Calvin: PrefaŃa la Psaltirea din 1543: „Comme c’est une chose bien
requise…”

Către toți creştinii, către toți cei ce iubesc Cuvântul lui Dumnezeu,
Salutare!
După cum un lucru bine stabilit în creştinătate, şi unul din cele mai necesare, este ca
fiecare credincios să respecte şi să păstreze legătura cu biserica acolo unde se află, mergând
la adunările care se țin atât duminica, cât şi în celelalte zile pentru a da cinste lui Dumnezeu
şi a-L servi, la fel de bine stabilit, necesar şi rezonabil este ca fiecare credincios să cunoască
şi să înțeleagă ce se spune şi ce se face în Templu pentru a se bucura de rodul primit şi a
creşte în credință. Căci Domnul nostru n-a instituit rânduiala pe care o ținem noi când ne
adunăm în Numele Său doar pentru a-i distra pe oameni, oferindu-le un spectacol. Ci El a
vrut ca poporul Său să profite realmente de venitul la biserică. Aşa măturiseşte şi Sfântul
Apostol Pavel când porunceşte ca tot ceea ce se face în biserică, să slujească la clădirea
spirituală a tuturor. Şi servul nu poate porunci decât ceea ce a vroit stăpânul. Or, aceasta
nu se poate îndeplini decât dacă noi suntem instruiți să înțelegem tot ceea ce s-a poruncit în
folosul nostru. Pentru că a pretinde că dăm dovadă de evlavie, fie prin rugăciune, fie prin
ceremonii, fără a înțelege nimic din ele, aceasta, orice s-ar spune, nu este decât o mare
bătaie de joc. Nu este vorba aici de ceva fără viață, sau potrivit pentru animale. Ci e vorba
de o mişcare vie care pleacă de la Duhul Sfânt, când inima este profund mişcată şi mintea
intens iluminată. În fapt, dacă am putea fi clădiți spiritual de lucrurile văzute fără a cunoaşte
ce înseamnă ele, atunci Sfântul Pavel n-ar combate cu atâta vigoare vorbirea în limbi
necunoscute şi nu ar putea uza de raționamentul că nu există clădire sufletească acolo unde
nu există doctrină. De aceea, dacă vrem într-adevăr să respectăm sfintele rânduleli date de
Domnul nostru, rânduieli de care ne folosim noi în biserică, principalul este de a şti ce
conțin aceste rânduieli, ce vor să spună şi care este scopul lor, aşa încât practicarea lor să fie
utilă şi salutară şi, în consecință, corect aplicată.
În fond există trei lucruri pe care Domnul nostru ne-a poruncit să le facem în
adunările noastre duhovniceşti: e vorba de Predicarea cuvântului Său, e vorba de
Rugăciunea publică şi solemnă, şi e vorba de Sfintele Sale taine, sacramentele [Sfânta Cină şi
Botezul]. Nu voi lua în discuție Predicare deoarece nu de ea e aici vorba. Cât despre
celelalte două, voi lua întâi în discuție Rugăciunea.

Noi avem porunca expresă a Spiritului Sfânt ca rugăciuinile să se facă în limba
comună şi cunoscută de popor. Apostolul spune că poporul nu poate răspunde cu „Amin” la
o rugăciune care a fost făcută într-o limbă necunoscută lui. De aceea, pentru a fi făcută în
numele tuturor, fiecare trebuie să participe la ea, adică să fie prezent. A fost un act de mare
imprudență din partea celor care au introdus limba latină în bisericile în care foarte puŃini
din oameni o cunoşteau. Nu există nici o explicați,e oricât de subtilă, nici o răstălmăcire,
care să-i poată scuza sau să facă din aceasta altceva decât un lucru pervers şi intolerabil
înaintea lui Dumnezeu. Căci nu există nimic care să ne facă să presupunem că Dumnezeu ar 2
privi cu plăcere ceea ce se face împotriva vointei Sale, ca şi cum I-ar place să fie sfidat.
Nimic nu-L poate contraria mai mult pe Dumnezeu, decât să te împotriveşti la ceea El a
interzis, mândrindu-te cu această rebeliune considerată de tine ca sfântă şi foarte de laudă.
