadrul serviciul de închinare și nici nu vor mai avea nevoie să dezbată care este practica cea mai bună în închinare pe care ar trebui să o adopte biserica lor. Biserica va urma strict instrucțiunile clare ale Scripturii.
John Fawcett, un pastor englez baptist ce a trăit la jumătatea sec. XVIII, rezumă această convingere profund baptistă astfel: „Nici un act de închinare nu se poate numi sfânt, decât cel plăcut Celui Preaînalt. Niciun om sau comunitate de oameni nu are autoritatea să izvodească ritualuri și ceremonii de închinare, nici să schimbe orânduielile pe care El le-a stabilit sau să izvodească altele noi… Cuvântul divin este unicul îndreptar sigur în ceea ce privește slujirea făcută înaintea Sa. Întrebarea nu are legătură cu ceea ce noi credem că se cuvine, este decent sau potrivit, ci ce anume a poruncit bunul nostru Stăpân. În ce privește religia, nimic nu poartă pecetea sfințeniei decât ceea ce Dumnezeu a decretat.” (John Fawcett, The Holiness Which Becometh the House of the Lord, Halifax: Holden and Dawson, 1808).
Mãsura autorității biblice asupra închinării
Așadar, ce ar însemna ca închinarea noastră să fie guvernată de autoritatea și suficiența Scripturii? Marca autorității biblice asupra închinării colective se aplică în cel puțin patru sfere.
1. Elemente
La început, elementele ce formează închinarea noastră trebuie să fie reglementate de Cuvântul lui Dumnezeu. Cuvântul suficient al lui Dumnezeu ne-a dăruit acele mijloace obișnuite de împărțire a harului ca, prin întrebuințare regulată, să modeleze credincioșii în așa fel ca ei să poată trăi ca ucenici ce păzesc tot ceea ce ne-a învățat Domnul Isus.
La început, elementele ce formează închinarea noastră trebuie să fie reglementate de Cuvântul lui Dumnezeu. Cuvântul suficient al lui Dumnezeu ne-a dăruit acele mijloace obișnuite de împărțire a harului ca, prin întrebuințare regulată, să modeleze credincioșii în așa fel ca ei să poată trăi ca ucenici ce păzesc tot ceea ce ne-a învățat Domnul Isus.
Pavel îi poruncește lui Timotei – acolo unde îl învață despre cum trebuie să se comporte în casa lui Dumnezeu – să se ocupe „cu citirea publică a Scripturii” (1 Tim. 4:13. trad. EDCR). El repetă porunci asemănătoare în Coloseni 4:16 și 1 Tesaloniceni 5:27.
De asemenea, îi mai poruncește tot lui Timotei să se dedice „îndemnării și învățăturii” (1 Tim. 4:13), la care adaugă: „propovăduiește Cuvântul, stăruieşte asupra lui la timp şi ne la timp, mustră, ceartă, îndeamnă cu toată blândețea şi învățătura” (2 Tim. 4:2).
Ca al treilea element, Pavel ne învață să facem „rugăciuni, cereri, mijlociri, mulțumiri pentru toţi oamenii, pentru împărați şi pentru toţi cei ce sunt înălțați în dregătorii” (1 Tim. 2:1–2). El le scrie colosenilor „stăruiți în rugăciune” (Col.4:2), iar pe efeseni îi îndeamnă fierbinte să facă „în toată vremea, prin Duhul, tot felul de rugăciuni şi cereri […] şi rugăciune pentru toţi sfinții” (Efes. 6:18).
Un al patrulea element decretat de Scriptură ar putea fi, nu un alt element cu totul separat, ci, de fapt, o altă formă prin care se manifestă citirea Scripturii și rugăciunea – anume, cântarea. În două din scrisorile sale, Pavel le poruncește credincioșilor adunați laolaltă să cânte psalmi, cântări de laudă și alte cântări duhovnicești, „cântând și lăudându-l pe Domnul din inimă” (Efes.5:19, trad. EDCR), dar și „învățați-vă şi sfătuiți-vă unii pe alții” (Col. 3:16).
