Deseori, oamenii consideră că psalmii pocăinței sunt cel mai greu de cântat ca rostiri ale lui Isus. La urma urmei, El a fost fără păcat. Cum ar putea El să cânte vreodată: „Nu‑ți aduce aminte de greșelile din tinerețea mea, nici de fărădelegile mele”? Aceasta este o întrebare pertinentă. De fapt, este o problemă cu care s‑a confruntat și Ioan Botezătorul. (Mat. 3:1–17)
Fiind vocea celui ce strigă în pustie: „Pregătiți calea Domnului!”, Ioan Botezătorul i‑a chemat pe păcătoși la pocăință. El a avertizat asupra faptului că Mesia va aduce neprihănirea într‑o lume păcătoasă, chemând păcatul la judecată. El i‑a îndemnat pe oameni să se pregătească printr‑un botez al pocăinței.
Apoi a venit El: Mesia era acolo, mergând pe țărm alături de Ioan. Dar, spre surprinderea lui Ioan, Mesia Însuși a intrat în apă pentru a primi botezul pocăinței. „Ioan încerca să‑L oprească”, relatează Matei. Ioan chiar a încercat să‑L oprească pe Isus să intre în apă! „Eu am trebuință de fiu botezat de Tine”, argumenta Ioan, „și Tu vii la mine?”
Era uluitor pentru Ioan faptul că Mesia Se supunea pocăinței! Nu, se gândea el, eu trebuie să mă pocăiesc și toți acești oameni, nu Isus!
Dar Isus i‑a răspuns lui Ioan prin una dintre cele mai profunde afirmații cu privire la natura rolului Său de mediator: „Lasă‑Mă acum, căci așa se cade să împlinim tot ce trebuie împlinit (alte traduceri: căci se cuvine să împlinim toată dreptatea)” (Mat. 3:14) Acesta este modul în care Eu vin ca să aduc oamenilor neprihănirea, spunea de fapt Isus, identificându‑Mă cu poporul Meu care se căiește. Isus a venit pentru a fi „Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii” (Ioan 1:29; comp. Is. 53:10‑12). Isus ia asupra Lui înseși păcatele poporului Său pentru a‑l conduce la pocăință.
Apostolul Pavel se minunează de acest adevăr în scrisoarea sa adresată corintenilor. „Pe Cel ce n‑a cunoscut niciun păcat, El [Dumnezeu] L‑a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El.” (2 Cor. 5:21; comp. Gal. 4:4) Isus nu a păcătuit niciodată, dar Se identifică cu noi ca mijlocitor al nostru până într‑acolo încât ia păcatul nostru și vina noastră asupra Lui. După cum a scris Jean Calvin într‑un loc: „Acesta a fost motivul tăcerii Lui în fața scaunului de judecată al lui Pilat, deși avea de oferit o apărare justă; [deoarece El] a devenit răspunzător de vina noastră […].”[1]
Psalmii care ne conduc la pocăință sunt dintre cei în care găsim cea mai mare satisfacție atunci când îi cântăm alături de Isus. Acești psalmi sunt imnuri care ne arată cât de mult Se identifică Cristos cu noi în nevoia noastră cea mai profundă. Și ne oferă cântări prin care ne putem mărturisi păcatele înaintea Tatălui și putem face aceasta știind, fără nicio îndoială, că Isus stă, într‑adevăr, alături de noi pentru a mijloci chiar și în pocăința noastră.
Psalmul 40
Haideți să privim la un exemplu. Psalmul 40 este un psalm al pocăinței pe care cartea Evrei, din Noul Testament, îl plasează în mod special pe buzele lui Isus:
„De aceea, când intră în lume, El zice: «Tu n‑ai voit nici jertfă, nici prinos, ci Mi‑ai pregătit un trup; n‑ai primit nici arderi de tot, nici jertfe pentru păcat. Atunci am zis: ‘Iată‑Mă (în sulul cărții este scris despre Mine), vin să fac voia Ta, Dumnezeule!’»
După ce a zis întâi: «Tu n‑ai voit și n‑ai primit nici jertfe, nici prinoase, nici arderi de tot, nici jertfe pentru păcat», (lucruri aduse toate după Lege), apoi zice: «Iată‑Mă, vin să fac voia Ta, Dumnezeule.» El desființează astfel pe cele dintâi, ca să pună în loc pe a doua. Prin această «voie» am fost sfințiți noi, și anume prin jertfirea trupului lui Isus Cristos, o dată pentru totdeauna.” (Evrei 10:5‑10)
În fragmentul din Psalmul 10, care este citat în Evrei, Cristos vorbește despre Sine ca fiind, în trupul Său, jertfa prefigurată în toate jertfele ritualice ale legii mozaice. Iudaismul din epoca Noului Testament ajunsese să aștepte un Mesia care avea să biruiască ucigându‑i pe alții (de ex., pe romani), dar scriitorul Psalmului 40 a înțeles că Mesia avea să aducă mântuirea de păcat dându‑Și propria viață ca jertfă.