De aceea, când vorbim despre sacramente, vom constata, dacă cercetăm cu atenție natura
lor, că este un obicei pervers de a le celebra aşa încât poporul să nu le poată înțelege, fără
explicarea tainei pe care o conțin. Căci dacă e vorba de cuvinte vizibile - cum le numeşte
Sfântul Augustin - atunci n-ar trebui să fie doar un spectacol exterior, ci ar trebui ca doctrina
să fie în strânsă legătură cu acest spectacol pentru a-i da înțeles. De asemeni, Domnul
nostru, instituindu-le, a demonstrat cât se poate de clar aceasta. Căci El zice că a confirmat
prin moartea Sa mărturiile alianței făcute cu noi. Pentru a da loc în adunare acestor
mărturii, este e bine să ştim şi să înțelegem ce a zis El. Pentru că altminteri ar fi un lucru
zadarnic ca Domnul să-Şi deschidă gura spre a ne vorbi, dacă noi n-avem urechi spre a-L
asculta. Nu e nevoie să tot discutăm despre acest lucru. Căci atunci când chestiunea va fi
judecată la rece, toți vor recunoaşte că nu e decât şarlatanie să distrezi poporul cu semne a
căror semnificație nu este deloc explicată. E uşor de înțeles că sacramentele instituite de
Domnul Isus Hristos sunt profanate dacă sunt administrate fără ca poporul să înțeleagă
cuvintele care se spun acolo. De fapt superstițiile care derivă din ele sunt vizibile. Căci se
consideră în general că consacrația [sfințirea] apei la botez, ca şi a pâinii şi vinului la Cina
Domnului nostru, ar fi un fel de vrăjire. Că adică, atunci când s-au pronunțat cuvintele,
elementele cele insensibile le înțeleg, în timp ce oamenii nu le înțeleg deloc. De fapt
adevărata sfințire (consecrare) a elementelor se face prin cuvântul credinței, când ea este,
adică, declarată şi primită, aşa cum zice Sfântul Augustin, lucru care se deduce în mod clar şi
din cuvintele lui Isus Hristos. Căci El nu se adresează pâinii poruncindu-i să devină trupul
Său, ci El se adresează prin cuvânt ucenicilor Săi, spunând: „Luați! Mâncați!” Aşa că dacă
noi dorim realmente să celebrăm sacramentul, trebuie să posedăm doctrina prin care ceea ce
este semnificat acolo să ne fie adresat nouă. Ştiu bine că acest lucru pare foarte ciudat pentru
cei care nu sunt deloc obişnuiŃi cu aceasta, aşa cum se întâmplă cu toate lucrurile noi. Dar
este rezonabil, dacă noi suntem discipolii lui Isus Hristos, să preferăm instituŃia Lui, şi nu
obiceiul nostru. Şi atunci nu vom vedea ca lucru nou ceea ce El a înființat dintru început. Iar
dacă se întâmplă că acest lucru nu poate fi înțeles de oricine, atunci trebuie să-L rugăm pe
Dumnezeu să-i lumineze pe cei neştiutori şi să-i facă să înŃeleagă cât de înțelept lucru este ca
toți oamenii de pe pământ să învețe să nu se limiteze la propria lor înțelegere, nici la
„înțelepciunea” nebunească şi turbată a conducătorilor lor care sunt nişte orbi. Totuşi, în ce
priveşte biserica noastră, ni se pare un lucru bun să publicăm rugăciunile şi sacramentele
sub forma unui Formular, aşa încât fiecare să cunoască din carte ce trebuie spus şi făcut în
adunarea creştină. De această carte va profita nu numai poporul acestei biserici, ci şi toŃi
cei care vor dori să afle care trebuie să fie forma de rugăciune a credincioşilor când se
adună în numele lui Isus Hristos.
Noi am strâns şi formulat deci pe scurt modul de celebrare a sacramentelor, a sfinŃirii
căsătoriei, precum şi rugăciunile şi laudele pe care le folosim. Vom vorbi mai târziu despre
sacramente.