Legat de al cincilea element, Pavel îndeamnă biserica din Corint astfel: „În ziua dintâi a săptămânii, fiecare din voi să pună deoparte, acasă, ce va putea, după câştigul lui, ca să nu se strângă ajutoarele când voi veni eu” (1 Cor.16:2). Deși contextul imediat se referă la a dărui pentru credincioșii mai nevoiași din Ierusalim (v.3), la 1 Timotei 5:17-18 el scrie că prezbiterii ar trebui plătiți. Astfel, se înțelege că dărnicia regulată, săptămânală va fi folosită, pe lângă ajutorarea credincioșilor cu anumite nevoi (Fapte 6:1, 1 Tim.5:5), și pentru acest ultim scop, la care se includ și nevoile practice pe care le are biserica.
Un al patrulea element decretat de Scriptură ar putea fi, nu un alt element cu totul separat, ci, de fapt, o altă formă prin care se manifestă citirea Scripturii și rugăciunea – anume, cântarea. În două din scrisorile sale, Pavel le poruncește credincioșilor adunați laolaltă să cânte psalmi, cântări de laudă și alte cântări duhovnicești, „cântând și lăudându-l pe Domnul din inimă” (Efes.5:19, trad. EDCR), dar și „învățați-vă şi sfătuiți-vă unii pe alții” (Col. 3:16).
Legat de al cincilea element, Pavel îndeamnă biserica din Corint astfel: „În ziua dintâi a săptămânii, fiecare din voi să pună deoparte, acasă, ce va putea, după câştigul lui, ca să nu se strângă ajutoarele când voi veni eu” (1 Cor.16:2). Deși contextul imediat se referă la a dărui pentru credincioșii mai nevoiași din Ierusalim (v.3), la 1 Timotei 5:17-18 el scrie că prezbiterii ar trebui plătiți. Astfel, se înțelege că dărnicia regulată, săptămânală va fi folosită, pe lângă ajutorarea credincioșilor cu anumite nevoi (Fapte 6:1, 1 Tim.5:5), și pentru acest ultim scop, la care se includ și nevoile practice pe care le are biserica.
Elementul șase, Hristos le poruncește ucenicilor Sãi în Marea Trimitere: „Duceți-vă şi faceți ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” (Mat.28:19).
Iar în final, Pavel le spune corintenilor că le-a dat „Cina Domnului” așa cum el a primit-o de la Domnul Isus (1 Cor. 11:20, 23).
Acestea sunt singurele elemente ale închinării colective ce au fost date bisericii în Noul Testament cu scopul de a ajuta trupul lui Hristos să crească ucenici/închinători maturi. A adăuga sau a lua din aceste elemente, poruncite de Dumnezeu, înseamnă să ne îndoim de faptul că Sfintele Scripturi ne pot echipa cu tot ce avem nevoie pentru orice lucrare bună (2 Tim. 3:17).
Acestea sunt singurele elemente ale închinării colective ce au fost date bisericii în Noul Testament cu scopul de a ajuta trupul lui Hristos să crească ucenici/închinători maturi. A adăuga sau a lua din aceste elemente, poruncite de Dumnezeu, înseamnă să ne îndoim de faptul că Sfintele Scripturi ne pot echipa cu tot ce avem nevoie pentru orice lucrare bună (2 Tim. 3:17).
În concluzie, primul mod în care închinarea noastră este reglementată de Cuvântul Lui Dumnezeu are legătură cu elementele în sine pe care le alegem ca să formeze închinarea noastră.
2. Continut
În al doilea rând, continutul elementelor ce formează închinarea noastră trebuie să fie reglementat de Cuvântul lui Dumnezeu. Pavel ne învață să predicăm Cuvântul (2 Tim.4:), iar atunci când îi cântăm lui Dumnezeu trebuie să lăsăm Cuvântul lui Hristos să locuiască din belșug în noi (Col.3:16); chiar și în rugăciunile noastre ar trebui să abunde Scriptura. Cu alte cuvinte, închinarea bisericii are loc prin citirea Cuvântului, cântarea Cuvântului, predicarea Cuvântului, rugăciune prin Cuvânt și trăirea Cuvântului. Închinarea noastră este născută, fundamentată, alimentată, guvernată, umplută și sfințită de adevărul Cuvântului lui Dumnezeu.
3. Forma
În al treilea rând, formele în care se manifestă închinarea noastră trebuie să fie reglementate de Sfânta Scriptură. Trebuie să ne reamintim că Biblia nu este doar o adunătură de teze teologice. Din contră, Cuvântul Sfânt reprezintă o colecție de forme literare ce au fost inspirate de Dumnezeu pentru a exprima adevărul Său, iar toată Scriptura, inclusiv aspectele ei estetice, poartă greutatea autorității divine. Ca atare, în timp ce alegem diverse forme de expresie artistică, ca parte a contextului cultural modern în care trăim, trebuie să ne asigurăm că modurile în care acele forme comunică Adevărul sunt în concordanță cu modul în care Scriptura însăși comunică adevărul la nivelul aspectului estetic.