Adam aflase lucrul acesta în Grădina Eden, când Dumnezeu vestise că „sămânța femeii” avea să ia pedeapsa păcatului asupra Lui (Gen. 3:15). Avraam a aflat despre această nădejde când Dumnezeu i‑a spus să‑și ia moștenitorul (pe Isaac) și să‑l ducă pe munte ca jertfă (Gen. 22:1‑14). Isaac nu a fost ucis (el nu ar fi putut niciodată ispăși păcatele altora). Dar, prin acea experiență, Avraam a înțeles că într‑o zi va exista un moștenitor care va deveni acea jertfă. După cum explică Geneza: „Avraam a pus locului aceluia numele: «Domnul va purta de grijă.» De aceea se zice și azi: «La muntele unde Domnul va purta de grijă.»” Într‑o zi, moștenitorul care avea să moară pentru popor va veni.
Isaia 53 este probabil o meditație asupra acestei promisiuni făcute lui Avraam, din Geneza 22:14. Și Isaia vorbește despre moștenitorul care va veni și care va fi el însuși jertfa, luând asupra lui păcatele poporului:
„Disprețuit și părăsit de oameni,
om al durerii și obișnuit cu suferința, [...]
Totuși El suferințele noastre le‑a purtat
și durerile noastre le‑a luat asupra Lui [...]
Dar El era străpuns pentru păcatele noastre,
zdrobit pentru fărădelegile noastre [...]
dar Domnul a făcut să cadă asupra Lui
nelegiuirea noastră, a tuturor.”
În zilele apostolilor Noului Testament, mulți dintre iudei se concentraseră asupra prorociilor despre biruința lui Mesia, hrănindu‑și cu ele speranțele referitoare la eliberarea de sub opresiunea romanilor. Dar ei au trecut cu vederea multe pasaje din Vechiul Testament care vorbeau despre suferințele lui Mesia. În lucrarea misionară pe care o făcea Pavel în sinagogile din vremea sa, el punea un accent major asupra reeducării ascultătorilor săi în ceea ce privește învățăturile Vechiului Testament potrivit cărora „Cristosul trebuia să sufere” (Fapte 17:3; 26:23; comp. predica lui Petru din Fapte 3:18).
Psalmul 40 este un imn care își are originea în închinarea din vremea Vechiului Testament, arătând înțelegerea lui David cu privire la această nevoie și la faptul că jertfele din lege aveau să‑și găsească împlinirea în trupul împăratului ce urma să vină. David nu putea să fie el însuși acea jertfă. Dar a compus un psalm în care a mărturisit, în calitatea sa de împărat, că el este jertfa aceea. A făcut acest lucru „fiindcă știa că Dumnezeu îi făgăduise cu jurământ că va ridica pe unul din urmașii săi pe scaunul lui de domnie”, care va împlini îndatoririle primite prin legământ de împăratul mijlocitor al lui Israel (Fapte 2:30). Evrei 10 ne arată că, atunci „când a intrat Cristos în lume”, El a venit cântând chiar acest psalm – împlinindu‑i dimensiunile profunde.
Alături de această mărturisire a împăratului care se dă pe sine ca adevărata jertfă, Psalmul 40 ne mai oferă și versuri în care împăratul își însușește păcatele noastre și ne îndrumă să ne pocăim de ele. Psalmul, prin vocea împăratului, continuă să spună:
„Tu, Doamne, nu‑mi vei opri îndurările Tale; [...]
Căci rele fără număr mă împresoară,
m‑au ajuns pedepsele pentru nelegiuirile mele,
și nu le mai pot suferi vederea.
Sunt mai multe decât perii capului meu
și mi se înmoaie inima.”
Nu se poate nega faptul că prima parte a Psalmului 40 reprezintă cuvintele lui Isus. Evrei 10 ne spune lucrul acesta în mod explicit. Dar unii comentatori ezită să considere aceste versuri ale pocăinței ca fiind rostite de vocea lui Isus. De exemplu, James Montgomery Boice a scris în comentariul său:
„Este acesta un psalm mesianic? Sfântul Augustin, Charles Haddon Spurgeon, William L. Pettingill și Harry A. Ironside au crezut astfel datorită, în mare măsură, faptului că versetele 6 și 7 I se aplică lui Isus Cristos în Noul Testament. Dar aceasta este o presupunere inutilă și eronată cu privire la psalm în întregimea lui. Simplul fapt că psalmistul își mărturisește păcatul în versetul 12 ne avertizează să nu aplicăm întregul psalm persoanei lui Isus Cristos.”[2]
În timp ce acest mod de gândire este înrădăcinat într‑o reverență corectă față de lipsa de păcat a lui Cristos, el abordează psalmii nereușind să pătrundă semnificația domniei mijlocitoare a lui Isus. Chiar dacă El Însuși este fără păcat, El ia, într‑adevăr, vina noastră asupra Lui – și ne conduce la pocăința de păcat prin jertfa Lui. Pentru a cita din nou cuvintele lui Pavel: „Pe Cel ce n‑a cunoscut niciun păcat, El [Dumnezeu] L‑a făcut păcat pentru noi [...]” (2 Cor. 5:21) Acesta este har!