Cât despre rugăciunile făcute în comun, există două specii. Unele rugăciuni se fac cu
ajutorul simplu al cuvintelor; celelalte cu ajutorul cântului. Această împărŃire nu este o
invenŃie recentă. Căci acest lucru, după cum ne învaŃă istoria, apare încă de la origina
bisericii [creştine]. Şi chiar însuşi Sfântul Pavel ne învaŃă să şi cântăm rugăciunea, nu numai
s-o spunem. Şi, într-adevăr, noi cunoaştem din propria noastră experienŃă cât de mare putere
şi vigoare are cântul în a emoŃiona şi înflăcăra inima oamenilor pentru a-L invoca şi lăuda
pe Dumnezeu cu un zel cât mai sonor şi mai arzător. Trebuie să veghem mereu ca acest cânt
să nu fie nici uşuratic, nici fluşturatic, ci să aibe greutate şi maistate [poids et majesté], cum se exprimă Sfântul Augustin, şi astfel să facem o mare deosebire între, pe de o parte, muzica
ce se face pentru înveselirea oamenilor la masă şi în casele lor şi, pe de altă parte, psalmii ce
se cântă în biserică în prezenŃa lui Dumnezeu şi a îngerilor Săi. În fapt, atunci când vom vroi
să judecăm cu privire la forma de cântare de care e vorba aici, noi sperăm că o vom găsi
sfântă şi curată, ştiind că ea este pur şi simplu destinată clădirii spirituale de care am vorbit.
Dar utilizarea cântului se întinde şi mai departe. Vreau să spun că chiar înăuntrul caselor
noastre sau în aer liber acest cânt trebuie să fie pentru noi un stimulent, un instrument de
laudă la adresa lui Dumnezeu, menit a ne înălŃa inimile către El spre a ne mângâia, a medita
la virtuŃile Lui, la bunătatea Sa, la dreptatea Sa, ceea ce este mai necesar decât orice am
putea spune. Nu fără motiv Duhul Sfânt ne îndeamnă cu atâta stăruinŃă în Sfânta Scriptură ca
să ne bucurăm în Domnul, să aflăm în El întreaga noastră bucurie care-şi atunge atunci
adevăratul ei scop. El ştie cât de înclinaŃi suntem noi să ne bucurăm într-un chip inutil. Firea
noastră ne atrage şi ne conduce să căutăm orice mijloc de înveselire în mod nebunesc şi
vicios. Domnul nostru, dimpotrivă, ne atrage în a ne feri de seducŃiile cărnii şi lumii, ne
prezintă toate mijloacele posibile de a ne umple cu această bucurie spirituală pe care ne-o
recomandă atât de mult. Or între atâtea lucruri care sunt nimerite pentru a destinde, pentru
a ne procura plăcere, muzica este primul sau unul principal. Trebuie să recunoaştem că
muzica este un dar al lui Dumnezeu destinat acestui scop. Cu atât mai mult, deci, trebuie să
veghem pentru a nu abuza de ea, de a nu o murdări şi contamina, făcând din ea un instrument
al propriei noastre condamnări, în loc de a o folosi spre binele şi mântuirea noastră. Şi chiar
dacă n-ar mai fi alt motiv decât cel de mai sus pentru a ne stimula la o bună folosire a muzicii
şi pentru a o sluji cu toată onestitatea, trebuie să veghem ca ea să nu devină pentru noi un
prilej de a ne lăsa duşi spre destrămare sau de a ne efemina în delicii ilicite, sau de a ne servi
de ea ca instrument de impuritate sau impudicitate. Dar mai e ceva de luat în consideraŃie:
Cu greu s-ar mai putea găsi pe lume un lucru care să sucească sau să frângă ici şi colo
moravurile oamenilor ca muzica, aşa cum afirmă cu deosebită înŃelepciune Platon. Şi într-
adevăr, noi constatăm din proprie experienŃă că muzica are o virtute secretă şi incredibil de
mare de a emoŃiona inimile fie într-un sens, fie într-altul. Aceasta ar trebui să ne facă să fim
şi mai înŃelepŃi în a o coordona în aşa fel, încât să ne fie folositoare, şi nu dăunătoare. Aşa se
explică de ce vechii înŃelepŃi ai biserici se plâng deseori de faptul că oamenii din timpul lor
sunt dedaŃi la cântece impure şi neruşinate [impudice], cântece pe care ei, nu fără motiv, le
numesc otravă ucigătoare şi satanică proprie pentru a distruge lumea.