4. Ordinea
În al patrulea rând, ordinea actelor noastre de închinare trebuie să fie reglementate de Cuvântul lui Dumnezeu. Dacă Biblia este cu adevărat autoritatea supremă în închinare, atunci chiar și structura serviciului de închinare trebuie să urmeze tiparul pe care Dumnezeu ni l-a lăsat în Scriptură. Dumnezeu a evidențiat acest principiu în Vechiul Testament prin instituirea adunărilor de închinare a poporului lui Dumnezeu, stabilind, astfel, modelul pe care trebuie să se bazeze închinarea și în perioada nou-testamentară. Dumnezeu deseori numește aceste acte de închinare ca „aduceri aminte”. Acest termen nu face referire, în mod primar, la a-ți aminti în treacăt de un anumit eveniment anume, ci, în fapt, reprezintă o reconstituire a lucrărilor pe care Dumnezeu le-a făcut de-a lungul istoriei pentru copii Săi, ca ei să fie de fiecare dată modelați și marcați de lucrările lui Dumnezeu.
Începând cu Muntele Sinai (Exod. 19-24), Dumnezeu instituie o ordine specifică a ceea ce Vechiul Testament numește adesea „adunările de sărbătoare” ale lui Israel. Această ordine reflectă ceea ce îmi place să numesc o „teo-logică” prin care poporul lui Dumnezeu reconstituie, prin ordinea elementelor ce constituie o adunare de sărbătoare, lucrarea de ispășire pe care Dumnezeu a făcut-o pentru ei. Aceasta este o schiță a acestei structuri:
* Dumnezeu se revelează pe Sine și îi cheamă pe copii Săi la închinare.
* Copii Săi își recunosc și mărturisesc nevoia de iertare.
* Dumnezeu face ispășirea.
* Dumnezeu vorbește prin Cuvântul Său.
* Copii Săi îi răspund prin a se consacra Dumnezeului lor.
* Dumnezeu găzduiește o masă de sărbătoare.
Aceeași teo-logică caracterizează și progresia sacrificiilor în adunările de la Cortul Întâlnirii: jertfa pentru ispășire, jertfa pentru vină, jertfa pentru arderea-de-tot, jertfa de mâncare și, la final, jertfa de mulțumire. Această structură apare din nou și în dedicarea templului ridicat de Solomon (2 Cron. 5-7). În fiecare dintre aceste cazuri, structura adunărilor de sărbătoare urmează o ordine teo-logică: credincioșii reconstituie relația de legământ pe care o au cu Dumnezeu în baza ispășirii de către Dumnezeu a păcatelor lor și culminează cu o masă de sărbătoare ce celebrează părtășia pe care aceștia o au cu El datorită lucrării pe care Acesta a făcut-o în dreptul lor.
Chiar dacă aceste acte de închinare evreiești rămân valabile și pentru biserica din Noul Testament, Epistola către Evrei ne învață că ritualurile Vechiului Testament erau doar „chipul şi umbra lucrurilor cerești” (Evr. 8:5). Așadar, în vreme ce umbrele se sting, această teo-logică a închinării colective rămâne aceeași: și astăzi noi reconstituim, în închinarea bisericii, lucrarea lui Dumnezeu de ispășire a păcatelor noastre. Aici este important de menționat faptul că Evrei ne învață că atunci când ne adunăm în cadrul serviciilor de închinare, noi ne unim prin Hristos cu adevărata închinare care are loc în Ierusalimul ceresc. Ca atare, este semnificativ faptul că singurele tablouri din Scriptură ce descriu închinarea din ceruri urmează aceeași teo-logică a Vechiului Testament; primul se află în Isaia 6:1-13:
1. Dumnezeu se revelează pe Sine și îi cheamă pe copii Săi la închinare.
„În anul morţii împăratului Ozia, am văzut pe Domnul șezând pe un scaun de domnie foarte înalt, şi poalele mantiei Lui umpleau Templul.” -v. 1