După cum a observat Boice, Augustin face parte dintre cei care consideră întreg Psalmul 40 ca fiind cuvintele lui Cristos. Observați cum explică Augustin faptul că Isus cântă pocăința în acest psalm:
„Dacă se întâmplă ca cineva să întrebe: «Ce persoană vorbește în acest psalm?» Eu aș răspunde scurt: «Este Cristos.» Dar, după cum știți, fraților, și după cum trebuie să spunem frecvent, Cristos vorbește uneori [...] în Persoana Capului nostru [în calitate de Împărat‑Mijlocitor] [...]. El a binevoit să devină Capul nostru, să devină «Capul trupului», luând un trup ca al nostru în care a murit pentru noi [...]
Apoi, El vorbește uneori și despre noi, care suntem mădularele Sale [...]. Căci și atunci când a spus: «Am fost flămând și Mi‑ați dat de mâncat» (Mat. xxv. 35), El a vorbit în numele mădularelor Sale, nu în numele Lui Însuși; și când a spus: «Saule, Saule, pentru ce Mă prigonești?» (Fapte ix. 4.), Capul striga în numele mădularelor Sale; și, cu toate acestea, nu a spus: «De ce prigonești mădularele Mele?», ci: «De ce Mă prigonești pe Mine?» [...]
Aceasta este iubirea lui Cristos. Ce anume se poate compara cu ea? Pe baza acestui fapt «El ne‑a pus în gură o cântare nouă» și El vorbește în numele mădularelor Sale.”[3]
În această carte, sunt de aceeași părere cu Augustin și cred că psalmii sunt imnuri pe care Isus le pune în gurile noastre și în care El vorbește cu noi. Dar El vorbește în Psalmi în calitate de Cap reprezentativ al nostru – Împăratul nostru care mijlocește pentru noi. Isus nu a păcătuit niciodată, dar, ca mijlocitor al nostru, El Și‑a asumat responsabilitatea pentru păcatele noastre.
Singurul fel în care putem să ne pocăim într‑un mod corect de păcatele noastre înaintea lui Dumnezeu este acela de a ne pocăi în numele și în jertfa lui Isus Cristos. Aceasta nu este doar o teo-rie; psalmii pocăinței ne oferă rugăciuni prețioase prin care putem face exact acest lucru: să ne pocăim în numele lui Isus, care, de bună voie, ia asupra Lui păcatele noastre și plătește pentru ele. Desigur, putem să ne pocăim și prin rugăciune privată, personală. Dar, în momentele de pocăință colectivă în cadrul închinării, psalmii ne oferă cântări de pocăință mijlocite de împărat.
În liturghiile tradiționale ale bisericilor, închinarea începe de obicei cu un timp de pocăință. Inspirându‑se din tiparele prezentate în Scriptură, unde, din cele mai vechi timpuri vechi‑testamentare, oamenii s‑au apropiat de Dumnezeu doar printr‑o jertfă, adunările deseori au făcut un obicei din a începe închinarea cu pocăință (conform lui T. Johnson, Leading in Worship, 15).
Intonarea unuia dintre psalmii de pocăință este un mod potrivit de a aborda închinarea cu reverență, fie că vorbim despre un context congregațional sau de timpul devoțional personal. Luați în considerare utilizarea următorilor psalmi de pocăință în închinarea dumneavoastră: Psalmii 6:1‑5; 25:8‑11; 32:1‑6; 39:1‑8; 40:11‑16; 41:4‑10; 51:1‑12; 79:8‑9; 80:1‑3; 81:1‑16; 85:1‑4; 106:1‑7; 130:1‑3; 139:1‑3, 23‑24; 141:1‑5; 143:1‑8).
[1] . Calvin, Isaiah, 8.119 (italice adăugate). Cf. R. Belcher, Messiah and the Psalms, 87‑88.
[2] . J. Boice, Psalms 1‑41, p. 347.
[3] . Augustine, Psalms, in: NPNF 1.8, 120‑21.
Ascultă acest material și în format AUDIO:
Află mai multe despre carte și cum poți să o achiziționezi aici:
Autentificare
Contactati-ne
Ajutor