Dacă e vorba să vorbim despre muzică, eu o înŃeleg ca fiind constituită din două
elemente: unul este litera sau subiectul sau materia; celălalt este cântul sau melodia. Este
adevărat că orice cuvânt rău - cum zice Sfântul Pavel - strică bunele obiceiuri; dar dacă la
cuvintele rele se adaugă melodia, aceasta străpunge cu şi mai multă tărie inima şi intră în
adâncul ei la fel ca vinul pe care-l torni într-un recipient cu ajutorul unei pâlnii. Cu ajutorul
melodiei, veninul şi corupŃia ajung până în cel mai profund loc al inimii. Se naşte întrebarea:
Ce trebuie deci făcut? Cântările trebuie să fie nu numai oneste, ci şi sacre, să fie ca nişte ace
de îmboldire care să ne incite să ne rugăm şi să-L slăvim pe Dumnezeu, să medităm la
lucrările Lui, să-L iubim, să ne temem de El, să-L cinstim, să-L glorificăm. E adevărat ce
spune Sfântul Augustin, că nimeni nu poate cânta lucruri demne de Dumnezeu, decât dacă le-
a primit de la Însuşi Dumnezeu. Deci oricât am căutat şi ne-am străduit să găsim cele mai
bune cântări, nimic nu ni se pare mai potrivi pentru aceasta decât Psalmii lui David,
deoarece Duhul Sfânt al lui Dumnezeu este Cel care i-a dictat şi i-a compus. De aceea când îi
cântăm, noi suntem siguri că Dumnezeu ne pune El Însuşi în gură cuvintele, ca şi cum El
Însuşi ar cânta în noi spre propria Lui slavă. Hrisostom îndeamnă şi el atât pe bărbaŃi, cât şi
pe femei şi pe copiii cei mici să se obişnuiască a cânta psalmii, aceasta fiind un mijloc
nimerit de a ne asocia cu îngerii la cântare. În rest, trebuie să ne amintim de Sfântul Pavel
care ne spune că pentru a cânta bine cântările spirituale, trebuie să le cântăm din inimă cu participarea minŃii, a înŃelegerii. În aceasta, spune Sfântul Augustin, constă diferenŃa dintre
cântarea oamenilor şi cea păsărilor. Căci o privighetoare, o rândunică sau un papagal cântă
şi ele bine, dar fără înŃelegere. Or darul propriu al omului este să cânte ştiind ce spune. Întâi
mintea, apoi inima şi simŃirea. Acest lucru nu poate fi obŃinut decât dacă avem imprimată
cântarea în memoria noastră, aşa încât să putem cânta neîncetat. Din această cauză, această
carte de cântări, în afară de cele spuse mai înainte, este recomandată în mod individual celui
ce doreşte să se bucure în mod onest, prin Dumnezeu, de propria lui mântuire şi spre binele
aproapelui lui. Aşa se face că această carte nu are nevoie de recomandările mele speciale,
ştiind că ea poartă în sinea ei valoarea şi preŃul. Doar de-ar fi lumea bine avertizată, că în
locul unor cântări, în parte zadarnice şi frivole, în parte proaste şi complicate, în parte
proaste şi rele, şi în consecinŃă dăunătoare, cu care s-a obişnuit până acum, să se
obişnuiască de aici înainte să cânte aceste divine şi cereşti cântări împreună cu bunul Rege
David. Cât despre melodii, ni se pare portivit ca ele să fie sobre, aşa cum sunt cele din
această colecŃie, aşa încât să aibe pondere şi măreŃie [poids et majesté] potrivit subiectului şi
bune pentru a fi cântate în bisericăă, după cum am mai zis.
În Geneva la 10 iunie 1543