2. Copii Săi recunosc măreția lui Dumnezeu și, drept răspuns, îl laudă.
„Serafimii stăteau deasupra Lui şi fiecare avea şase aripi: cu două îşi acopereau faţa, cu două îşi acopereau picioarele şi cu două zburau. Strigau unul la altul şi ziceau: «Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul oștirilor! Tot pământul este plin de mărirea Lui!» Şi se zguduiau ușorii ușii de glasul care răsuna şi casa s-a umplut de fum.” -v. 2-4
3. Atunci când copii lui Dumnezeu recunosc sfințenia Sa, ei își recunosc și propria nevrednicie în apropierea de El, pe care o poartă din cauza păcatelor lor. „Atunci am zis: «Vai de mine! Sunt pierdut, căci sunt un om cu buze necurate, locuiesc în mijlocul unui popor tot cu buze necurate, şi am văzut cu ochii mei pe Împăratul, Domnul oștirilor!»” - v. 5
4. Copii lui Dumnezeu primesc iertarea datorită jertfei lui Hristos, fapt ce face posibilă închinarea lor înaintea Sa.
„Dar unul din serafimi a zburat spre mine cu un cărbune aprins în mână, pe care-l luase cu cleștele de pe altar. Mi-a atins gura cu el şi a zis: «Iată, atingându-se cărbunele acesta de buzele tale, nelegiuirea ta este îndepărtată şi păcatul tău este ispășit!»” - v. 6-7
5. Cuvântul lui Dumnezeu este predicat, iar copii Săi îi răspund consacrându-I-se.
„Am auzit glasul Domnului întrebând: «Pe cine să trimit şi cine va merge pentru Noi?» Eu am răspuns: «Iată-mă, trimite-mă!» El a zis atunci: «Du-te şi spune poporului acestuia: ,Întruna veți auzi, şi nu veți înțelege; întruna veți vedea, şi nu veți pricepe!’ Împietrește inima acestui popor, fă-l tare de urechi şi astupă-i ochii, ca să nu vadă cu ochii, să n-audă cu urechile, să nu înţeleagă cu inima, să nu se întoarcă la Mine şi să nu fie tămăduit.»” - v. 8-10
6. Copii lui Dumnezeu își aduc cererile înaintea Sa.
„Şi eu am întrebat: «Până când, Doamne?»” - v. 11b
7. Dumnezeu își trimite copiii în lume ca să Îi slujească.
Așa cum serviciul de închinare ceresc a început cu Cuvântul Domnului, el se încheie cu un cuvânt de binecuvântare din partea Sa.
„ El a răspuns: «Până când vor rămâne cetățile pustii şi lipsite de locuitori; până când nu va mai fi nimeni în case şi țara va fi pustiită de tot; până va îndepărta Domnul pe oameni şi țara va ajunge o mare pustie. Şi chiar a zecea parte de va mai rămâne din locuitori, vor fi nimiciți şi ei la rândul lor. Dar, după cum terebintul şi stejarul îşi păstrează butucul din rădăcină când sunt tăiați, tot aşa o sămânță sfântă se va naște iarăși din poporul acesta.»” -v. 11b-13
De asemenea, atunci când Ioan are viziunea închinării din locurile cerești, se păstrează aceeași ordine. De la creație și până la venirea Mirelui, închinarea oamenilor lui Dumnezeu reprezintă o aducere aminte, o reconstituire a logicii revelate de Dumnezeu a adevăratei închinări: Dumnezeu își cheamă copiii să intre în părtășie cu El prin jertfa de ispășire a păcatelor pe care El le-a pregătit-o, prin ascultarea Cuvântului, răspunderea cu laudă și ascultare și culminând cu tabloul minunat al comuniunii perfecte cu Dumnezeu în forma unei mese de sărbătoare. Reconstituirea din cadrul serviciilor noastre de închinare a lucrării pe care a făcut-o Dumnezeu pentru noi ne va întări ca, în timp, să trăim relația pe care o avem cu Dumnezeu prin Isus Hristos ca ucenici și închinători maturi în via Sa.
Având aceste lucruri în minte, serviciile de închinare ale bisericilor istorice, intenționat structurate pe fundamentul teo-logicii prezente în Scriptură, au urmat întotdeauna o ordine pre-definită.
Serviciul de închinare se deschide cu Dumnezeu adresându-Se prin Cuvântul Său bisericii. Noi nu ne adunăm pentru a ne închina împinși de propria inițiativă și nici nu îl chemăm în vreun fel pe Dumnezeu „jos” sau îl invităm să vină la noi. Din contră, Dumnezeu este Cel care ne trage spre El și, ca atare, serviciul de închinare începe cu un pasaj scriptural ce ne cheamă la închinare.
3. Forma
În al treilea rând, formele în care se manifestă închinarea noastră trebuie să fie reglementate de Sfânta Scriptură. Trebuie să ne reamintim că Biblia nu este doar o adunătură de teze teologice. Din contră, Cuvântul Sfânt reprezintă o colecție de forme literare ce au fost inspirate de Dumnezeu pentru a exprima adevărul Său, iar toată Scriptura, inclusiv aspectele ei estetice, poartă greutatea autorității divine. Ca atare, în timp ce alegem diverse forme de expresie artistică, ca parte a contextului cultural modern în care trăim, trebuie să ne asigurăm că modurile în care acele forme comunică Adevărul sunt în concordanță cu modul în care Scriptura însăși comunică adevărul la nivelul aspectului estetic.
4. Ordinea
În al patrulea rând, ordinea actelor noastre de închinare trebuie să fie reglementate de Cuvântul lui Dumnezeu. Dacă Biblia este cu adevărat autoritatea supremă în închinare, atunci chiar și structura serviciului de închinare trebuie să urmeze tiparul pe care Dumnezeu ni l-a lăsat în Scriptură. Dumnezeu a evidențiat acest principiu în Vechiul Testament prin instituirea adunărilor de închinare a poporului lui Dumnezeu, stabilind, astfel, modelul pe care trebuie să se bazeze închinarea și în perioada nou-testamentară. Dumnezeu deseori numește aceste acte de închinare ca „aduceri aminte”. Acest termen nu face referire, în mod primar, la a-ți aminti în treacăt de un anumit eveniment anume, ci, în fapt, reprezintă o reconstituire a lucrărilor pe care Dumnezeu le-a făcut de-a lungul istoriei pentru copii Săi, ca ei să fie de fiecare dată modelați și marcați de lucrările lui Dumnezeu.
Începând cu Muntele Sinai (Exod. 19-24), Dumnezeu instituie o ordine specifică a ceea ce Vechiul Testament numește adesea „adunările de sărbătoare” ale lui Israel. Această ordine reflectă ceea ce îmi place să numesc o „teo-logică” prin care poporul lui Dumnezeu reconstituie, prin ordinea elementelor ce constituie o adunare de sărbătoare, lucrarea de ispășire pe care Dumnezeu a făcut-o pentru ei. Aceasta este o schiță a acestei structuri:
* Dumnezeu se revelează pe Sine și îi cheamă pe copii Săi la închinare.
* Copii Săi își recunosc și mărturisesc nevoia de iertare.
* Dumnezeu face ispășirea.
* Dumnezeu vorbește prin Cuvântul Său.
* Copii Săi îi răspund prin a se consacra Dumnezeului lor.
* Dumnezeu găzduiește o masă de sărbătoare.
Aceeași teo-logică caracterizează și progresia sacrificiilor în adunările de la Cortul Întâlnirii: jertfa pentru ispășire, jertfa pentru vină, jertfa pentru arderea-de-tot, jertfa de mâncare și, la final, jertfa de mulțumire. Această structură apare din nou și în dedicarea templului ridicat de Solomon (2 Cron. 5-7). În fiecare dintre aceste cazuri, structura adunărilor de sărbătoare urmează o ordine teo-logică: credincioșii reconstituie relația de legământ pe care o au cu Dumnezeu în baza ispășirii de către Dumnezeu a păcatelor lor și culminează cu o masă de sărbătoare ce celebrează părtășia pe care aceștia o au cu El datorită lucrării pe care Acesta a făcut-o în dreptul lor.
Chiar dacă aceste acte de închinare evreiești rămân valabile și pentru biserica din Noul Testament, Epistola către Evrei ne învață că ritualurile Vechiului Testament erau doar „chipul şi umbra lucrurilor cerești” (Evr. 8:5). Așadar, în vreme ce umbrele se sting, această teo-logică a închinării colective rămâne aceeași: și astăzi noi reconstituim, în închinarea bisericii, lucrarea lui Dumnezeu de ispășire a păcatelor noastre. Aici este important de menționat faptul că Evrei ne învață că atunci când ne adunăm în cadrul serviciilor de închinare, noi ne unim prin Hristos cu adevărata închinare care are loc în Ierusalimul ceresc. Ca atare, este semnificativ faptul că singurele tablouri din Scriptură ce descriu închinarea din ceruri urmează aceeași teo-logică a Vechiului Testament; primul se află în Isaia 6:1-13:
1. Dumnezeu se revelează pe Sine și îi cheamă pe copii Săi la închinare.
„În anul morţii împăratului Ozia, am văzut pe Domnul șezând pe un scaun de domnie foarte înalt, şi poalele mantiei Lui umpleau Templul.” -v. 1
2. Copii Săi recunosc măreția lui Dumnezeu și, drept răspuns, îl laudă.
„Serafimii stăteau deasupra Lui şi fiecare avea şase aripi: cu două îşi acopereau faţa, cu două îşi acopereau picioarele şi cu două zburau. Strigau unul la altul şi ziceau: «Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul oștirilor! Tot pământul este plin de mărirea Lui!» Şi se zguduiau ușorii ușii de glasul care răsuna şi casa s-a umplut de fum.” -v. 2-4
3. Atunci când copii lui Dumnezeu recunosc sfințenia Sa, ei își recunosc și propria nevrednicie în apropierea de El, pe care o poartă din cauza păcatelor lor. „Atunci am zis: «Vai de mine! Sunt pierdut, căci sunt un om cu buze necurate, locuiesc în mijlocul unui popor tot cu buze necurate, şi am văzut cu ochii mei pe Împăratul, Domnul oștirilor!»” - v. 5
4. Copii lui Dumnezeu primesc iertarea datorită jertfei lui Hristos, fapt ce face posibilă închinarea lor înaintea Sa.
„Dar unul din serafimi a zburat spre mine cu un cărbune aprins în mână, pe care-l luase cu cleștele de pe altar. Mi-a atins gura cu el şi a zis: «Iată, atingându-se cărbunele acesta de buzele tale, nelegiuirea ta este îndepărtată şi păcatul tău este ispășit!»” - v. 6-7
5. Cuvântul lui Dumnezeu este predicat, iar copii Săi îi răspund consacrându-I-se.
„Am auzit glasul Domnului întrebând: «Pe cine să trimit şi cine va merge pentru Noi?» Eu am răspuns: «Iată-mă, trimite-mă!» El a zis atunci: «Du-te şi spune poporului acestuia: ,Întruna veți auzi, şi nu veți înțelege; întruna veți vedea, şi nu veți pricepe!’ Împietrește inima acestui popor, fă-l tare de urechi şi astupă-i ochii, ca să nu vadă cu ochii, să n-audă cu urechile, să nu înţeleagă cu inima, să nu se întoarcă la Mine şi să nu fie tămăduit.»” - v. 8-10
6. Copii lui Dumnezeu își aduc cererile înaintea Sa.
„Şi eu am întrebat: «Până când, Doamne?»” - v. 11b
7. Dumnezeu își trimite copiii în lume ca să Îi slujească.
Așa cum serviciul de închinare ceresc a început cu Cuvântul Domnului, el se încheie cu un cuvânt de binecuvântare din partea Sa.
„ El a răspuns: «Până când vor rămâne cetățile pustii şi lipsite de locuitori; până când nu va mai fi nimeni în case şi țara va fi pustiită de tot; până va îndepărta Domnul pe oameni şi țara va ajunge o mare pustie. Şi chiar a zecea parte de va mai rămâne din locuitori, vor fi nimiciți şi ei la rândul lor. Dar, după cum terebintul şi stejarul îşi păstrează butucul din rădăcină când sunt tăiați, tot aşa o sămânță sfântă se va naște iarăși din poporul acesta.»” -v. 11b-13
De asemenea, atunci când Ioan are viziunea închinării din locurile cerești, se păstrează aceeași ordine. De la creație și până la venirea Mirelui, închinarea oamenilor lui Dumnezeu reprezintă o aducere aminte, o reconstituire a logicii revelate de Dumnezeu a adevăratei închinări: Dumnezeu își cheamă copiii să intre în părtășie cu El prin jertfa de ispășire a păcatelor pe care El le-a pregătit-o, prin ascultarea Cuvântului, răspunderea cu laudă și ascultare și culminând cu tabloul minunat al comuniunii perfecte cu Dumnezeu în forma unei mese de sărbătoare. Reconstituirea din cadrul serviciilor noastre de închinare a lucrării pe care a făcut-o Dumnezeu pentru noi ne va întări ca, în timp, să trăim relația pe care o avem cu Dumnezeu prin Isus Hristos ca ucenici și închinători maturi în via Sa.
Având aceste lucruri în minte, serviciile de închinare ale bisericilor istorice, intenționat structurate pe fundamentul teo-logicii prezente în Scriptură, au urmat întotdeauna o ordine pre-definită.
Serviciul de închinare se deschide cu Dumnezeu adresându-Se prin Cuvântul Său bisericii. Noi nu ne adunăm pentru a ne închina împinși de propria inițiativă și nici nu îl chemăm în vreun fel pe Dumnezeu „jos” sau îl invităm să vină la noi. Din contră, Dumnezeu este Cel care ne trage spre El și, ca atare, serviciul de închinare începe cu un pasaj scriptural ce ne cheamă la închinare.
Iar atunci când Dumnezeu ni se revelează, se nasc în mod inevitabil două răspunsuri. Primul, îi răspundem cu adorare și laudă; acest lucru ia forma unui imn, a unei rugăciuni de laudă sau doxologii. Apoi ne recunoaștem păcatele și nevrednicia, mărturisindu-ne păcatele înaintea Sa. Am făcut acest lucru și atunci când ne-am convertit și trebuie să o facem în fiecare zi. Astfel, prin citirea unui pasaj din Scripturi, un imn, o mărturisire individuală în liniște și o rugăciune în comun, ne aducem, ca adunare, păcatele înaintea lui Dumnezeu.
Fiind copiii lui Dumnezeu, știm că avem iertare și grațiere în Hristos Isus și serviciul de închinare continuă cu celebrarea acestei iertări. Prin citirea unui Cuvânt din Scriptură care ne reamintește de grațierea primită și cântarea unui imn de laudă ce celebrează jertfa Domnului Isus, noi nu doar că ne bucurăm în vestea bună a Evangheliei, dar o și proclamăm oricărui necredincios prezent cu noi la adunare.
Acum, suntem pregătiți să ascultăm poruncile lui Dumnezeu prin predicarea Cuvântului Său. Răspunsul nostru la actul de predicare este dedicarea și dăruirea darurilor noastre.
Punctul culminant al serviciului de închinare este masa Domnului. Deoarece închinarea înseamnă apropiere de Dumnezeu în uniuse cu Hristos, întregul serviciu de închinare a fost pregătit tocmai pentru acest moment. Ne apropiem cu deplină încredere de scaunului harului (Evr. 4:16) ca să căpătăm îndurare și să mâncăm la masa Domnului, adică suntem primiți și avem acces înaintea Sa în ciuda păcatelor noastre. Această intimitate este posibilă doar datorită jertfei Domnului Isus pe cruce, care, de altfel, este atât de frumos întruchipată în elementele Cinei Domnului. Comuniunea cu Dumnezeu este ținta întregii Evanghelii, așadar, Cina Domnului reprezintă apogeul serviciului de închinare.
Serviciul se încheie cu un Cuvânt din partea lui Dumnezeu, care ne trimite în lume ca să îi fim ascultători și să împărtășim Evanghelia cu cei necredincioși, dar și cu o binecuvântare pentru întreaga biserică.
Cântările de laudă, pasajele din Scriptură și alte elemente prezente într-un serviciu de închinare sunt alese pe baza a trei categorii:
1. Momentul la care ne aflăm pe parcursul anului liturgic, care urmează viața Domnului Isus, marcându-I venirea, lucrarea, moartea, învierea și înălțarea.
2. Locul imnurilor și a pasajelor biblice în structura pe care Scriptura ne-o arată pentru un serviciu de închinare, dar și modul în care acestea facilitează dialogul dintre Dumnezeu și închinătorii Săi.
3. Textul din Scriptură din care se va predica și tema biblică pentru ziua respectivă.
Structurând pe parcursul anului liturgic închinarea noastră laolaltă în acest fel, noi supunem întreaga noastră închinare Cuvântului lui Dumnezeu. Dacă eșuăm în a face acest lucru, vom fi și noi ca fariseii, iar închinarea noastră va fi zadarnică. Însă, dacă închinarea noastră este inspirată, modelată și călăuzită de cine este Dumnezeu și de ce spune El – dacă atât continutul principal, cât și forma serviciilor noastre de închinare sunt întemeiate pe Scriptură – putem fi siguri că închinarea noastră va fi plăcută înaintea lui Dumnezeu.
Autentificare
Contactati-ne
Ajutor
